Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 11 decembrie 2013

Mulţumesc de băgarea în seamă!

Anul ăsta e fericit! Şi urmează mulţumirile în ordinea următoare:

1. Mulţumesc mamei şi tatălui că acum 23 ani, când ei erau nişte copii de 24, au ales să mă facă...mică, ca pe o degeţica, fiind într-o continuă polemică în ceea ce priveşte numele: Alice sau Ruxandra? Nici până în ziua de azi nu ştiu care ce a vrut. Dar contează prea puţin. De fapt, contează. Dacă nu eram Ruxandra, unde erau Ruxismele? Dragi părinţi, vă mulţumesc că-mi suportaţi de 23 de ani ruxismele. 

2. Mulţumesc Ana pentru a 5a aniversare trup şi suflet alături de mine. Pentru că faci cât toţi oamenii din univers, pentru că eşti nebunie şi raţiune lunatică, pentru că mă sărbătoreşti ca în basme, pentru că împreună suntem Mona - iar asta creează confuzie pentru cei care nu ajung în cercul nostru restrâns. Mulţumesc înzecit, infinit. 

3. Mulţumesc doamnei prof. de disertaţie că m-a acceptat de ziua mea şi astfel... am primit cel mai frumos cadou. Şi dacă-mi iese găselniţa, vă las să vă scăldaţi în rânduri erotice mai după iulie anul viitor.

4. Mulţumesc Pru. Imposibil să-mi imaginez o zi fără un şir de urări din partea ta! 

Am rămas profund surprinsă de neuitarea celor care mi-au scris primul şi ultimul mesaj. Mulţumesc pentru poezia ruxistă a la daddy cool, mulţumesc pentru cei care nu m-au uitat cum s-a mai întâmplat până acum. Şi spre surprinderea mea, nimeni nu e pe lista neagră. Mulţumesc de cele 23 sms-uri, de cele 26 telefoane, de cele 26 mesaje de pe fb şi cele 297 urări pe perete. Ocazional îmi plac numerele. Mulţumesc de tonul optimist cu care am încheiat ultimele momente de 10 din 10. (Dacă aveţi nedumeriri şi vreţi să vă ştiţi în ordine, răspund).

Se mulţumeşte şi colegelor de la Studii care sunt nişte atente. Se mulţumeşte nominal Clarei, Deliei, Mihaelei şi Ancăi. 

Mulţumesc de băgare în seamă, de cuvintele frumoase, de gândurile motivante. Un etern 23 ruxist pentru toată naţiunea. 

joi, 28 noiembrie 2013

Iubirea?! Ceva-ul pentru cei slabi

Amețeală de pastile roz. Tranchilizare instantă, halucinație continuă, miros de păcat grosolan. Infracțiuni orizontale, sancțiuni ocazionale. Tulburare a simțurilor.  

Ai înțeles misterul indianului din dulap? Sau al amantului de după ușă? Sau poate al iubitului zgribulit în balcon în timpul unei vizite parentale? Cu siguranță ți-e străin efectul hegemonico-hermeneutic al self-determination ului postbelic. Ți-e străin și glasul gărzii și ceasul cărții.

De ce mi se pare că iubirea e un ceva pentru oameni slabi, incapabili să se descurce singuri? De ce cred că iubirea e o stare de constantă nevoie de afecțiune, o dependentizare care ajunge la cote inexplicabile? De ce consider că iubirea nu-i pentru bărbați cum nu-i pilotajul pentru femei? Poate pentru că văd mereu oameni scurși și captivi în mrejele sentimentului și cad în fața iubirii ca un întreg batalion în faza inamicului. Sub mirajul simțirii oamenii sunt labili, slabi și existența lor se monopolizează în jurul unui singur individ, pactul cu realitatea și adevărul se rupe, iar viața pare un lung șir de vise și planuri în derulare. O dată ivită scânteia divorțului, se năruie totul, se aruncă visele la gunoi, se calcă în picioare simțirea - cândva posibil înălțătoare - și nu se reciclează decât amintirea. Ori ce poate fi mai cumplit decât să simți un frecvent gol negru îmbibat cu amintiri, guvernat de stări de vomă, patronat de-un trecut din care știi sigur că nu te poți desprinde. Și pentru că acele cazuri fericite se întâlnesc prea rar, are rost să sacrificăm un viitor pașnic pentru un prezent romanțat? Are rost să ne aruncăm în așternuturi necunoscute și să pledăm pentru o stare trecătoare de bine? Și zmeul în Sânzi și Pepelea cântă - nu există fericire în iubire. Iar în momentul ăla cuplurile din public încep să-și pună întrebări (unii), iar alții să susțină - nu mi-a plăcut cântecul ăla cu nu există fericire în iubire. Ei nu?

Mie da. Pentru că e un adevăr prezent și posibil trecător. Un adevăr al realității mele. Un motiv să mă cred rațională și barbară. Iubește cât poți. Într-o zi vei ajunge ca mine...

marți, 29 octombrie 2013

Ea cerută, eu pierdută!

Țârrr sună Amerimacka. Mă uit la telefon - Bozo. Ora 22:20 GMT+2. Răspund.
Banala întrebare: Ce faci?
Răspunsul meu: Daaa bine, p-aici.
Ș-apoi șoc: Ghici cine got engaged?
Eu: Habar n-am. Cine?
Bozo: Măierița!
Eu: CINEEEEEEEEEEEEEE?!?!?! Cum?!

Iar între timp primesc mesaj de peste ocean:  "Am primit inelul!"

Pe cuvânt de cercetaș că în viața mea n-am fost mai șocată ca acum. Păi tu Măieroaie dragă, tu chiar te-ai făcut mare? Chiar ești prima?! Chiar vrei să devii femeie responsabilă? Cuuum tu?! Tocmai tu?! Niciodată nu m-aș fi gândit că tu vei fi prima care va face pasul. Chiar e inel adevărat și nu-i din pufuleți?! Vorbești serios că te faci femeie cu acte în regulă, îți schimbi numele nemțesc într-altul american de baștină europeană? Tu chiar m-ai luat în serios când te întrebam săptămânal când te măriți?! 

Prietena mea se mărită, eu nici nu sunt încă în stare să dorm cu un mascul în pat timp de-o săptămână, nu știu să gândesc la persoana întâi plural, nu știu să fiu neegoistă. Iar ea... ea face pasul. Mă bucur din inima-mi înghețată pentru tine, pentru fericirea ta, pentru viitorul construit cu migală pe care o să-l ai, pentru toate momentele de plural, pentru faptul că ești o curajoasă, o luptătoare și-o hotărâtă gata să lupte cu orice îi stă în cale. Mă bucur că ești iubită, respectată și apreciată pentru cine ești și ce faci. Mă bucur că ești o norocoasă, mă bucur că ești o matură, dar mă întristează că te pierd. O să fii o tanti?! 

Te-ai fi gândit tu acum 5 ani că o să fii o mare mai devreme decât preconizasem? Te-ai fi gândit tu acum 10 ani când mă urmăreai pe dig c-o să ajungi la 23 de ani să te logodești? Te-ai fi gândit acum 13 ani când ai căzut în fund de râs că la 23 de ani o să-ți găsești prințul care să te ceară? Te-ai fi gândit acum 15 ani la ora de gimnastică de la tanti Luci c-o să dai de un mascul care să te iubească într-atât încât să miște munții pentru tine? Ei bine, mie nici astăzi nu-mi vine să cred. 

