De la un trecut pătat către riduri premature

Prematur, dar da, sunt gata de o supradoza. Firește, vin sărbătorile - pe mine nu mă privește, căci eu am stare de învățat. Acum, nu mai târziu - când chiar va fi nevoie. Ați observat că mai mereu folosesc cuvântul nevoie? 

N-am avut o săptămână fericită. Dar nici nefericită. A fost una încărcată, sătulă, liniștită, obosită, bolnavă. Am vrut să mă îmbolnăvesc, am rezolvat. Totul cu un sigur preț: să citesc. Și-a mers o zi, două, după care am văzut prea mulți bătrâni și copii bolnavi de-a binelea și-am hotărât să redevin o oamă sănătoasă - în primul rând la cap. Țelul meu în viață nu există. Există doar nevoia aprinsă ca atunci când voi deveni bătrâna să fiu potentă și lucidă, să fiu vioaie și să miros bine. Da. Cred că cea din urmă e cea mai importantă. Am să evit naftalina, am să evit invazia de gunoaie, am să evit să-mi iau pisici drept animale de companie și am să evit să am crescătorie de șobolani în beci. Am să evit să uit și să-mi pun memento, să mă uit urât la oamenii care nu mă lasă să stau pe scaun în autobus, să mă îmbulzesc după chestii gratis și să stau la cozi la pupat moaște și icoane. Am să evit să zic: "Ce s-au schimbat copiii din ziua de azi. Nu mai au respect pentru cei bătrâni". Povești. Dacă vrei respect, poartă-te ca atare, nu fi agasant, nu fi agresiv, nu fugi după autobus ca mai apoi să te dai osteoporozic și așa mai departe. Și toate astea numai pentru că m-am simțit agasată de o tonă de bătrâni lipsiți de bun simț. Că altfel zău că nu m-aș fi legat de bietele viețuitoare care-și duc veacu destul de greu. 

Surprinzător sau nu, toată lumea suferă de câte ceva: de nebunie, de inimă, de corason, de singurătate, de oboseală, de lipsă de afecțiune și atenție, de spiritul Crăciunului, de miopie, lovituri și scaune la cap. Eu sunt hiperactivă între patru pereți. Am revenit acasă, mi-am împodobit bradul - mai mult dând indicații decât chiar punând umărul la treabă, m-am refugiat în cușca mea din antichitate și m-am îngropat în cărți și proiecte. Am început pe puțin 5 cărți pe care le-am abandonat după primele 5 pagini - nu pentru că ar fi proaste, ci pentru că n-am răbdare și mi-ar plăcea să le citesc cap-coadă în jumătate de oră. 

Am trecut de pseudo sfârșitul lumii, nu am murit, nu m-am făcut mai deșteaptă, poate doar mai înțeleaptă. Nu am fost la party cu ocazia asta care nu-i ocazie, nu știu unde am fost și ce-am făcut. Tot ce știu e că trăiesc și am să trăiesc mult și bine pentru că trebuie să ajung o bătrână pe cinste, trebuie să am riduri și trebuie să-mi doresc să fiu ascultată. Trebuie să vreau să retrăiesc prin alții, să alerg cu gândul prin tinerețea mea zbuciumată, să le povestesc tuturor despre trecutul meu pătat și trebuie să mă apuce nostalgiile și pe mine într-o oarecare zi. Trebuie să pot spune: Pe vremea mea... și Când eram eu tânără... 

Trebuie să fiu un Ketut. 

Mascaradă de ziua ta

Primul gând la 22 ani: vreau să fiu bolnavă, să zac și să citesc.
Al doilea gând: vreau să înceteze toată lumea să mă întrebe ce-i cu mine.
Al treilea: vreau o moarte subită.

Alte dorințe? E o vârstă atât de macabră, încât nu-mi vine nici măcar să fac un smiley face sec :). Numerele pare sunt odioase. Vârstele pare sunt demoralizatoare. Oamenii care se dau interesați o dată pe an de soarta ta sunt dezgustători. Toată mascarada asta jucată cu precizia unui ceas elvețian mă face să cred că totul e un bal mascat cu protagoniști ce poartă măști defecte. Oamenii-s defecți, joacă greșit, trăiesc stricat și nu mor subit. Oamenii sunt defapt șoareci. Oameni sunteți prea puțini. Curios cum v-ați prins în propria capcană, voi, șoareci iscoditori ce sunteți. Sunt frustrată? Da. Pentru că dau prea mult, primesc nimic. Totul e falsitate. Toți suntem confecționați. 

