Totalul afișărilor de pagină

marți, 27 august 2013

De mulțumit pentru lumea mea

Sfârșit de august. Mulțumesc oamenilor noi care au participat activ la evitarea unei "summertime sadness". Mulțumesc rămășițelor care s-au retras necondiționat din universul ruxist. Mulțumesc ființelor care m-au învățat lucruri neștiute de mine până acum. Iar eu mă mulțumesc că pentru prima dată în viața mea n-am simțit oboseala din lipsă de ocupație, continua plângere de milă și plictiseala ocazională pe timp de vară. Mulțumesc sufletului meu care n-a simțit nevoia să fie traumatizat afectiv, rațiunii care s-a ținut la cote înalte, pasiunii pentru muncă pentru că și-a făcut apariția, pasiunii amoroase pentru că a dispărut, frigidității că s-a instalat acut între poale și energiilor negative pentru că s-au evaporat o dată cu oamenii nestimulanți. 

Cred că îmi plac sfârșiturile. Mă fac să mă simt înțeleaptă, plină, încărcată, fericită. Da, azi sunt fericită pentru că simt că am învins. Astăzi vreau să râd. Astăzi pot. Nu mă mai doare splina, iar experiența neplăcută de la urgențe de săptămâna trecut s-a pierdut în zare. Deși durerea unei morți iminente e pusă la păstrare pentru zile în care e musai să-mi curăț ochii cu lacrimi provocate de amintiri. Dialogul dintre o muribundă cancerigenă și nepoata prin alianță dintr-o seară de august are să rămână scrijelit în memorie. Pentru că boala, parșiva boală, are să ne aștepte la cotitură într-o oarecare zi de slăbiciune fizică, într-o zi de suferință morbidă provocată de nevoia de a simți. Și cum ar spune un prieten, mi-am neglijat sufletul și spiritul în ultima vreme, l-am lăsat singur, l-am lăsat în groapa cu mucegai. Însă nici nu știi cum e mai bine... Suflet îngrijit și rațiune pierdută sau rațiune în puf și suflet mucegăit? 

Bunul meu cel mai de preț sunt eu însumi. Învață și tu să-ți creezi universul în jurul propriului tău bun... cu riscul de-a rămâne fată bătrână. E cert că astfel n-ai să riști să te pierzi niciodată. Construiește-ți bunul, fă-o pe buna cu toți, pentru că în spatele celui mai banal cuvânt se ascunde prețul. Lumea este ceea ce este. Lumea este așa cum este. Iar dacă totul nu este decât un vis, cine oare visează? 

sâmbătă, 17 august 2013

Iubea un bou pe Luminița?

În cinstea lunii august. Pentru că mă face vie și tânjindă. Pentru că mă alină deja cu o boare incitantă. Pentru că marchează perfect alibiul unui preludiu nematerializat. Încă.  

Nu mai e nevoie să-mi caut cuvântul de negăsit. Din nou mă las purtată. De instincte. Fără morală, mănuși, perdele sau cearceafuri îngălbenite. Pur instinctual. Animalic. De dragoste animalieră 2. 

sau

Dilema mea nu-i: Ce făcuși, fă Andromaca.... ci... Cine sunt eu? Andromaca sau Luminița? 

Cumva lasă lenea și ascultă-l pe Mălăele. 
Un august la păscut cu vaca îmi și vă doresc. 

Semnat, 
Andromaca dezlănțuită sau Luminița instinctuală (indecisă încă, asta pentru că niciun bou nu recunoaște)

joi, 15 august 2013

Mozoale, sarmale reci și "puritate sufletească"

Tzuc un mozol și plânge icoana. Bag 5 sarmale, un cântec tragic slăvind ceva ce nu știu ce, bag 3 ture de coate și genunchi, mă împing la rând, dorm pe-o saltea de baie, fac un mic, un pateu, o măslină să se vadă c-am cu ce, înjur aglomerația, mă uit urât la babe, fac trei cruci, caut să mă cuplez cu cineva, scriu mesaje și mă plâng de ce jeg e acolo ș-apoi mă întorc pur și spiritualizat după ce un sobor de-o tona de preoți cântă pe-un ton de jale cât de mult o iubim pe măicuță. De... ce pur sunt după! Și vin cu texte pe la camerele de filmat că am fost să mă rog pentru noroc și toate bolile mi-au dispărut și-s gata să-l reclam pe doctoru ce mi-a zis că-s bolnav. Ei drăcie sfântă!

