Somn halucinogen

Sunt bulversată. 

Sunt captiva propriului vis, propriului film, propriei existențe. Sunt hipnotizată de vocile obsedante din filmele lui Tarkovski (oare?), sunt iritată în același timp de incapacitatea mea de-a înțelege rusa, sunt bulversată de complexitatea și efectul pe care toate astea le au asupra mea: cădere în somn. Caut voința, caut să dezvolt dorința, caut să mă depășesc, să pricep, să descopăr. Dar asemenea unei tornade, sunt cuprinsă mai mereu de-un vânticel lin, de-o mireasmă ușoară ce mă îndeamnă la visare. Și uite așa petrec dimineți de weekend, de început de săptămână... inactivă în pat, în imposibilitatea de-a mă mobiliza, de-a mă activa intelectual și de-a lua noul Parker în mână. Căci entuziasmul noului instrument de scris n-a trecut încă.. e dominat de reverie. 

Departe de mine gândurile suprarealiste și potența creației în vis. Departe de mine și activitatea nedăunătoare, gândul la creația complexă creată cu alte scopuri decât de îndemn la somn. Deși posibil ca influența lui Tarkovski asupra simțurilor mele să fie una nesimțită din partea creierului meu la nivel conștient cerebral și să acționeze cât se poate de bine la nivel inconștient. În perioada de nesomn dintre 10-12, în timpul cursului de economie internațională pe care l-am servit din pat (care nici nu s-a ținut de altfel) am încercat să găsesc cauza efectului trk (nu TRF ăla din Zara) asupra persoanei în cauză. Posibil imaginea alb-negru (dar atunci de ce nu se aplică și la Bergman?), vocea care ghidează (aș merge mai degrabă cu asta la Lars von Trier) efectul religiei (dă-o... că nu m-am spiritualizat - încă). A mai trecut o oră de somn profund, o trezire din moartea simțurilor, o intenție de-a găsi răspunsul și iată-mă. Sunt aici fără răspuns. Sunt aici încă moale, încă în reverie, încă dominată. Probabil caut să fug de responsabilități. Asta e o certitudine. Probabil însă că am acum destul de multe și vreau să evadez. Probabil sunt obosită. Probabil sunt copleșită. Probabil îmi place mult să dorm. 

Probabil că în vise găsesc cheia. 

Salutări cosmopolite

Ai făcut ceva ce-a trecut neobservat de familia ta? Vrei să frustrezi pe cineva etalându-ți reușitele? Simți că nu primești destulă atenție de la cei cu care petreci timp zilnic? Nu-i nimic. Sună-mă. Par a fi dispusă să fiu plictisită. 

Și deși n-am dat niciun anunț de felul ăsta, primesc mesaje, mailuri, telefoane demne de să mă facă să cred că trăiesc degeaba. Pentru că dinamica vieții mele se învârte între Horea, Em. de Martonne și Avram Iancu, pentru că a sta a dobândit mai multă valență decât a umbla, pentru că biroul din dotare, patul și cănile de ceai  par să nu se mai vadă de foi scrise, cărți subliniate și proiecte în dezvoltare, pentru toate astea, pentru mulți dintre voi par a nu exista. Și pentru faptul că nu produc nimic, nici măcar nu plătesc taxe pentru actualii bunici în cauză, pentru că am cel mai mare consum de apă din bloc și aștept să se ofere cineva să-mi pună lanțul la bicicletă, posibil că pentru toate astea să fiu un motiv de inflație, o cauză dăunătoare sau o non-ființă. 

Mă bucur dacă mă recunoaște lumea pe stradă. Mă bucur și dacă nu mă observă și nu mă bagă în seamă. Mă bucur cam de orice. Mai puțin de chestiuni degeaba. 

Mă întristează că unii au probleme cu alcoolul și riscă să-și piardă funcția, mă întristează exuberanța și multitudinea de pantofi cu toc - mereu alții, mă întristează și opulența materială, importanța excesivă în materie de diete și stil de viață, îndemnurile la o alimentație sănătoasă, posturile cu faceți sport și depășiți-vă condiția, beți apă, nu mâncați rahați și lista întristărilor poate continua. Dar din partea fățarnicilor... (că superficialul e o calitate)... nu mă pot aștepta decât de mușchi în barbă, tocuri în frunte și botocsi (de la botox) în călcâie. 

De regulă nu bag de seamă toată opulența gayo-tâmpițică și preocupările astea legate de feșăn și "consiliere nutrițională copy-paste" (©Pru). Dar când văd grase slăbite la maturitate, când văd mușchi la praf peste pizze și vodci, musai să zic că-i dureros. 

Și mă mai doare stupizenia asta cu datu-n poze pe la ocazii când ne tragem rochie nouă, sfaturile a la una feșăn cu păr roz - admirată de multe altele fără nimic sub păr - care ne învață cum să ne scriem pe hârtie planificările la cosmetică, manichiură, coafor și epilat mustața și să mai zic? Am învățat prea multe tips-uri fensy și simt că mai întâi trebuie să le aplic pe păru-mi șaten în creștere ș-apoi să vi le împărtășesc, dragelor.

Și închei cu Ginsberg, Salutări cosmopolite (tradus - ca să se priceapă)

"Ridicați-vă împotriva guvernelor, împotriva lui Dumnezeu. 

Rămâneți iresponsabili. 

Spuneți doar ceea ce știm & ne imaginăm.

(...)

Schimbarea este absolută.

(...)

Observați ceea ce e viu.