Să fii fericită, iubită și respectată! Știi unde mă găsești și mai presus de toate știi cine te felicită prima din inimă. :D 
Cu o lacrimă (sau mai multe) de drag pentru tine, de părere de rău că nu mai ești o fetiță, te îmbrățișez și te prietenesc până ne-om face oale și ulcele.

A ta, 
o prietenă emoționată. 

Semnat Pru (cu tot neamul ei din ea și cu toate derivatele)


duminică, 20 octombrie 2013

La Paris nu-i paradis

Cu puțin noroc aș putea fi lăsată în pace de toți dăunătorii karmei și așa dezechilibrată.

Am fost la Paris. Mi l-am imaginat altfel decât l-am găsit - ca mai toate imaginațiile mele. Nici pe departe atât de strălucitor, curat și parfumat ca în vis. Și când mi-am achiziționat noul parfum franțuzesc de toamnă am fost puțin sceptică - să nu se fi infiltrat puțin miros de rahat parizian în sticlă. Sunt dezamăgită de acest oraș romantic, pe care l-am găsit prea puțin romantic în frecventul miros urinal ce mă urmărea până și într-un magazin de parfumuri. Ce-am văzut eu la Paris? Multă grandoare construită pe-un imperiu de rahat. Firește, momente frumoase și pozitive au existat, însă impresia generală e că dacă vrei să vezi Parisul nu sta mai mult de 2 zile - într-a 3a începi deja să vezi părțile negative. De fapt șocul meu a venit de la faptul că pe coridoarele Operei din Paris (după ce-am și plătit o taxă modică de 7 euro) puțea oribil a budă. Zău că era groaznic. Și n-am putut contempla grandoarea de 7 euro că m-a dat afară putoarea și m-a și irascibilizat. Acum e posibil să am eu nasul prea sensibil, să fi ajuns la Paris într-o perioadă critică a existenței mele, însă, sincer și din corason, m-a dezamăgit ce-am văzut acolo. Cine zice că Veneția pute n-a fost la Paris. Și apropo, la Veneția nu pute. La Paris, DA! Și Eco a zis-o în Baudolino: "Parisul e un sat plin de noroaie" și aș completa eu - și de rahați. 

Și-am fost și la Versailles. Că no. Altă grandoare strălucitoare, aururi peste aururi, marmuri peste marmuri, mătăsuri fine, boscheți de dat date. Și... în afară de ce-i afară, de grădina care-i minunată, înăuntru nu-i mare tamtam impresionabil. Adică n-ajunge nici pân la piciorul broaștei austriece de la Schonbrunn. Să nu mai vorbim de niște suveniruri kitch-ioase cu Maria Antoaneta și alți peruchiați păduchioși ai faimoasei curți regale franceze. 

După revenirea în țară, toate obiectele vechi s-au răzbunat pe mine. Mi-am pierdut ochelarii de soare - vechi, mi-am rupt cureaua de la ceasul vechi, mi-am murdărit cu vopsea trenchiul vechi. Dar nu m-au afectat foarte tare. Am înțeles că și-au făcut ciclul, le-am uzat destul și acum pot să se odihnească în pace. 

De când sunt tristă fără motiv mănânc foarte mult. De când dorm peste măsură, mănânc foarte mult. De când găsesc toate cursurile plictisitoare, oamenii neinteresanți și dialogurile fără noimă mănânc foarte mult. Mănânc non stop. Și am avut astăzi un șoc pe cântar. Credeți că-mi pasă?! Am să mănânc la fel de bine și în viitor. Asta pentru că mâncarea e unica mea bucurie, unicul meu scop (tomnatic) de a trăi , unicul moment fericit dintr-o zi. Și mă condamnă cineva? Faceți-o. Puțin îmi pasă. Iubesc mai mult starea de bine cu stomacul plin decât procesul de a face mușchi cu stomacul gol. 

Orice aș spune e adevărat pentru că am spus. 

marți, 27 august 2013

De mulțumit pentru lumea mea

Sfârșit de august. Mulțumesc oamenilor noi care au participat activ la evitarea unei "summertime sadness". Mulțumesc rămășițelor care s-au retras necondiționat din universul ruxist. Mulțumesc ființelor care m-au învățat lucruri neștiute de mine până acum. Iar eu mă mulțumesc că pentru prima dată în viața mea n-am simțit oboseala din lipsă de ocupație, continua plângere de milă și plictiseala ocazională pe timp de vară. Mulțumesc sufletului meu care n-a simțit nevoia să fie traumatizat afectiv, rațiunii care s-a ținut la cote înalte, pasiunii pentru muncă pentru că și-a făcut apariția, pasiunii amoroase pentru că a dispărut, frigidității că s-a instalat acut între poale și energiilor negative pentru că s-au evaporat o dată cu oamenii nestimulanți. 

Cred că îmi plac sfârșiturile. Mă fac să mă simt înțeleaptă, plină, încărcată, fericită. Da, azi sunt fericită pentru că simt că am învins. Astăzi vreau să râd. Astăzi pot. Nu mă mai doare splina, iar experiența neplăcută de la urgențe de săptămâna trecut s-a pierdut în zare. Deși durerea unei morți iminente e pusă la păstrare pentru zile în care e musai să-mi curăț ochii cu lacrimi provocate de amintiri. Dialogul dintre o muribundă cancerigenă și nepoata prin alianță dintr-o seară de august are să rămână scrijelit în memorie. Pentru că boala, parșiva boală, are să ne aștepte la cotitură într-o oarecare zi de slăbiciune fizică, într-o zi de suferință morbidă provocată de nevoia de a simți. Și cum ar spune un prieten, mi-am neglijat sufletul și spiritul în ultima vreme, l-am lăsat singur, l-am lăsat în groapa cu mucegai. Însă nici nu știi cum e mai bine... Suflet îngrijit și rațiune pierdută sau rațiune în puf și suflet mucegăit? 

Bunul meu cel mai de preț sunt eu însumi. Învață și tu să-ți creezi universul în jurul propriului tău bun... cu riscul de-a rămâne fată bătrână. E cert că astfel n-ai să riști să te pierzi niciodată. Construiește-ți bunul, fă-o pe buna cu toți, pentru că în spatele celui mai banal cuvânt se ascunde prețul. Lumea este ceea ce este. Lumea este așa cum este. Iar dacă totul nu este decât un vis, cine oare visează? 

sâmbătă, 17 august 2013

Iubea un bou pe Luminița?

În cinstea lunii august. Pentru că mă face vie și tânjindă. Pentru că mă alină deja cu o boare incitantă. Pentru că marchează perfect alibiul unui preludiu nematerializat. Încă.  

Nu mai e nevoie să-mi caut cuvântul de negăsit. Din nou mă las purtată. De instincte. Fără morală, mănuși, perdele sau cearceafuri îngălbenite. Pur instinctual. Animalic. De dragoste animalieră 2. 

sau

Dilema mea nu-i: Ce făcuși, fă Andromaca.... ci... Cine sunt eu? Andromaca sau Luminița? 

Cumva lasă lenea și ascultă-l pe Mălăele. 
Un august la păscut cu vaca îmi și vă doresc. 