Știi ce faci când e ziua ta? Te dai fericit. Te dai, nu ești. Ca mai apoi să te dai cu capul de pereți. Vorba Alicei: "Ah...iar am rămas singură". Nu vorbesc de-o prezență fizică. Totul e spiritual. Totul e acoperit, totul e sub control, totul pare a fi gol. Eu nu simt gol. Eu simt, trăiesc și mă doare disprețul. Știți de ce? Pentru că am așteptări. Pentru că sunt deschisă, pentru că pretind a fi fericită, pentru că joc un rol important. Recompensa? Nimeni nu face nimic când e nevoie. De exemplu, mă lupt să aflu cum trebuie să fac un raport pentru o oarecare materie. Îmi zice cineva ceva? Firește. Toți au variante diferite, toți spun: "Găsești tu acolo. Intră pe site și scrii ce scrie." Scriu ce scrie, ai?  Păi atunci să scrieți și voi ce se scrie pe la cursuri că n-am de gând să-mi donez notițele mele. Uuu.. Rux e naughty. 

Ceva pozitiv, totuși: după două săptămâni am primit cărțile mult așteptate, dar pare-se că acum n-am timp să citesc. La naiba cu toate pseudo responsabilitățile, cu spiritu Crăciunului și fericirea jalnică a celor săraci spiritual. 

Simt un șoc electric de karma negativă și gust de vomă.

Oamenii mari nu au timp de nimic

Slabă activitate scriitoricească prin luna noiembrie. Mă întreb de ce. De fapt nici n-ar trebui. Pentru că am fost atât de bine dispusă și fericită, încât n-am avut nevoie de-o descărcare încărcătoare. Știți cum e: nu poți scrie dacă n-ai vrun bai, vreo traumă, vreo durere ori vreun ghimpe. Eu n-am. Ș-apoi să scriu lucruri fericitoare... e prea ușor. E ca și cum zice Kureishi - adaptat: Orice clovn se poate îndrăgosti, dar nu oricine poate să scrie o piesă de teatru - și răstălmăcind cuvintele lui, oricine poate scrie despre fericire, nu oricine se îndrăgostește de cine trebuie. 

Treaba asta cu iubitu-i delicată. Mă uit la colegii mei enamorați până peste cap de minore - și ei minori la rândul lor - și văd ce frumos se mint ei. Niște sentimente false, niște trăiri iluzorii, niște vise ușor de spulberat, o fidelitate labilă, o stagnare. Copiii vor să fie oameni mari, uitând cu desăvârșire că "oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic singuri și e obositor pentru copii să le tot dea explicații." (Saint-Exupery). Copiii refuză să fie puer aeternus, să creadă în Peter Pan Syndrome, să se bucure de libertatea și așa neliberă și să-și dorească să exploreze. De ce? Pentru că a căuta dă dovadă de infidelitate - cred ei. Ba nu. Nici măcar a găsi nu te face infidel - spun eu. Nedorința e o treabă de oameni mari. Pentru că "oamenii mari nu au timp să cunoască nimic" (Saint-Exupery). Și oamenii mari se mulțumesc cu ce-au îmblânzit când erau copii. Dar vedeți voi, ei au fost copii și-au renunțat la asta. Ori asta e cea mai rea decizie pe care-o poate lua cineva. Să renunți. Dar e vorba strict de renunțatul la copilărie, nu de alte renunțări. Lecția despre renunțatul la timp am s-o țin în viitor. 

Acum mă simt nevoită să scriu ce-am mai făcut de când am tăcut. Dar au fost atât de multe încât bag de seamă că le-am pierdut șirul. Știu că, recent, am avut noroc și-am câștigat o invitație la Vunk. Mai știu c-am avut noroc să nu mă trezesc într-o marți să merg la test - crezând cu îndârjire c-am scăpat de chin, dar testul s-a amânat. Știu că mi-am luat o carte minunată de Kureishi - Am ceva să-ți spun. Asta deși acum vreo 2 ani când am fost în Norvegia l-am urât pe Kureishi că mi-a picat la examenul de ziua mea. Apoi am trecut la sentimente mai bune pentru că mi-am dat seama că e un profund intelectual genial și are ceva-ul ăla care mă ține și nu mă lasă. O recomand. Dacă aveți chef de-o carte cu o copertă albastră cu oameni din lemn făcând sex lemnos - sau cel puțin încercând, că nu cred că le prea iese, Am ceva să-ți spun e soluția. Kureishi e un actual Miller - dar nu pe atât de porno și destrăbălat în limbaj.  

Sfatul astrologului pentru luna decembrie: dacă vrei să primești cadouri rămâi puer aeternus; dacă vrei să simți plăcere fă-te om mare. E oarecum normal. Însă, "ce fel de normalitate preferi să te caracterizeze - normalitatea nevrotică, psihotică sau perversă?" (Kureishi) 

Păcat frumos și nobil

Tocmai îl întâlnisem. Puțin după aceea avea să mi se năruiască cerul peste mine și să-mi ofere cel mai frumos cadou: propriul meu corp - asemenea unei felii de portocale. Fără coajă de portocală, fără inhibare, fără consternare. Doar eliberare. Încântare. Iluzie. Vid. 