E două mii treișpe, e din nou mijloc de august, e o sărbătoare religioasă ce musai lasă oamenii să nu lucreze, e habotnicie fără limite și da... oamenii încă mai cred că dacă umblă în genunchi și în coate, se înghesuie la sarmale și mozolesc o icoană lumea va fi mai bună și ei vor ajunge în rai de cât de pioși sunt. Și la bătrâni nu c-ar fi rău - că așa s-au obișnuit de mulți ani (50 zicea un babette la TV) și până nu dispar de pe suprafața pământului respectă tradiția asta - ceea ce hai că nu-i tare grav, însă vezi tone de tineri, oameni fără școală, șomeri, credincioși de ocazie care merg să sprijine gardurile mănăstirii, și să-și imagineze că icoana făcătoare de minuni a lăcrimat la pioșenia lor - uitând cu desăvârșire că înaintea lui o bătrână amărâtă tocmai a mozolit icoana că dade-dade, de la salivă și respirații înfiorătoare s-a îndura icoana să plângă înainte să se roage să ceară o mască de gaze. 

Mi se pare INADMISIBIL ca oamenii anului 2013 să fie fraieriți de popi, de instituția bisericii și de icoane pictate pe pereți de preasfinți și preacucernici violatori în tinerețe, refugiați de închisoare la porțile vreunei mănăstiri. 

Eu cred că există un ceva, un dumnezeu, un spirit și o entitate. Există, o simt. Dar nu vreau s-o văd. Nu vreau să mă rog la o icoană pictată de mâini umane, nu vreau să port lanțuri cu cruci primite moștenire, nu vreau să port rozare, brățări și talismane și să-mi umplu pereții ba cu icoane, ba cu cruci sub întrerupător - că de, mi-a sfințit popa casa. Nu vreau să dau bani la biserică - nici ca să se construiască vreauna, nici să-mi ierte mnezo păcatele și nici să-și ia popa vreun inel bătut în diamante. Presupușii bani din cutia milei îi dau eu pe stradă unui om când mi se face milă. Și mă simt mult mai câștigată și spiritualizată când văd rezultatul direct al bunătății mele. 

Mi-ar plăcea să ajungem niște oameni cu atâta scaun la cap încât să nu negăm existența unei entități, însă s-o căutăm prin noi, nu pe la porțile unor mănăstiri, căutând consolare spirituală de la unu care poate nu-i p-atât de spiritual ca noi, dar face ceva să-și facă meseria. 

Ș-apoi degeaba. Cu habotnicia trece și sf. mărie, trece și tona de sarmale pregătită de preacuvioșii de la Nicula, trece și puritatea sufletească și bunătatea ocazională, trec toate. Da nu-i bai... că mai sunt motive de îngrămădeală, moaște de pupat, sarmale gratis și apă sfințită în cazane de sute de litri. Doamne... de ce-s oamenii atât de proști? 

joi, 8 august 2013

O ciorbă de vară

Și am descoperit că oboseala îți omoară simțurile. La fel o face și alcoolul și compania proastă. Și firește, și căldura. De mai mult de o lună stau cu minim 10 postări scrise și nefinalizate, cu o tonă de idei nefinisate, cu o multitudine de gânduri fără noimă. Și cred că săptămânal am vrut să simt ca să pot scrie, însă în afară de oboseală și multe grade la nivel cerebral nu mi-a fost dat să trăiesc. 

Trăiesc prima vară activă social și nu numai. Trăiesc prima vară fără somn nesimțit și putoare sub soare. O trăiesc, o savurez și-mi place. Îmi place că n-am timp să mă gândesc prea mult la ce m-ar putea durea, la masculii pisălogi sau ignoranți - după caz, și la toate belelele feminine de domnișoară bătrână în devenire. Că mi-a fost atrasă atenția că am deja o vârstă și sunt încă tot fără mascul pe cap și nu-i tare bine că o să ajung singură. Da zău că nu m-a înspăimântat ideea. 

Ce am observat de când cu diversitatea multiculturară din viața mea universitară e că nu mai citesc cum o făceam altă dată. Am alte preocupări - mult mai reale, mult mai logice, mult mai de actualitate. Mă preocupă economia, politica, istoria, chestiile palpabile și adevărate. Nu mai am timp să citesc o carte și să mă pierd în ea, să rămân pierdută, să subliniez paragrafe importante, să le notez, să cuget și apoi să aplic. Nu mai am timp să las paginile să mă influențeze, să-mi creez un stil de viață feeric, să mă recreez cu fiecare personaj. E rău. Mă exprim mai greu, scriu mai greu, mă simt mai seacă, iar creativ nu sunt neapărat în formă maximă.
Pe de altă parte însă, mă bucur că am mai coborât de pe norișor, că m-am maturizat și am și alte preocupări, că sunt avidă să cunosc și să citesc și altceva decât literatură. Sunt pasionată de ce studiez, chit că acum e vacanță. dar mi-e greu să mă opresc din studiu.