Semnat, 
Andromaca dezlănțuită sau Luminița instinctuală (indecisă încă, asta pentru că niciun bou nu recunoaște)

joi, 15 august 2013

Mozoale, sarmale reci și "puritate sufletească"

Tzuc un mozol și plânge icoana. Bag 5 sarmale, un cântec tragic slăvind ceva ce nu știu ce, bag 3 ture de coate și genunchi, mă împing la rând, dorm pe-o saltea de baie, fac un mic, un pateu, o măslină să se vadă c-am cu ce, înjur aglomerația, mă uit urât la babe, fac trei cruci, caut să mă cuplez cu cineva, scriu mesaje și mă plâng de ce jeg e acolo ș-apoi mă întorc pur și spiritualizat după ce un sobor de-o tona de preoți cântă pe-un ton de jale cât de mult o iubim pe măicuță. De... ce pur sunt după! Și vin cu texte pe la camerele de filmat că am fost să mă rog pentru noroc și toate bolile mi-au dispărut și-s gata să-l reclam pe doctoru ce mi-a zis că-s bolnav. Ei drăcie sfântă!

E două mii treișpe, e din nou mijloc de august, e o sărbătoare religioasă ce musai lasă oamenii să nu lucreze, e habotnicie fără limite și da... oamenii încă mai cred că dacă umblă în genunchi și în coate, se înghesuie la sarmale și mozolesc o icoană lumea va fi mai bună și ei vor ajunge în rai de cât de pioși sunt. Și la bătrâni nu c-ar fi rău - că așa s-au obișnuit de mulți ani (50 zicea un babette la TV) și până nu dispar de pe suprafața pământului respectă tradiția asta - ceea ce hai că nu-i tare grav, însă vezi tone de tineri, oameni fără școală, șomeri, credincioși de ocazie care merg să sprijine gardurile mănăstirii, și să-și imagineze că icoana făcătoare de minuni a lăcrimat la pioșenia lor - uitând cu desăvârșire că înaintea lui o bătrână amărâtă tocmai a mozolit icoana că dade-dade, de la salivă și respirații înfiorătoare s-a îndura icoana să plângă înainte să se roage să ceară o mască de gaze. 

Mi se pare INADMISIBIL ca oamenii anului 2013 să fie fraieriți de popi, de instituția bisericii și de icoane pictate pe pereți de preasfinți și preacucernici violatori în tinerețe, refugiați de închisoare la porțile vreunei mănăstiri. 

Eu cred că există un ceva, un dumnezeu, un spirit și o entitate. Există, o simt. Dar nu vreau s-o văd. Nu vreau să mă rog la o icoană pictată de mâini umane, nu vreau să port lanțuri cu cruci primite moștenire, nu vreau să port rozare, brățări și talismane și să-mi umplu pereții ba cu icoane, ba cu cruci sub întrerupător - că de, mi-a sfințit popa casa. Nu vreau să dau bani la biserică - nici ca să se construiască vreauna, nici să-mi ierte mnezo păcatele și nici să-și ia popa vreun inel bătut în diamante. Presupușii bani din cutia milei îi dau eu pe stradă unui om când mi se face milă. Și mă simt mult mai câștigată și spiritualizată când văd rezultatul direct al bunătății mele. 

Mi-ar plăcea să ajungem niște oameni cu atâta scaun la cap încât să nu negăm existența unei entități, însă s-o căutăm prin noi, nu pe la porțile unor mănăstiri, căutând consolare spirituală de la unu care poate nu-i p-atât de spiritual ca noi, dar face ceva să-și facă meseria. 

Ș-apoi degeaba. Cu habotnicia trece și sf. mărie, trece și tona de sarmale pregătită de preacuvioșii de la Nicula, trece și puritatea sufletească și bunătatea ocazională, trec toate. Da nu-i bai... că mai sunt motive de îngrămădeală, moaște de pupat, sarmale gratis și apă sfințită în cazane de sute de litri. Doamne... de ce-s oamenii atât de proști? 

joi, 8 august 2013

O ciorbă de vară

Și am descoperit că oboseala îți omoară simțurile. La fel o face și alcoolul și compania proastă. Și firește, și căldura. De mai mult de o lună stau cu minim 10 postări scrise și nefinalizate, cu o tonă de idei nefinisate, cu o multitudine de gânduri fără noimă. Și cred că săptămânal am vrut să simt ca să pot scrie, însă în afară de oboseală și multe grade la nivel cerebral nu mi-a fost dat să trăiesc. 

Trăiesc prima vară activă social și nu numai. Trăiesc prima vară fără somn nesimțit și putoare sub soare. O trăiesc, o savurez și-mi place. Îmi place că n-am timp să mă gândesc prea mult la ce m-ar putea durea, la masculii pisălogi sau ignoranți - după caz, și la toate belelele feminine de domnișoară bătrână în devenire. Că mi-a fost atrasă atenția că am deja o vârstă și sunt încă tot fără mascul pe cap și nu-i tare bine că o să ajung singură. Da zău că nu m-a înspăimântat ideea. 

Ce am observat de când cu diversitatea multiculturară din viața mea universitară e că nu mai citesc cum o făceam altă dată. Am alte preocupări - mult mai reale, mult mai logice, mult mai de actualitate. Mă preocupă economia, politica, istoria, chestiile palpabile și adevărate. Nu mai am timp să citesc o carte și să mă pierd în ea, să rămân pierdută, să subliniez paragrafe importante, să le notez, să cuget și apoi să aplic. Nu mai am timp să las paginile să mă influențeze, să-mi creez un stil de viață feeric, să mă recreez cu fiecare personaj. E rău. Mă exprim mai greu, scriu mai greu, mă simt mai seacă, iar creativ nu sunt neapărat în formă maximă.
Pe de altă parte însă, mă bucur că am mai coborât de pe norișor, că m-am maturizat și am și alte preocupări, că sunt avidă să cunosc și să citesc și altceva decât literatură. Sunt pasionată de ce studiez, chit că acum e vacanță. dar mi-e greu să mă opresc din studiu.


luni, 24 iunie 2013

Fușereală atemporală

Am vrut să țip. Dar nu mi-am găsit nici gura, nici glasul. Și atunci am scris. Și m-am trezit și moralizată. Că de, sunt răsfățată. Nervoasă fiind, văzând însă că se împute treaba, am trecut într-o stare de mult pierdută - o fușereală agresivă, indiferentă și ușor de digerat de mine. Greu de tolerat însă pentru alții. De parcă ar și conta...

Am obosit. Două săptămâni de sesiune și am obosit. Am căzut în lehamite și nevoie acută de somn - pentru simplu fapt că vreau să mă pierd în vise controlate și în gânduri neconstrânse, unde pot să fiu cine vreau, pot să fiu cu cine vreau, pot.

De ceva vreme trăiesc în atemporalitate. Încă mai am timpul, deși l-am pierdut ca și noțiune. Altfel, mă iau după când e lumină și când e întuneric.
Mi-am scos ceasul din priză, mi-am oprit alarmele, mi-am setat greșit și aleatoriu ceasul de la mașina de scris, iar ceasul care face zgomot l-am pus undeva unde nu-l găsesc și nici nu-l pot auzi. Iar celalalt ceas nu e tras.
Întrebat fiind un om de ce poartă ceas la mână, răspunde: Ceasul îl port pentru voi, eu trăiesc în afara timpului. 

Îmi fușeresc prezentul. Și mă contrez cu toată lumea. Și mă simt bine că am nervi s-o fac pe dura indiferentă. Degaj energie negativă, îmi dau ochii peste cap la orice nu-mi convine, mă plâng de orice și ce? Parcă mie nu mi-ar fi permis să iau un ton greșit.  