Dar a trecut. Dar s-a sfârșit. A durut. Încă mai doare. Uneori, cum ar fi azi. Cum e azi. Pentru că involuntar simt, miros, îmi amintesc. Văd, aud, mă năpădesc.. amintirile. Am eu amintiri? Prea puține. Nu știu toate câte-au fost, dar știu că a fost destul. Și-i destul că încă mai cicatrizăm (cred că mi se pare). Sângerăm? Nu. Nu s-a vărsat pic de sânge. S-a scurs sirop. Sirop de iubire. Amestec de otravă și trăire. Mișcare iluzorie a unui corp tacit, a unei expresii impenetrabile, a unor gânduri ascunse sub masca pasivității. A unui glas timid, a unor vocale acute, a unei trăiri de nemaitrăit, a unui trăit apus. A unei stări de negăsit, al unui afect grav afectat. Al meu și al tău. Al bolii care ne-a legat. Al demenței care ne-a separat. Al ele-lor care au urmat. Al superficialilor care m-au abordat.  

Tu, mai trăiești? Da tu, vezi bine, ție-ți vorbesc. Te știi. Mă mai citești? Ți se întâmplă să mă mai dorești? Povești. 

Știu să visez. Știi să cutezi. 

Știu să iubesc. Știi că greșesc. 

Știu să trăiesc. E nebunesc. 

Plăcerea se învață. 

Vreau să păcătuiesc. Frumos și nobil. Asta deși iubirea e "unicul păcat care merită drept recompensă paradisul". (Nedjma, Fructul interzis) 

Am și eu păcatele mele. 

A part time lover

Îmi place filmul în care joc. Asta pentru că joc Rolul Soarelui - am rolul principal. Și protagonista interacționează cu zeci de oameni zilnic. Scopul: să-și găsească a part time lover. 

Cam stângaci spusă nevoia, dar m-ați înțeles. Ăsta nu-i nici pe departe un anunț matrimonial sau un anunț pentru un casting. E un ruxism. Filmul se anunță a fi dublu intens, dublu trăit, în fond va fi un dublu sau un nimic. Vom vedea. 

Calitățile pionului: un Nebun de alb. Nu supus Reginei, ci opus ei. 

Și de ce zic part time și nu cu normă întreagă? Pentru că doar atât pot oferi. Nu strâmbați din nas. E o ofertă tentantă. E mai bine cu jumătățile, cel puțin ai posibilitatea să te echilibrezi în alte părți dacă nu ți-e pe plac jumătatea. Și dacă stăm bine să ne gândim, oamenii-și caută jumătatea, nu întregul. 

Ce-i drept, nu m-aș chiar considera om. D-asta nici nu-i tare bine de luat în considerare ideea asta - nu e ușor digerabilă. 

Mi-e frică să sufăr din pricina oamenilor... 

Mi-e frică să sufăr...

Mi-e frică să...

Mi-e frică...

Mi-e...

Despre că fac ce-mi place și despre că-i de bine

"E un lucru trist să uiți un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten." (Micul prinț)

Mă destrăbălez. Intelectual, firește. Cu mâna stângă pe artera dreaptă (sau invers) pot spune cât se poate de onest (sună mai bine cinstit, nu?) că-mi petrec una dintre cele mai intense, active, incitante, obositoare și pasionale luni din viața mea ruxistă de literistă. N-am crezut niciodată c-am atât de multe resurse, că pot face atâtea deodată, că mă pot divide la infinit, că sunt încrezătoare, că vreau și-mi și reușește. Nu mă vedeam atât de dornică, de organizată, de activă fizic, motivată, concentrată. Mă laud? Firește. V-am spus destul cât sunt de superficială. Sunt optimistă. Excesiv aș zice. E de rău? Nu mai contează. 

Sunt într-o relație. Cu oboseala. Avem cea mai intensă relație din ultimul deceniu. Mă răsfață seară de seară, mă seceră și-mi alină somnul. E ca și cum ai dormi pe-un braț pufos și moale sau fibrat și musculos (după caz), încolăcit în jurul gâtului ca un boa constrictor. Bine, pe mine nu mă încălzește metafora asta a brațelor masculine făcute, d-asta și prefer să nu mă arunc în teoria brațelor, a spațiului în timpul somnului și-a nevoii de libertate. Până la urmă ce e atât de rău în a te iubi mai mult decât o poate face-un mascul care te uită îndată ce și-a găsit o Barbie nouă?!

Mi-e musai să mărturisesc că-s fascinată de ce studiez. Și-mi plac și colegii. Toți. Ș-ăia de la master, ș-ăia de la Studii Europene. Dragi mi-s mie minorii că le funcționează bine mintea. Și mă și impresionează cât de istorizați și economizați sunt. Și eu mă uit ca la un Picasso când ei se dau în bărci cu termeni economici, cu tratate complicate și ani care mie nu-mi spun nimic, în afară de niște numere goale de sens. 

Mai am și o extra relație. Știți doar că sunt pe principiul: Dublu sau nimic. Da, am o relație cu menta. Vine la pachet și-mi suplimentează nevoile. Doar am voie la nevoie. Menta e ca și un amant. Evident, n-aș vrea să uit și de posibilul viitor înlocuitor al mentei care e piperul. Prea complicat? Deloc. Mă pricep la jonglat cu condimentele. Și mă pricep și la negociat. Asta deși n-am reușit să-mi vând motorul unei companii ce n-avea nevoie de mine. Dar dacă nu m-a vrut universul, m-am reprofilat. 