Observați ceea ce observați. 

A fi viu este autoselectiv.

(...)

Dați-vă sfaturi vouă înșivă."

Un vis de vânzător de vise

Odată eram copii și ne jucam pe străzi. Acum ne dăm oameni mari și scuipăm străzile. Ne scuipăm amintirea unor seri în care alergam desculți, a unor jocuri numai de noi înțelese, a unor alfabete create pentru a ne păstra secretele mai bine tăinuite.
Visam să mă fac vânzătoare. Mi se părea cea mai fascinantă meserie - ești amabil cu oamenii, cunoști oameni, primești recompensă pentru tot ce dăruiești cu drag, ai posibilitatea de-a număra banii, poți fi satisfăcut că ai făcut un bine. Apoi visam să mă fac florăreasă - și fiecare buchet pe care-l făceam, fiecare panglică pe care o încrețeam cu o foarfecă nefolositoare, mă făcea să mă simt fericită pentru că dăruiesc fericire, dăruiesc ceva ce știu c-o să descrețească frunți încruntate, o să împace (împece dacă-i din Jibou) certuri matrimoniale și-o să aducă un zâmbet timid pentru primele întâlniri stânjenitoare.

N-am avut idealuri mărețe, căutam doar comunicare, liniște, fericire și dăruire. Vroiam să fiu vânzătoarea ideală. Și azi am ajuns să vând, să mă vând ocazional - fără recompensă demnă de munca depusă. 

Totu-i negoț. Și deși mă vedeam o vânzătoare de zarzavaturi la o tejghea, azi vând legume patrupedelor.

A vinde vise pare o treabă ușoară. La fel de ușoară - ar crede unii - cum e să vinzi medicamente, să scrii pe cutie 1-1-1 sau 6X1/zi. 

Cu fiecare ieșire din globu-mi plathian ajung să sfârșesc răpusă la pat de viruși ucigători de concentrare, manipulatori de energie și greoi. Cu alte cuvinte, să răcesc. Și în felul acesta ajung, dacă nu lunar, o dată la 3 luni, în vizită la farmacia de medicamente, la vânzătoarea de medicamente care se simte nevoită să-mi prescrie de fiecare dată cum să iau Fervex și Septolete. De parcă n-aș ști. Dapoi ea, biata, își face meseria, că 5 ani la facultate asta a învățat. De fiecare dată când intru într-un magazin de medicamente mă întreb la ce bun 5 ani de școlire superioară ca să vinzi medicamente? Doar pe fiecare medicament scrie cum tre să-l iei, dacă ești mai grav sunt oameni cu doctorat adică doctori care-ți zic ce să iei șamd. 

Îmi tot propun de-o vreme să ajung la librăria de cărți (și obiecte bisericești) să văd care-i hramu și spiritu p-acolo. Dar trec ignorată și prefer să intru într-o consignație de haine sau într-o piață alimentară de alimente. 

Și tot cred că atunci când o să fiu mare o să vând ceva. Posibil din casă ca să-mi plătesc facturile. Cert e că n-am să renunț la visul de vânzător. 

Dragă, te iubesc public!

Dragă, te iubesc. Dar acum fii atent, aranjează-ți gulerul, freza și cureaua de piele de brontozaur, eu mi-am pus rânjetul de sărbătoare, m-am ferchezuit ca o poamă, mi-am scos dantura îngălbenită de tutun și cafea, și dragule, stai nemișcat, urmează click-ul ce va declanșa poza. Repetăm mișcarea, îmbrățișarea, dominarea de câteva ori, de atâtea ori încât să scoatem bietul fotograf din sărite, căci într-un final rezultatul se vrea a fi cu multe like-uri, cu multe urări "de sunteți un cuplu reușit", cu multe preziceri de c-o să avem "un viitor lung împreună" și evident, nelipsita - "ce fericiți sunteți". 

Și o dată la câteva luni, la câțiva ani dacă suntem mai comozi și înfricoșați de nou, o dată la ceva vreme schimbăm dragă-ul și rămâne numai te iubesc. Sau mă rog... te iubi, după caz. Urmează fotografiat tot ce-mi dăruiești - de la cărți luate pe sub mână de la anticariate, la ceaiuri, ceainicuri, flori și diferitele cutii de prezervative - ca să demonstrăm că ne iubim. Și apoi eu cu capul pe pieptul tău bronzat și musculos am să mă trag din nou în chip în pat, declarând - "ce dulce e iubi, nu-i așa?" Un șir luung de admiratori se vor trezi din nou să zică "ce faini sunteți", "ce bine vă stă", botik, iubirik și alte kestii cu k. 

Dacă dragă te iubesc înseamnă să te iubească și lumea, dacă înseamnă să-mi știe toți așternuturile și sutienul din dotare, dacă e musai să mă pup și să arăt superioară că - "ăsta-i al meu" - atunci, permiteți-mi, încă o dată, să eman: NU EXISTĂ IUBIRE. 

p.s. Nu-i atac la persoană. Nu condamn pe cei ce fac asta. Condamn pe cei ce cred în asta, pe ăia care urează, prezic și declară în necunoștință de cauză. 

A, să nu uit tortul de ziua ta, mâncarea pe care ți-o gătesc, boticul pe care-l faci în timp ce dormi cu câinele lângă tine... Și lista penibilităților exhibiționiste poate continua. 

Dacă există iubire, faceți să n-o vedem. Aia arătată e circ. Aia simțită și nespusă - aia poate e iubire. Și nu apare pe toate gardurile.