De curiozitate a dat pagina și a citit mai departe. Și a descoperit că sunt o minciună. O fantasmă, o fântână secată, fără simțire.

sâmbătă, 8 iunie 2013

Am timpul

Nu știu alții cum sunt, dar eu când încep sesiunea simt o acută nevoie de a mânca mai mult și mai sănătos. Și dacă un semestru întreg nu dau prin bucătărie decât să-mi fac un ceai sau să spăl o farfurie murdărită de firimituri de biscuiți, o dată cu începerea celor 3 săptămâni fatidice simt că vreau să inventez rețete noi, să testez noul condiment, să văd cum merge noua cafea în combinație cu înghețata de ciocolată și vișine și să caut noi idei pentru sosuri de salăți din grădina ursului. 

Și parcă n-ar fi destul, simt și că trăiesc în mizerie și șterg praful zilnic, ud florile de două ori pe zi și aranjez hârtiile cu-o obsesie demnă de-a fi trecută drept boala psihică. În mod cert evit comunicarea cu oamenii care-s din afara domeniului de interes (anume colegii), nu caut tentații disturbatoare, mă învinovățesc pentru fiecare juma' de oră stată mai mult în oraș după un film, iar consumul de substanțe nocive iese clar din discuție. Toate astea nu pentru că mă stresez pentru examene, ci pentru că trebuie să rezist și să nu-mi omor timpul inutil. Evident, efectul de după e culminant: urmează o nesocializare acută, mă simt o sociopată în lume, mă simt ca din pădure și mi-e greu să mă adaptez. După care urmează vacanța și pe când îmi revin social lumea pleacă în vacanță și e caniculă. Și cumva gândul să peste 3 săptămâni mă declar terminată cu anii 1 mă sperie și mă face oarecum să-mi doresc să treacă timpul mai încet, să citesc mai mult la economie, să învăț negocieri teoretic, să mă documentez cu privire la noile strategii de dezvoltare regională și... hai, fie... să văd și ce și cum cu informatica în teorie predată pentru europeniști. 

Trebuie să recunosc că mi-a priit experiența primului an la master și la studii, am învățat multe din multe domenii, am văzut o tonă de filme bune și complicate pe care neobligată moral nu le-aș fi văzut, mi-am descoperit noi pasiuni, am studiat chestii practice și utile, m-am dumirit la nivel conversațional de niște perspective economice, mi-am forțat mintea să fac un proiect de dezvoltare regională pentru Telemark, am trecut peste o depresie de primăvară presărată cu o scârbă socială și-o lipsă de interes pentru orice, iar acum mă simt cât se poate de împlinită de faptul că pot să studiez, pot să-mi păstrez spiritualitatea înaintea materialului, că pot să fiu iresponsabilă fără griji, că pot să dorm cât vreau că n-am șef și program strict de care să depind, am timpul meu, mă am pe mine și pe sufletul meu pe care încă îl hrănesc. 

Am timp să zâmbesc, să merg la filme, să dorm, să pierd vremea, să citesc, să studiez și da... mai am timp până am să devin un om mare... un om cu griji satisfăcut doar de bani și de confortul unor investiții neefemere. 
Am timp de timpul petrecut cu mine, am timpul, am liniștea, am căldura și suportul pentru dezvoltarea interioară a sufletului - ocazional traumatizat de golul celor din jur.  

luni, 27 mai 2013

Somn halucinogen

Sunt bulversată. 

Sunt captiva propriului vis, propriului film, propriei existențe. Sunt hipnotizată de vocile obsedante din filmele lui Tarkovski (oare?), sunt iritată în același timp de incapacitatea mea de-a înțelege rusa, sunt bulversată de complexitatea și efectul pe care toate astea le au asupra mea: cădere în somn. Caut voința, caut să dezvolt dorința, caut să mă depășesc, să pricep, să descopăr. Dar asemenea unei tornade, sunt cuprinsă mai mereu de-un vânticel lin, de-o mireasmă ușoară ce mă îndeamnă la visare. Și uite așa petrec dimineți de weekend, de început de săptămână... inactivă în pat, în imposibilitatea de-a mă mobiliza, de-a mă activa intelectual și de-a lua noul Parker în mână. Căci entuziasmul noului instrument de scris n-a trecut încă.. e dominat de reverie. 

Departe de mine gândurile suprarealiste și potența creației în vis. Departe de mine și activitatea nedăunătoare, gândul la creația complexă creată cu alte scopuri decât de îndemn la somn. Deși posibil ca influența lui Tarkovski asupra simțurilor mele să fie una nesimțită din partea creierului meu la nivel conștient cerebral și să acționeze cât se poate de bine la nivel inconștient. În perioada de nesomn dintre 10-12, în timpul cursului de economie internațională pe care l-am servit din pat (care nici nu s-a ținut de altfel) am încercat să găsesc cauza efectului trk (nu TRF ăla din Zara) asupra persoanei în cauză. Posibil imaginea alb-negru (dar atunci de ce nu se aplică și la Bergman?), vocea care ghidează (aș merge mai degrabă cu asta la Lars von Trier) efectul religiei (dă-o... că nu m-am spiritualizat - încă). A mai trecut o oră de somn profund, o trezire din moartea simțurilor, o intenție de-a găsi răspunsul și iată-mă. Sunt aici fără răspuns. Sunt aici încă moale, încă în reverie, încă dominată. Probabil caut să fug de responsabilități. Asta e o certitudine. Probabil însă că am acum destul de multe și vreau să evadez. Probabil sunt obosită. Probabil sunt copleșită. Probabil îmi place mult să dorm. 

Probabil că în vise găsesc cheia. 

joi, 23 mai 2013

Salutări cosmopolite

Ai făcut ceva ce-a trecut neobservat de familia ta? Vrei să frustrezi pe cineva etalându-ți reușitele? Simți că nu primești destulă atenție de la cei cu care petreci timp zilnic? Nu-i nimic. Sună-mă. Par a fi dispusă să fiu plictisită. 

Și deși n-am dat niciun anunț de felul ăsta, primesc mesaje, mailuri, telefoane demne de să mă facă să cred că trăiesc degeaba. Pentru că dinamica vieții mele se învârte între Horea, Em. de Martonne și Avram Iancu, pentru că a sta a dobândit mai multă valență decât a umbla, pentru că biroul din dotare, patul și cănile de ceai  par să nu se mai vadă de foi scrise, cărți subliniate și proiecte în dezvoltare, pentru toate astea, pentru mulți dintre voi par a nu exista. Și pentru faptul că nu produc nimic, nici măcar nu plătesc taxe pentru actualii bunici în cauză, pentru că am cel mai mare consum de apă din bloc și aștept să se ofere cineva să-mi pună lanțul la bicicletă, posibil că pentru toate astea să fiu un motiv de inflație, o cauză dăunătoare sau o non-ființă. 

Mă bucur dacă mă recunoaște lumea pe stradă. Mă bucur și dacă nu mă observă și nu mă bagă în seamă. Mă bucur cam de orice. Mai puțin de chestiuni degeaba. 