M-am fainificat. În sensul că fac numai chestii faine. M-am utilizat. Și anume sunt utila, nu și uzată. 

"...dacă mă îmblânzești viața mea va fi însorită." (Micul prinț) 

De voie, de nevoie

Nevoia n-are nevoie de reguli. Nevoia își inventează soluția. Nevoia nevrozează. De voie, de ne voie ești soluția căutată. Și atunci n-ai voie să faci totul după voia ta. Pentru că a voi ceva implică și un celălalt, un al doilea sex. Variezi, pariezi, trișezi. Visezi, cutezi, cedezi. Vegetezi. 

Dintr-o septembrie activă m-am transformat într-o octombrie pasivă. Parțial. Permanent. I- și pre- matur a-mi da deja cu presupusul. 

Masterez, studiez, o iau de la capăt. Necesit nevoi, ne-voi, nu-voi, nu voi vrea ce mă rănește. Am orgoliu. Țin la el. La ei. 

Aș vrea foarte mult să gândesc un gând.

Aș vrea să pot spune că-i depresie de toamnă. Nu-i nici depresie, nici toamnă. E un gând negândit și-i cât se poate de vară. Și pentru că toată vara am cântat, acum mă pregătesc de cerșit ca și greierele amețit. Greiere nu-s, dar amețită - cu siguranță. 

În calendarul din 2010 scrie că-s în Norvegia. În calendarul din Norvegia scrie că sunt în prezent. Ori în prezentul prezent nici eu nu știu unde sunt. Pentru că am așteptat atât de mult începutul încât acum mi s-a evaporat dorința, eu m-am secat, iar gândul negândit și-a făcut apariția. Demonii întunericului. Zău, nu-i grav. E doar spaimă pentru că trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață la ora 6. Și pe cuvânt că n-am stofă de cocoș. Lolitele preferă după-amiaza. Fetițele adoră soarele timid de apus, răcirea treptată a vremii, adierea adâncă de seară. Aparțin regimului diurno-nocturn.

Și vorba lu' nenea Miller: "Eu mă deștept la viață exact când alții pică de oboseală; săptămâna mea începe cu ziua de repaus a evreilor." 

Ce s-a citit și ce mai rămâne

E nevoie de o schimbare. Și ideea nu e de ieri, de azi, ci îmi dă târcoale de-o vreme încoace. Unii s-ar întreba de ce? Și mai cu seamă pentru ce? Pentru mine, pentru că până și generația Harry Potter a crescut, iar noi, cititorii am evoluat. Și-am ajuns într-un punct în care nu prea mai tolerăm prostia și indolența. Nici ipocrizia și ignoranța. Lecturii, firește. În mai puțin de 3 săptămâni, mama noastră, a celor ce-am crescut visând să conducem mașini invizibile și să facem poțiuni magice ca să ne putem metamorfoza - fie în cea mai inteligentă prezență de la cursurile de literatură, fie în cea mai strălucitoare prezentă feminină în cercurile veșnic frecventate de trântori fumigeni și albine parfumate – va lansa o nouă carte, de data aceasta nu pentru copii, ci pentru copiii deja crescuți, cei pe care i-a format și i-a educat prin intermediul cărții. Da. J.K. Rowling își lansează prima carte pentru adulți - The Casual Vacancy. Și noi se presupune că suntem deja adulți, și-i vom fi alături într-o lectură fără suflare și-i vom sorbi noul roman, la fel cum o făceam în urmă cu 7 ani (când pare-mi-se a apărut ultima parte din HP).

Trebuie să recunosc că de la HP încoace n-am mai întâlnit cărți care să mă țină atât de mult în priză. Până deunăzi. Când am descoperit cartea lui Jostein Gaarder – Misterul cărților de joc. Deși începusem cu un anumit plan pentru a scrie o lucrare oarecare, am deviat când am dat de cartea asta. Și-am sorbit-o într-o zi, într-o zi cum nu s-a mai văzut de vreo câțiva ani buni încoace. Firește că nu m-am limitat doar la cartea asta și la o săptămână după, într-o altă dupăamiază am citit rapid Ca într-o oglindă, în chip întunecat, de același minunat Gaarder.

Dacă voi n-ați auzit de el, eu vi-l recomand din inimă: fie că aveți 15 ani, fie 51. Gaarder e fabulos și vizează cititorii de toate vârstele. E norvegian, e apărut la noi la Editura Univers. E profesor de filozofie, e un om cult și scrierile lui "dau în" C.S. Lewis și Lewis Carroll.

 Recomand așadar o lectură deschisă, lipsită de rațiune, înăbușită în fantezie și spirit aventurier.  

