Fușereală atemporală

Am vrut să țip. Dar nu mi-am găsit nici gura, nici glasul. Și atunci am scris. Și m-am trezit și moralizată. Că de, sunt răsfățată. Nervoasă fiind, văzând însă că se împute treaba, am trecut într-o stare de mult pierdută - o fușereală agresivă, indiferentă și ușor de digerat de mine. Greu de tolerat însă pentru alții. De parcă ar și conta...

Am obosit. Două săptămâni de sesiune și am obosit. Am căzut în lehamite și nevoie acută de somn - pentru simplu fapt că vreau să mă pierd în vise controlate și în gânduri neconstrânse, unde pot să fiu cine vreau, pot să fiu cu cine vreau, pot.

De ceva vreme trăiesc în atemporalitate. Încă mai am timpul, deși l-am pierdut ca și noțiune. Altfel, mă iau după când e lumină și când e întuneric.

Mi-am scos ceasul din priză, mi-am oprit alarmele, mi-am setat greșit și aleatoriu ceasul de la mașina de scris, iar ceasul care face zgomot l-am pus undeva unde nu-l găsesc și nici nu-l pot auzi. Iar celalalt ceas nu e tras.
Întrebat fiind un om de ce poartă ceas la mână, răspunde: Ceasul îl port pentru voi, eu trăiesc în afara timpului. 

Îmi fușeresc prezentul. Și mă contrez cu toată lumea. Și mă simt bine că am nervi s-o fac pe dura indiferentă. Degaj energie negativă, îmi dau ochii peste cap la orice nu-mi convine, mă plâng de orice și ce? Parcă mie nu mi-ar fi permis să iau un ton greșit.  

De curiozitate a dat pagina și a citit mai departe. Și a descoperit că sunt o minciună. O fantasmă, o fântână secată, fără simțire.

Am timpul

Nu știu alții cum sunt, dar eu când încep sesiunea simt o acută nevoie de a mânca mai mult și mai sănătos. Și dacă un semestru întreg nu dau prin bucătărie decât să-mi fac un ceai sau să spăl o farfurie murdărită de firimituri de biscuiți, o dată cu începerea celor 3 săptămâni fatidice simt că vreau să inventez rețete noi, să testez noul condiment, să văd cum merge noua cafea în combinație cu înghețata de ciocolată și vișine și să caut noi idei pentru sosuri de salăți din grădina ursului. 

Și parcă n-ar fi destul, simt și că trăiesc în mizerie și șterg praful zilnic, ud florile de două ori pe zi și aranjez hârtiile cu-o obsesie demnă de-a fi trecută drept boala psihică. În mod cert evit comunicarea cu oamenii care-s din afara domeniului de interes (anume colegii), nu caut tentații disturbatoare, mă învinovățesc pentru fiecare juma' de oră stată mai mult în oraș după un film, iar consumul de substanțe nocive iese clar din discuție. Toate astea nu pentru că mă stresez pentru examene, ci pentru că trebuie să rezist și să nu-mi omor timpul inutil. Evident, efectul de după e culminant: urmează o nesocializare acută, mă simt o sociopată în lume, mă simt ca din pădure și mi-e greu să mă adaptez. După care urmează vacanța și pe când îmi revin social lumea pleacă în vacanță și e caniculă. Și cumva gândul să peste 3 săptămâni mă declar terminată cu anii 1 mă sperie și mă face oarecum să-mi doresc să treacă timpul mai încet, să citesc mai mult la economie, să învăț negocieri teoretic, să mă documentez cu privire la noile strategii de dezvoltare regională și... hai, fie... să văd și ce și cum cu informatica în teorie predată pentru europeniști. 

Trebuie să recunosc că mi-a priit experiența primului an la master și la studii, am învățat multe din multe domenii, am văzut o tonă de filme bune și complicate pe care neobligată moral nu le-aș fi văzut, mi-am descoperit noi pasiuni, am studiat chestii practice și utile, m-am dumirit la nivel conversațional de niște perspective economice, mi-am forțat mintea să fac un proiect de dezvoltare regională pentru Telemark, am trecut peste o depresie de primăvară presărată cu o scârbă socială și-o lipsă de interes pentru orice, iar acum mă simt cât se poate de împlinită de faptul că pot să studiez, pot să-mi păstrez spiritualitatea înaintea materialului, că pot să fiu iresponsabilă fără griji, că pot să dorm cât vreau că n-am șef și program strict de care să depind, am timpul meu, mă am pe mine și pe sufletul meu pe care încă îl hrănesc. 

Am timp să zâmbesc, să merg la filme, să dorm, să pierd vremea, să citesc, să studiez și da... mai am timp până am să devin un om mare... un om cu griji satisfăcut doar de bani și de confortul unor investiții neefemere. 

Am timp de timpul petrecut cu mine, am timpul, am liniștea, am căldura și suportul pentru dezvoltarea interioară a sufletului - ocazional traumatizat de golul celor din jur.