Mă întristează că unii au probleme cu alcoolul și riscă să-și piardă funcția, mă întristează exuberanța și multitudinea de pantofi cu toc - mereu alții, mă întristează și opulența materială, importanța excesivă în materie de diete și stil de viață, îndemnurile la o alimentație sănătoasă, posturile cu faceți sport și depășiți-vă condiția, beți apă, nu mâncați rahați și lista întristărilor poate continua. Dar din partea fățarnicilor... (că superficialul e o calitate)... nu mă pot aștepta decât de mușchi în barbă, tocuri în frunte și botocsi (de la botox) în călcâie. 
De regulă nu bag de seamă toată opulența gayo-tâmpițică și preocupările astea legate de feșăn și "consiliere nutrițională copy-paste" (©Pru). Dar când văd grase slăbite la maturitate, când văd mușchi la praf peste pizze și vodci, musai să zic că-i dureros. 

Și mă mai doare stupizenia asta cu datu-n poze pe la ocazii când ne tragem rochie nouă, sfaturile a la una feșăn cu păr roz - admirată de multe altele fără nimic sub păr - care ne învață cum să ne scriem pe hârtie planificările la cosmetică, manichiură, coafor și epilat mustața și să mai zic? Am învățat prea multe tips-uri fensy și simt că mai întâi trebuie să le aplic pe păru-mi șaten în creștere ș-apoi să vi le împărtășesc, dragelor.

Și închei cu Ginsberg, Salutări cosmopolite (tradus - ca să se priceapă)

"Ridicați-vă împotriva guvernelor, împotriva lui Dumnezeu. 
Rămâneți iresponsabili. 
Spuneți doar ceea ce știm & ne imaginăm.
(...)
Schimbarea este absolută.
(...)
Observați ceea ce e viu.
Observați ceea ce observați. 
A fi viu este autoselectiv.
(...)
Dați-vă sfaturi vouă înșivă."

luni, 20 mai 2013

Un vis de vânzător de vise

Odată eram copii și ne jucam pe străzi. Acum ne dăm oameni mari și scuipăm străzile. Ne scuipăm amintirea unor seri în care alergam desculți, a unor jocuri numai de noi înțelese, a unor alfabete create pentru a ne păstra secretele mai bine tăinuite.
Visam să mă fac vânzătoare. Mi se părea cea mai fascinantă meserie - ești amabil cu oamenii, cunoști oameni, primești recompensă pentru tot ce dăruiești cu drag, ai posibilitatea de-a număra banii, poți fi satisfăcut că ai făcut un bine. Apoi visam să mă fac florăreasă - și fiecare buchet pe care-l făceam, fiecare panglică pe care o încrețeam cu o foarfecă nefolositoare, mă făcea să mă simt fericită pentru că dăruiesc fericire, dăruiesc ceva ce știu c-o să descrețească frunți încruntate, o să împace (împece dacă-i din Jibou) certuri matrimoniale și-o să aducă un zâmbet timid pentru primele întâlniri stânjenitoare.
N-am avut idealuri mărețe, căutam doar comunicare, liniște, fericire și dăruire. Vroiam să fiu vânzătoarea ideală. Și azi am ajuns să vând, să mă vând ocazional - fără recompensă demnă de munca depusă. 
Totu-i negoț. Și deși mă vedeam o vânzătoare de zarzavaturi la o tejghea, azi vând legume patrupedelor.

A vinde vise pare o treabă ușoară. La fel de ușoară - ar crede unii - cum e să vinzi medicamente, să scrii pe cutie 1-1-1 sau 6X1/zi. 
Cu fiecare ieșire din globu-mi plathian ajung să sfârșesc răpusă la pat de viruși ucigători de concentrare, manipulatori de energie și greoi. Cu alte cuvinte, să răcesc. Și în felul acesta ajung, dacă nu lunar, o dată la 3 luni, în vizită la farmacia de medicamente, la vânzătoarea de medicamente care se simte nevoită să-mi prescrie de fiecare dată cum să iau Fervex și Septolete. De parcă n-aș ști. Dapoi ea, biata, își face meseria, că 5 ani la facultate asta a învățat. De fiecare dată când intru într-un magazin de medicamente mă întreb la ce bun 5 ani de școlire superioară ca să vinzi medicamente? Doar pe fiecare medicament scrie cum tre să-l iei, dacă ești mai grav sunt oameni cu doctorat adică doctori care-ți zic ce să iei șamd. 

Îmi tot propun de-o vreme să ajung la librăria de cărți (și obiecte bisericești) să văd care-i hramu și spiritu p-acolo. Dar trec ignorată și prefer să intru într-o consignație de haine sau într-o piață alimentară de alimente. 

Și tot cred că atunci când o să fiu mare o să vând ceva. Posibil din casă ca să-mi plătesc facturile. Cert e că n-am să renunț la visul de vânzător. 

miercuri, 1 mai 2013

Dragă, te iubesc public!

Dragă, te iubesc. Dar acum fii atent, aranjează-ți gulerul, freza și cureaua de piele de brontozaur, eu mi-am pus rânjetul de sărbătoare, m-am ferchezuit ca o poamă, mi-am scos dantura îngălbenită de tutun și cafea, și dragule, stai nemișcat, urmează click-ul ce va declanșa poza. Repetăm mișcarea, îmbrățișarea, dominarea de câteva ori, de atâtea ori încât să scoatem bietul fotograf din sărite, căci într-un final rezultatul se vrea a fi cu multe like-uri, cu multe urări "de sunteți un cuplu reușit", cu multe preziceri de c-o să avem "un viitor lung împreună" și evident, nelipsita - "ce fericiți sunteți". 

Și o dată la câteva luni, la câțiva ani dacă suntem mai comozi și înfricoșați de nou, o dată la ceva vreme schimbăm dragă-ul și rămâne numai te iubesc. Sau mă rog... te iubi, după caz. Urmează fotografiat tot ce-mi dăruiești - de la cărți luate pe sub mână de la anticariate, la ceaiuri, ceainicuri, flori și diferitele cutii de prezervative - ca să demonstrăm că ne iubim. Și apoi eu cu capul pe pieptul tău bronzat și musculos am să mă trag din nou în chip în pat, declarând - "ce dulce e iubi, nu-i așa?" Un șir luung de admiratori se vor trezi din nou să zică "ce faini sunteți", "ce bine vă stă", botik, iubirik și alte kestii cu k. 

Dacă dragă te iubesc înseamnă să te iubească și lumea, dacă înseamnă să-mi știe toți așternuturile și sutienul din dotare, dacă e musai să mă pup și să arăt superioară că - "ăsta-i al meu" - atunci, permiteți-mi, încă o dată, să eman: NU EXISTĂ IUBIRE. 

p.s. Nu-i atac la persoană. Nu condamn pe cei ce fac asta. Condamn pe cei ce cred în asta, pe ăia care urează, prezic și declară în necunoștință de cauză. 


A, să nu uit tortul de ziua ta, mâncarea pe care ți-o gătesc, boticul pe care-l faci în timp ce dormi cu câinele lângă tine... Și lista penibilităților exhibiționiste poate continua. 

Dacă există iubire, faceți să n-o vedem. Aia arătată e circ. Aia simțită și nespusă - aia poate e iubire. Și nu apare pe toate gardurile. 


sâmbătă, 20 aprilie 2013

Iubirea e de porc

Nu știu de ce entuziasmul ăsta cu vremea bună mă ține atât de puțin. Nu știu nici de ce aprilie e o luna atât de parșivă și mai vine și mai care e și încărcată, și obositoare, și prea călduroasă și tensionată. 