Scamatorie: am găsit cei trei F

Nu-i tare uşor să te ţii de promisiuni. Nu prea ştii să decizi şi nici să iei câte-o hotărâre radicală. Prea multe n-ar avea rost să-ţi spun; ai risca doar să te superi pe R grav. Dar ar merita să mă întreb: meriţi oare să nu mă supăr? Meriţi tu oare să mă mai ai drept prietenă? Nu de alta, dar dacă e să mă întorc la "în trecuturi" nu mă prea pricep la "keep calm" şi aş prefera doar "Rux on". Şi după cum văd, rişti cu K s-o pierzi pe R. Acum sincer, nu-i cazul să te chiar înfricoşezi. Până la urmă a fost şi mai rău decât acum. Doar că acum vreau să fie bine! Înţelegi tu, oare? 

N-aş vrea să lungesc misterul... pentru că nu-i Misterul cărţilor de joc (vezi cartea lui Gaarder). E doar misterul meu. Şi deşi-s francă (e mai bine decât euro căci în felul ăsta am o oarecare stabilitate), asta nu înseamnă că-s fraieră. De-mi mai atribui însă o calitate cu f.... risc să dau crezare celor 3F (pe care i-am învăţat de la un prieten fotograf, care la rândul lui a citit într-o carte a unui nene din urbea lui ce-a plecat cu mopedu nuş pe unde). Cei 3F îs cam pe englezeşte: find-fuck-forget. Nu vă cocoflexaţi, că asta mi-a zis el... da-i drept c-a fost cam demult, iar el cam reţinut. Totuşi, eu am reţinut asta pentru că sună bine. Şi cel de-al treilea F la mine e.... futuristă. 

Rux 3F: francă, fraieră, futuristă. 

Fericit lucru că nu prea am priză la public, că astfel m-aş trezi cu acuzaţii cum că-s frustrată. Iar. Nu că chiar aş fi fost... nu că n-aş fi fost afectată la afect, dar pe cuvânt ruxist că frustrată nu prea-s. Deşi... dacă stau bine să mă gândesc, dă bine în ecuaţie: francă, fraieră, frustrată. Aş putea zice chiar că-s frumoasă. Dar până la cei 21 de ani n-am auzit prea mulţi oameni să-mi zică că-s frumoasă. Nu că n-au fost... s-au mai strecurat mici remarci şi afirmaţii, dar cel mai des am auzit că-s: INTERESANTĂ. Asta nu-i nici categorie estetică, nici o remarcă inteligentă... nu prea-i nimic. Da totuşi zic: nu-i rău. Prefer interesantă decât "frumuşică" sau "drăguţică". Fără diminutive, fără animăluţe, fără alin-turi, fără numere. 

Revenind la realităţi din viaţa ruxistă, mi se mare ciudat că acum nu sunt în Norvegian şi nici n-am început şcoala. De doi ani încoace m-am obişnuit ca în luna august vacanţa mea să ia sfârşit, eu să mă pun cu burta pe carte, să plec în Norvegia, să mă uit la tipi frumoşi, înalţi şi blonzi, să vă povestesc aventurile mele amoroase şi îmbârligăturile cu biletele de avion. Dar ce să fac... zic doar că nu-i bai. Am avut mai mult timp să citesc toată vacanţa, să citesc ce n-am citit, să decid ce voi citi, să-mi planific viitorul şi să mă pregătesc de începuturi noi. 

" ... dacă lumea întreagă e o scamatorie, atunci trebuie să existe şi un scamator..." (zisu-v-am mai sus)

S.cam s.cam... c-am o scamă pe creier.

Un ceva cum că mai funcționez

Nu știu de ce consideră farmacia canadiană c-aș avea nevoie de viagra cum nu știu de ce se mai crede c-aș fi o împătimită a bucătăriei și necesit crătiți, oale și vailinguri. Pricep însă că cei de la Elefant vor să-și epuizeze stocul de cărți și mă anunță zilnic că "linia moartă" se apropie și nu mai pot profita de cărți la prețuri jenibile. Și deși nu-s o profitoare și-o avară, mi-am calculat bine bănuții de vară și-am lăsat vreo 150 euro (reduși) frumoși prin librării și site-uri de oameni culți. Iară de îndrăzniți să mă întrebați țanțoși (că voi ați umblat pân' la capăt de lume) p-unde m-am preumblat vacanța asta, am să vă răspund c-am făcut rădăcini în cele două domicilii stabile și-am călătorit ca și Geograful din Micul Prinț - uitatu-m-am la fotografii și citit-am cărți. Că pân' la urmă tot călătorie-i și aia și cel puțin nu ești obosit de drum. 

Spre marea mea surprindere vara asta nu-i p-atât de rea și traumatizantă ca și cealaltă, asta deși m-am emoționat cu intrarea mea la noua facultate și cu citirea pentru admiterea la master. Sunt studentă în anul 1 (nu-s repetentă) și aștept cu nerăbdare să văd de-am să mă pot proclama masterandă la mansardă (nu la Paris cu vedere spre moarte). 