Când văd pomii înfloriți mă gândesc la două lucruri: 1. că a venit vremea să mă apuc de învățat dacă nu vreau să mor în iunie în sesiune 2. e același aer de îndrăgostire ca acum mulți ani, doar că a rămas doar memoria olfactivă și cumva minuscul - visul - că poate într-o zi, când o să fiu mică, o să mai pot fugi din nou după iepurele alb. 

După explozia de greață goală de săptămâna trecută, m-am documentat cum stă treaba cu chakrele și cu mâinile oamenilor. Ei bine, ce-am aflat, mă așteptam, dar nu vroiam să-mi fie spus chiar așa brutal. Cică dacă te lovești/arzi/accidentezi la mână, locul unde s-a produs năcazul îți indică ce probleme ai. Mno și eu cum m-am ars la toate degetele, vă dați seama ce probleme am. Și câte... Dar.. degetul distrus în proporție de 90% e ăla cu afecțiunea. Acum.. fie am dat prea multă (cred că și gâștele râd de mine), fie din cauza golului m-am dezechilibrat emoțional și mi-a pușcat ceara în mână. Tare n-aș vrea să accept adevărul. Tare nu. Da-l știu. 

De când tot mă frământ cu problemele astea de afect (de vreo 3 ani), unele colege s-au măritat, altele au făcut copii, altele au plecat în țările calde, unii se logodesc lunar dublu - cu fata și cu mama, alții lucrează.... Eu încă mă frământ și încerc să găsesc o cale de-a locui în camere separate când a fi să fie să fiu oamă mare - că tare n-aș vrea să consum iubirea și s-o transform în obișnuință, în nervi, frustrări și indiferență. Pentru că fiecare atingere trebuie făcută moderat, fiecare simțire înălțătoare trebuie să fie selectivă în momente, fiecare dialog trebuie să fie o plăcere intelectuală sau o sursă de umor. M-ar dărâma să port discuții legate de mâncare, cuie, becuri, curățenie și de ce ai venit așa târziu acasă. Bunul meu simț îmi spune că dacă există iubire (cum toți o pretindeți), atunci de ce abuzați de ea? 

Iubirea e ca un porc. O tai, deci ai găsit-o. Fă bine și nu mânca tot porcu deodată. Puțin. Moderat. Și mănâncă și carne de curcan și pește între timp. Cheia longevității e diversitatea. 

NB! Legumele, deși sunt legumi, trebuie și ele să facă parte din dieta către eternitatea matrimonială. Dau un alt gust când porcul e stătut. 


luni, 15 aprilie 2013

Tomhet

Sunt naivă dacă ajung să cred că o melodie mi-ar putea schimba starea permanent/definitiv sau cel puțin pentru mai mult de 10 minute (4 minute melodia + 6 postludiul). Mă rog, eram. De-o vreme, de-o lună, de-un timp cred că nu mai cred în nimic. Cred, de fapt știu doar că mi-am pus clopotul de sticlă - sau pentru cei care interacționează prea puțin cu mine ca să știe ce-i cu bell jarul ăsta plath-ian, mi-am pus pelerina invizibilă de Harry Potter. La ce bun v-ați întreba? Nu prea e, dar altă soluție n-am. Trebuie să-mi ascund goliciunea. 

Asta a fost introducerea de a doua zi. Gândurile adevărate care mă străpung până în adâncul golului încep acum - scrise pe-un colț de hârtie într-o noapte inaccesibilă, fără influențe. Constatarea sună cam așa:

Vomez gol, senzații goale, dureri imune. Un virus mi s-a pitit în suflet. Mi-a mâncat interiorul, m-a secătuit asemenea unui cancer pancreatic în fază finală. M-a ucis... Bucată cu bucată, simțire cu simț, dorință după dorință. M-a secat emoțional asemenea unui puț plin cu gunoaie. Simt jegul sentimentelor. Simt indiferența, impotența, vidul. Le simt într-un moment de luciditate spirituală. Durerea? S-a dovedit a fi deja obișnuință. 

O spontaneitate vie, demnă de oribilitățile frustrante ale lui Ginsberg - atâta doar că m-am abținut să folosesc excremente ca să-mi conturez starea perfect. 

Tocmai d-asta îmi permit să scriu un poem de-a lui Allen Ginsberg - Hepatită Mâncărimi... tradus. (sună prost pe românește, beklager)

"Hepatită
Mâncărimi
greață
hemoragie
fisuri anale
Nivelul zahărului
din sânge ridicat, membrele
inferioare de plumb
moleșeală
repaus la pat
o fabrică de rahat
cadavrul ăsta
cancer.

miercuri, 20 martie 2013

M-am ars. Nu LOVEsc și nu cred

Cât de grav să fie să privești o priză ore în șir și să rămâi în aceeași beznă? Da. Niciun moment spectaculos în a privi două găuri pătrunse de un cablu care nu produce lumină, sunete sau energie pozitivă. Există mașină de scos din budă? Ceva pompă folosită la puțuri... Un mecanism pentru ceva adânc, noroit și deja putrezit. Bine, nu ca și corpul ăla deja scurs și fața mâncată de muște ca în a treia secvență din The Holy Mountain a lui Jodorowsky... drum lung până la o astfel de descompunere.

Fără doar și poate am folosit curentul pentru altceva. Pentru o arsură semi-superficială, dar în deajuns de profundă să-mi destabilizeze echilibrul și așa pe jumătate pierdut. M-am ars. De data asta fizic. Cu ceară. Nu de lumânare. Am leșinat după. Am amețit și a treia zi de la arsură. La 5 zile sunt încă copleșită de durere și indispusă. Starea proastă n-are drept țap ispășitor arsura. Probabil vreo traumă internă inconștient ieșită să tulbure și apa deja tulbure. 

N-am curent. Nu conectez cu nimic. Nu am energii. Nu mă bate nici soarele, nu mă mișcă nimic. Cea mai intensă relație am dezvoltat-o cu halatul și patul, cu Oximedul și Baneocinul. Mouse-ul primește atingeri noi - atingerea necunoscută a mâinii stângi - care e al naibii de stângă și nu știe face nimic. Apa atinge fără presiune, aerul se respiră fără purificare, mirosul e atrofiat. Primăvara pare să nu mai vină, praful stă să mă îngroape, hainele formează mormane pe jos, florile stau ofilite... o mare dezordine neamoroasă. 

Mi s-a zis că am nevoie să LOVEsc. Nu pot lovi. Nici nu pot cădea în lov-ire.

Nu mai cred în terapia prin muzică - pentru că mi s-au hâit boxele și nu aud bine. Nu mai cred în terapia prin dans - n-am echilibru din cauza mâinii arse și nu pot finaliza mișcările. Nu cred în terapia prin descărcare - low battery. Nu mai cred nici în zilele nesfârșite în pat în fața unui serial stupid. Nu cred nici în mâncare bună - toate au același gust. Nu mai cred nici în șeruit năcazurile cu vreun altu în la fel de mare budă ca tine - îți dai seama că tu stai pe o budă superficială defapt. Nu mai cred nici în superficialitate - se pare că unicul meu defect acceptat e defapt o calitate și înseamnă selectivitate. Nu mai cred nici în citit cărți. Nu mai cred nici în Henry Miller. Pur și simplu nu mai am credință. 

Crede-mă! Cred că nu mai trebuie să credem nimic.

luni, 18 martie 2013

Re-semnare

Resemnare. Că nimic nu strălucește nici în soare, nici în ochi. Că albastrul e înșelător, căpruiul e nedornic. Resemnare. Dacă nu ți-e dat, nu ți-e luat. Dacă e să fie, probabil nu ar fi fost să nu fie. Dacă nu-ți dorești, nu emani - nici dorință, nici putință, nici potență. Emanam. Acum e glob de cristal. Eman nimicuri, transmit goliciune, simplitate, trăiri apatice și indiferente. Resemnare. Și înveți să apreciezi ce ai avut când tu credeai că e prea mult, apreciezi excesele anterioare, multitudinea și diversitatea cândva copleșitoare, dualitatea și infuzia ermetică a unor sentimente ce se vroiau a fi ascunse. Atunci. Acum se vor a fi ieșite la lumină, se vor a fi re-descoperite. Trăiri care se re-caută, gânduri care re-macină. Resemnare. A unui ieri văzut cu ochi de Crăiasă, a unui mâine incert, al unui azi prea monoton să fie povestit. 

Resemnare. Că noaptea nu mai e pentru dormit. E pentru re-trăit trăitul, re-iubit iubitul, re-simțit simțitul. În vis. 

Re-semnare. Că aș semna un pact cu sinea, cu exaltarea, entuziasmul și voioșia. Aș re-semna cu minele divizat, dar împlinit, cu minele de aur. 

Din bube, mucegaiuri și noroi
Resemna-m-aș fără mult puroi. 


joi, 7 martie 2013

7 ani de o altă acasă

Pentru prima oară în viața mea de muzicolog m-am blocat într-o toaletă. Și am râs. După ce primele 5 secunde m-am panicat. Am stat, am chibzuit și m-am cățărat. Cu geanta în mână, cu paltonul pe mine, cu aerul unei domnițe prinse în turn, m-am ridicat agale pe veceu, mi-am rotit de două ori umerii - să-mi fac încălzirea - am pus piciorul drept pe-o ceva de sprijin, m-am ridicat din  brațe și poc am dat un picior ușii din exterior care brusc s-a deschis. Poc am aterizat, m-am aranjat să nu dau de bănuit c-aș fi vreo soție de Spiderman și-am ieșit pe coridoarele Conservatorului. Că da. Credeam eu că la Litere-i Antichitatea, dar la Conservator nu prea-i depășit Neoliticul. Oricum, am fost satisfăcută de elasticitatea-mi și de banii economisiți pe orele de stretching - mă autoplătesc să mă întind agale ca mâțele la mângâiat. 

După 7 ani de acasă - alți 7 ani, nu ăia de educat - am pășit pentru prima oară la un concurs de dans. Da, 7 ani de la lăsare. M-am pregătit moral două zile înainte să pot să fiu capabilă să văd un concurs. Am visat și m-am visat dansând +-3 zile. Puțin maltratant, dar mă așteptam să fie mai rău. Cumva, matura din mine a realizat că la belle epoque s-a terminat și acum trăiesc pentru alte idei obsedante. Mai brutal, mai cathartic, mai pe față și mai puțin evident din punct de vedere al evoluției. Și toate astea numa din cauză că, la un moment dat am depins de un mascul, am depins de mai mulți chiar. Și poate 15 ani a fost vârsta când în subconștient mi-am zis că nu mai trebuie să mă dependentizez vreodată de cineva, că nu trebuie să mă bazez pe nimeni, mai ales pe un mascul. Pe mai mulți.. că știți că la mine merge cu dublul sau nimicul. Poate tot atunci mi-am zis că dacă m-aș naște încă o dată m-aș face balerină, aș face ceva ce să depindă strict de mine. Și poate tot atunci mi-am zis că vreau să fiu independentă - adică să-mi car valiza singură și să nu cer ajutor. 

Așa o fi fost atunci. Acum însă e bine. E gol, dar bine. E liniște și nu-i obligație. E calm și niciun motiv de ceartă. Și și de-ar fi motive, nu-i cu cine. Și asta-i bine. Înveți să te iubești mai mult, să te respecți și apreciezi pentru fiecare clipă petrecută cu tine, cu sinea.

Halal fengshui au ăia cu nevoi. 

joi, 28 februarie 2013

AgriCultura

Una e să te trezești la 8, alta e să începi activitatea intelectuală la ora asta. Dificultatea? Potența matinală excesivă reduce potența diurnă, făcând ca cea nocturnă să nici nu existe. Ce-i rău? Imposibilitatea unui program organizat și-a unor sarcini cotidiane îndeplinite. Până la urmă ce-i așa de rău să fii în trend cu cei de peste 60 ani? Nimic ar zice unii. Eu zic că-i rău. La + o vârstă nu-i nevoie să faci 1000 lucruri, iar să fii în pat la ora 10 e ceva cât se poate de normal. Ei bine, pentru mine e cât se poate de anormal. Însă cred că am să evit să definesc normalitatea și anormalitatea în ceea ce mă privește. Nu sunt un exemplu bun. Cert e că, la ora 8 se face agricultura, nu cultura. Ori pentru un stil de viață artistico-boem e nevoie de nopți lungi și fierbinți, de dimineți inexistente, de matinalitate covârșitoare trimisă către ora 10 și de răsfăț la apus, nici gând la răsărit. Pentru că deși nu sunt o romantică incurabilă, îmi place să privesc apusul și să mă îmbrac cu el. Nu mă simt bine să fiu dezbrăcată de razele timide de soare. 

N-a trecut nici măcar o săptămână din noul semestru și simt cum mă cuprinde oboseala. Nu de dificultatea și densitatea cursurilor, ci din lipsa nesomnului de dimineață. Vă spun, e grav. E urât și bătrânicios. E obositor și covârșitor. Și ce-i mai grav, e neproductiv. Ajung la ora 5 leșinată, iar ora 22 mă găsește mârâită, mormăind continuu despre soarta-mi asiduă și permanenta singurătate. Și toate astea nu s-ar întâmpla dacă mi-ar începe ziua la 8, nu la 6. 

Aș vrea să trăiesc după principiul lui Miller "Eu mă deştept la viaţă exact când alţii pică de oboseală; săptămâna mea începe cu ziua de repaus a evreilor", nu după cel al lui Păun. 

Dar toate astea poate de la anu. 

miercuri, 20 februarie 2013

Istoria nebuniei

De ce aș vrea să-mi cumpăr căști LALA Band?
Probabil din același motiv pentru care mi-aș lua niște șosete cu degete, un parfum cu aromă de muște, o plasă de țânțari sau un șal verde de spânzurat în gratiile de la balcon. 

O nervozitate covârșitoare mă cuprinde de fiecare dată când sunt nevoită să fac un lucru de două ori. Cel mai grav? Atunci când îl și fac bine, dar nu-i răsplătit. Acum, ce să zic... Se pare c-a fost nevoie să încep o nouă facultate - ca să mă vadă mama balerină - pentru a ajunge în situația de a-mi exersa abilitatea de-a ridica picioarele în tavan, de-a face podul cu o mai mare grație sau de a mă prelinge în ritmuri de tango mai ceva ca un taur în călduri. Firește, vorbim despre facultatea de balet, cum ar crede alții. Desigur, nu și sufletul meu - pătat de sângele evreilor, de invidia armatei roșii sau de nebunia cogitoului cartezian de de care a dat dovadă Hitler - crede asta. Și deși port un război rece cu febra, cu voința și dorința, tind să cred că o revoluție de Jos Comunismul se va isca mâine când, la naiba... toate pânzele vor fi sus. 