Problema cu ne-scrisul nu-i una nouă pentru vechii cititori de ruxisme. Vara-s mai seacă (nu vara nu dorm). Că har domului dorm mult și mă învinețesc la ochi și mai mult. Și nu pentru că mă împușcă vreun bânzoi, ci pentru că ... nu prea vad. Și-acum fac legătura cu farmacia canadiană. Am nevoie de viagra pentru ochi ca să pot citi, să pot scrie, să pot conduce și să recunosc oamenii pe stradă. Pen că dacă n-o să mai văd am s-ajung, poate, să scriu Romanul studentei mioape și zău că nu m-ar satisface. 

Vara asta unii n-au dormit. De exemplu, două foste colege s-au măritat. Eu le-am petrecut în drumul lor de femei mature și de casă și le-am urat toate cele bune: Carcasă de piatră! (car+casă). 

Mă uit în jur și văd, totuși, cât de imatură sunt și parcă-mi vine să mă scutur puțin. Asta ar însemna să renunț la ruxisme și la Tara MinCIunilor.

Mare habotnicie și anahoretism fu acum cu Sf. Mărioara, dar nu-mi prea arde să deschid subiectul ăsta că-i cam tare delicat și nu-i musai să știți cam tot ce gândesc eu. Că de făcut, am făcut atât de multe încât am și uitat să mai prezint. Sau pur și simplu am omis.... o mi-s destul de sătulă de vacanță.

Cu tractorul îmi asud poporul

Am cam prins eu din zbor ce şi cum cu Plagiator şi cu politica asta ciudată. Şi m-am dumirit parţial, dar tot nu ştiu care-i bun şi care-i rău. Ş-apoi până la urmă ce mai contează?! Contează că eu am spart azi o oglindă şi acum mă pregătesc de 7 ani dubaşi. Dar am făcut 3 paşi în spate şi-am zis ptiu... oare s-a anulat ghinionul? 

O dată cu rugămintea prietenelor mele (plecate prin Suedii şi Americi) de-a le înscrie la facultate mi-am dat seama de simţul meu practic, de capacitatea mea de organizare şi de aptitudinile mele de secretară. Şi în caz că nu prea-mi va ieşi viaţa am soluţia de-a deveni secretara şefului meu (sau mă mai pot face epilatoare sau vânzătoare). Da ce? A fi imposibil să vând vise unor oameni trişti sau să arhivez secretele ascunse ale şefului meu? Da de unde... Dacă nu m-a făcut mama afaceristă, bine-a fi de-oi ajunge şi tractoristă.

Şi dacă sloganul ruxist de prin noiembrie: "Cu toporul îmi educ poporul"  nu dă rezultate, atunci trec pe: "Cu tractorul îmi asud poporul". 

Nu-i ruşine să munceşti 

Nu-i ruşine să trăieşti

Ruşine-i să leneveşti. 

Ăsta va fi sloganul de pe plantaţia Ruxistă. Iar eu voi fi Big Brother şi-am să înfig câte-un ţăruş din metru în metru cu: "Big Brother is watching you". (Pentru necitiţi, vezi Orwell - 1984). 

Cu varianta ruxistă a privirii: 

Iar asta va fi mutra ruxistă plină de satisfacţie că totul merge bine la arat!

Iară dară de-oi obosi, m-oi lăsa în voie bună pe paiele celea că doară io-am muncit, io merit să şed. 

Mica Ruxi te priveşte! 

Ceartă, bani, lectură

                         cu subtitlul: Nenii se ceartă şi fetiţele iau bani.
                                         Mie nu-mi rămâne decât să citesc

"Dar vai!" Că nu ştiu ce se mai întâmplă cu lumea asta în care trăiesc.

Întâi de toate văd pe la tv (în butonarea rapidă către un film bun sau Fashion Tv - programul de adormit) că toată lumea se ceartă cu toată lumea. E bine că nu se mai sfădește Pepe cu Oana sau Sânzi cu Ana sau mai ştiu eu ce plasticituri siliconate şi-n tibie. Acuma se ceartă nenii pentru putere. Eu nu ştiu de partea cui să fiu că nu prea înţeleg ce-i bine şi ce-i rău. Care-i bun şi care-i rău? Ziceţi-mi şi mie! Eu până una alta am terminat o facultate sub domnia lui Băse. Dacă am terminat-o, zic eu, că-i de bine. Deşi nu-i meritu lui că eu am învăţat. Cum nu-i nici meritu lui Boc şi-a lui nenea Uioreanu că fătucilea ălea 6 din Cluj au luat 10 la Bac. Iar drept răsplată pentru inteligenţa lor au primit o vacanţă în Vamă şi nu ştiu câte laude şi diplome pe la primărie, consiliu şi alte instituţii ce-şi atrag necinstit admiratorii.

Fătucile ălea nu-s geniale. Au luat 10 la bac în condiţiile în care alţi mulţi tălălăi l-au picat. Nu-i olimpiadă, nu-i cercetare, nu descoperire savantă. E un Bac nenorocit pe care-l dau toate fiinţele care termină 12 clase. Fetiţele şi-au făcut datoria şi atât. Să le dea bani mămica lor. Foarte bine. Când am dat eu bacul au fost vreo 30 de 10. În alţi ani şi mai mulţi. Şi aia ce înseamnă? Că meritau toţi să apară la Tv de cât de geniali sunt şi să mai primească şi excursie în Vamă? Ia mai mânaţi măi... hăăi hăăi! 

Evident, puteam trăi şi fără remarcile ăstea de mai sus, dar mă frământă că vreau să ştiu şi eu cu cine să ţin. Cine-i bun şi cine-i rău? C-apoi să pot afla cine sunt eu! 

Totuşi, puţină cultură. Că tot e vacanţă stau şi citesc. Nu mult, că-mi protejez ochii şi-mi păstrez focusul pentru toamnă. De plidă, citesc Sega Namaste - Un roman de aventuri spirituale în India. Faină carte. Un fel de Eat, Pray, Love scrisă de-un mascul român. Ce m-a atras pe mine la cartea asta a fost coperta (ştiu, superficial ar zice unii), dar e un tip cu-o privire profundă ... atât de profundă că te duce direct în inima cărţii.

Deşi nu-mi place mult Ginsberg mi-am luat cărtica lui cu poeme şi-o frunzăresc aşa, în treacăt. Sunt foarte reticentă la americani, dar mi-am impus să nu-i mai dau naibii şi să mă chiar conving că nu-s de mine.  

E un lux să poţi gândi. 

Oficial sunt trolizată!

Cred că am uitat să vă ţin la curent cu noutăţile. Defapt nu e vorba de uitare ci de entuziasmul creat de "a sense of an ending". De când am terminat cu licenţa (am terminat şi m-a terminat... cu alte cuvinte ne-am gătat reciproc) am intrat în program intens de încercănare... dar de data aceasta cu nopţi nedormite din cauza fericirii, nu a învăţatului. Bine-i parcă să n-ai griji şi să mai faci ce vrei făr' mustrări de conştiinţă. Bine-i! Şi parcă a fost musai să mă trolific, doar cu câteva zile înainte de licenţă m-am zmeificat rău. Iată dară cum am arătat eu: 

Sunt licenţiată. Aşa că de acum încolo se prea poate să răspund la chemări "gen": domnişoara profesoară, domnişoara Dumitrescu, d-şoara A.R.D etc. Şi aş putea să nu mă simt ofticată dacă cineva mi-ar spune săru'mâna (de bătrâneţe, nu de mulţumire). 

Mi-am terminat cu bine socotelile (adică am adunat litere) cu Facultatea de Litere. Dar nu am ajuns să cunosc toate literele. Cred că m-am oprit la litera R. Şi pentru un parcurs de la R la Z mai am nevoie de doi ani frumoşi de aprofundare pe Horea. A da domnu şi mi-oi troliza creierii pentru încă minim doi ani. Nu de alta, dar am prins drag de Litere. Că parcă tare bine prinde omului să ştie scrie şi să-i înţeleagă p'ăialalţi. 

Oficial sunt în vacanţă. Spiritual sunt în Ruxland. 

Oficial îmi merge bine. Practic nimic nu-i schimbat. 

Oficial am terminat cu licenţa. Neoficial sunt tot o Alice. 

Harababură la Dumitreşti

Sunt cu un picior în licenţă, cu celălalt în demenţă. Sau ... sunt cu un picior în studenție, cu celălalt în "câmpul muncii" - în ticiuială (domniţă profesoară nu mă fac prea curând că numai cu licenţa risc să predau la Cutca - nu c-aş avea ceva cu cutcanii sau curcanii - dar "mai bine prefer" să mai şed pe băncile facultăţii - deşi iar mă văd o Alice: 

"But then, shall I never get any older than I am now? That'll be comfort, one way -- never to be an old woman -- but then -- always to have lessons to learn!"

Ş-apoi chiar aşa... să rămân Rucsică să învăţ toată viaţa?

Mi-am terminat licenţa. M-a terminat. (Dacă vreţi înlocuiţi terminat cu gătat că e mai gravă gătarea). Mi-a ieşit bine. Cel mai mult îmi place că mi-a plăcut ce-am făcut şi-am scris cu drag. Deşi... am muncit mult. Am comparat aurul norvegian cu cel românesc, Prâslea cu Askeladden, funcţii, figuri, abramburisme... şi m-am comparat şi pe mine cu Alice - că nu m-am răbdat. Şi-am motto pentru fiecare capitol câte un citat din Ţara Minunilor. Licenţă ruxistă. 