De bună seamă oamenii se întreabă de ce mă complic scriind. De aceeași seamă nu mă chinui să răspund, deși simplu ar fi fost să declar că am o primă restanță din viața mea. La istorie, firește. Știți de ce? Pentru că tot ce nu se face la timp ajunge să se răzbune într-o zi. De pildă, îmi amintesc cum sfidam ora de istorie în liceu, cum eram neimpresionată de barbariile războaielor și cum dădeam vina pe biserică pentru toate ălea rele. Asta pentru că mă pasiona doar istoria Angliei și mă oripilam cu se luptau protestanții cu catolicii ca niște berbeci afoni. Frustrant, aș zice. Frustrant, mi-ar zice. 

Și am ajuns în ziua în care, din maturitate sau nu, din nevoie sau disperare am atins punctumul nebuniei, al istoriei nebuniei. Că asta a fost. O părere subiectivă, firește. Se bat ca orbii pentru ceva ce vor, obțin parțial și pierd în contraatac. Asta a fost nebunia de la 1914 încoace. Ce mă doare, e că oamenii se ocupă cu dileme existențiale puțintel superficiale. 

Ce e istoria? Un vis obsedant, fugitiv și repetitiv. Avem nevoie? Da, zice-se, pentru a nu mai repeta greșeli din trecut. Ce cred eu? Eu cred că... 
Vorbim despre asta mâine, promit. 

miercuri, 6 februarie 2013

Pseudoperfecțiunea matrimonială

Mărturisesc: Deși nu mi-am părăsit cutia pentru mai mult de 4 ore în ultimele 3 săptămâni (4 ore/zi în ziua cu examenul ori 7 examene în 21 zile - calculați), trebuie să recunosc că pierdută de lume nu-s. În cel mai bun caz sunt neieșită, nesocializată, neiubită și nebănuită. Ceea ce, dacă stau bine să mă gândesc, e un atu în timp de negăsit de țapi ispășitori. La ce vreau să ajung - c-am lungit-o, știu - e că sunt sătulă de poze cu oameni fericiți, cu gagici cu mana pe pieptu lu iubi, arătându-și autonomia și posesia deplină a bucății masculine. Sunt sătulă și de zâmbete goale și relații perfecte și amorezate care n-au posibilitatea să poarte un dialog eficient să-și fixeze problemele amoroase și-o fac hlizindu-se în poze fericite. Să mai zic? Apoi ziceți că-s rea. Dar, sa ma ierte cine-o vrea, sunt! Că parcă prea m-a pălit un văl de repulsie față de pseudoperfecțiunea matrimonială. Zău, n-aveți viață? 
Pata mi s-a pus pe un cuplu. Nu pot zice cine-i că nu-i frumos. Da vă zic în particular, dacă doare tare. Evident, se aplică și altor iubi ce nu se știu iubi în cuvinte decât în pupăciuni. 

Încerc să găsesc ce mecanism gramatical funcționează în capul ălora ce scriu: lăsa-ți. Și de n-aș ști cu cine face română, chit c-aș zice că profa-i o dobitoacă. Firește, nu pot zice asta despre mama mea. Că nu ea a făcut-o. Am mostră. Dar dac-o pun aici iese un semi nou război mondial și n-aș vrea să mă leg la cap cu copiii că nu mi-ar ști zice să-i las în pace căă.. nu m-aș putea opri. 

Ce-i drept, aș fi putut evita scriitura asta. Însă, ce vreau eu să evidențiez, e că - dacă știi să scrii poți răni. Dacă nu știi, în cel mai bun caz te iubești fericit cu iubi și-l bănuiești că te înșală, ceea ce, fată dragă, chiar o face. Acum degeaba ești tu prințesa fericirii, că prințesa războinică te-a luat. Ha.. șterge-ți rânjetu că-i de plâns.

Personajele care se simt au bun simț. 

marți, 29 ianuarie 2013

Inele? Lichele.

Nu-mi plac femeile cu inele de aur.
Nu-mi plac oamenii ce-s în zodia taur.
Nu-mi place ca femeia să se sfiască
Despre intimitate să vorbească.
Nu-mi plac femeile care evită
Să facă parte din elită.
Nu-mi plac femeile mici și uscate
Nici cele mari că-s lăbărțate.

Nu merg la Blaga pentru că tantile nu se știu purta. Merg la Goga să fiu luată peste picior de tipe gravide și în toane, de blonde prețioase cu 3 inele pe mână, inele de aur, inel pe arătătător. Regret - e dizgrațios. Inelele de aur sunt otravă curată - demodate, condimentate, dizgrațioase, primejdioase, sărăcăcioase. Lipsite de gust. N-aș purta. Nici logodită să fiu. Nu mă leg de-un inel. Nici de oamenii care cred în inele, în zale, zăbrele, cătușe și lanțuri. Nu-s făcută să fiu captivă - nici într-un clopot de sticlă, nici în cătușele iubirii.

Mă captivează iluziile, visele, suspinele, nu realitatea, logica, deznădejdea. Să lupt pentru ce vreau? Din fotoliul meu pot controla lumea. Cu tableta mintii pun la cale planuri de cucerire. Vorbesc mult, realizez destul de puțin. Neînsemnat. Să ne tot plângem? Să ne tot dorim? Degeaba. Învață să-ți asumi decizia, să nu te mai întorci la ce-ai făcut. Pupi unde-ai scuipat? Ești slab.

Îmi pun întrebări din ce în ce mai des. Asta înseamnă că m-am maturizat? Înseamnă că mă fac mare? Nu prea sunt sigură că vreau asta. Dar nu pot să nu mă întreb: de ce sunt americanii atât de stupizi? De-o vreme mă simt invadată de pseudo cultura asta a lor, de falsa ne-superficialitate, de perfecțiunea și complexitatea mecdonăldsjilor. Dacă să suport americanii mă face un bun cetățean, atunci...

Ce poate să fie mai rău decât o femeie cu nevoi? O femeie cu nevoi americane. Afecțiunea burgărilor. 

marți, 8 ianuarie 2013

2013 - Un travaliu migălos de detensionare

Fără retrospectivă pe 2012, fără propuneri majore pe 2013. Nu e timp de noi vise atâta timp cât sunt înlănțuită în ideea finalității - e nou, dar da, termin ce încep. Nu e timp pentru noi propuneri, pentru speranțe, iluzii și gânduri ipotetice. Nu e nevoie de impuneri de neîndrăgostire, de începuturi noi, de motivații și deziluzii. Pasivitate în gânduri. Pasivitate și în idei. 

Nimic nou. Ianuarie seacă inspirațional. Simțire profundă înghețată. 

E nevoie de carne. Carne pe carne. Nu carne în carne. Carne, simțire, miros. Carnal, adulmecare. Aminalizare, destindere, desfătare. Despuiere. Goliciune și sentiment. Sfârtecare și extaz. 

Pentru noul an:
1. Propun pentru un travaliu migălos de detensionare - o enamorare carnală, pur carnală.
2. Propun o permanentă tranchilizare orgasmică pentru spirit.
3. Propun depudicire și eliberare.
4. Plăcere - Satisfacție - Finalizare.
5. Optimism.
6. Pasiune - Reușită - Succes.
7. Formula fericirii aplicată: "Un da, un nu, o linie dreaptă, un țel". ( Nietzsche)

Prosper să fie!