Sunt puţintel stresată (puteţi zice fricălită că-s aproape paranoic de stresată - sunt p-acolo prin prăpastia aia din care n-a ieşit mezinu numa' după ce şi-a tăiat o bucată din coapsă şi i-a dat-o balaurului... cine vrea să mă balaurească?) şi pare-se că şi oamenii din familia mea sunt. De pildă, îl rog pe tata să-mi legalizeze copia după certificatul de naştere. O legalizează, vine la Cluj special pentru asta, se întâlneşte cu mine şi pleacă. Şi UITĂ. Dar uit şi eu, nu-i problemă. Şi constatăm amândoi că drumul a fost făr' de foloase. Noroc cu vecinii. Săru' mâna nenea vecinu! 

Ba mai mult, o rog pe mama să-mi cumpere o PASTă de dinţi că n-am timp să umblu la cumpărături vreo câteva zile... şi ce-mi trimite ea??? PASTile de ţânţari. Las, mama lu' Alice, că bun e şi Raidu pentru dantură. 

Oare ... plăcerea de-a face ceva... merită efortul? 

O festivitate cu multe "greşeli de ortografie"

Am absorbit. Festivitatea a fost un fiasco. Ne-am cam făcut de ruşine cu inteligența noastră de literişti. Sau mă rog. Eu mai puţin că nu mi-am căscat gura să aberez. Ruşine mi-a fost faţă de profesori şi faţă de familia mea. Şi mi-a fost ruşine şi de mine că mă aflam acolo atât de neputincioasă. Dar pentru că n-am mişcat niciun deget cu "organizarea" nu-i tare bine să mă bag în dedesubturi. 

De-a lungul vieţii mele am învăţat că dacă nu mă simt în stare să fac ceva, nu fac. Dacă nu ştiu să spun ceva, tac. Dacă n-am idei, tac şi atunci. Iar dacă e de ieşit în faţă nu ies decât dacă mă simt capabilă şi ştiu să mă fac apreciată şi înţeleasă. Şi parcă o dată cu festivitatea asta a mea mi s-a întipărit şi mai bine în minte această constatare demult constatată. 

Aşa că... degeaba mă faceţi voi pe mine frustrată, dar cel puţin nu m-am făcut de ruşine şi n-am enervat o sală întreagă cu discursul meu. Că pe blog, dacă nu vă place ce scriu, fie nu citiţi, fie nu mai intraţi niciodată, fie închideţi şi vă mutaţi lectura în alt loc. 

Şi după această manifestare am tras eu nişte concluzii despre cum ... 

Despre cum poţi să-ţi pierzi aşa zişii prieteni făcânt un gest drăguţ. 

Despre cum poţi afla care-ţi sunt prieteni adevăraţi şi dau doi bani pe tine.  

Despre cât de prost crescuţi sunt oamenii.  

Despre cum nu ştiu oamenii răspundă la o invitaţie. 

Despre cum eşti privit dacă dai flori profesorilor şi le mulţumeşti. 

Despre cum dau numai de oameni parşivi şi ambiţioşi până peste măsură.

Despre cum frustrarea ne face să vrem să ieşim în faţă prezentându-ne gândurile fără a fi pregătiţi. 

Am să mă adresez acum prietenilor mei care, din motive de ei ştiute, n-au ajuns la festivitate. Întâi de toate mă gândesc dacă-mi mai sunt prieteni. În al doilea rând, eu când primesc o invitaţie fie o accept, fie o refuz. Ori dacă mi se întâmplă să accept şi să nu pot ajunge scriu un mesaj şi mă scuz. Aşa, de bună educaţie. O unică prietenă-mi zicea să sunt de modă veche. Nu sunt. Dar am pretenţia ca o dată ce-am spus ceva să mă ţin de cuvânt.

Aşadar, sper dragi prieteni, ca pe viitor să ştiţi că regulile de bun simţ se aplică şi cu mine deşi sunt permisivă şi deschisă. 

Şi-ar mai fi de adăugat. Multe. Dar nu vreau să ziceţi că sunt rea. Deşi sunt. 

"Festivitatea a fost drăguţă. De mult nu ne-am amuzat aşa de bine la o festivitate. Ce-i drept, la început a fost plictisitor şi prezentatoarele au făcut multe greşeli de ortografie." (Asta mi-au zis oamenii filmători de la festivitate). 

Intrată prima, terminată pe drum!

De colo-colo am auzit bârfe cum că fata lu' Dumitresca şi nepoata lu' Morăriţa nu termină facultatea. Da ce-aveți, oameni buni? N-oi fi fiind eu marea premiată cu lauri, dar s-ajung să nu termin cei trei ani fatidici la Litere... ei drăcie! 

Şi ca să nu mai existe dubii, am deosebita plăcere de-a vă invita marţi, pe 19 zice-se că e, iunie (o altă lună naşparlie ce începe cu i) la Festivitatea mea de absorbire. Asta pentru că am absorbit toate informațiile prețioase din 3 ani ca un burete şi după fiecare sesiune m-am stors rapid de apă... că se împuţea treaba. 

Poate vreţi să ştiţi şi cu ce-am rămas în cap şi mai ales în suflet - deşi nu termin prima! Iată ordinea aleatorie:

1. Eroticonul Mihaelei Ursa (săru' mâna pentru Kristin Lavransdatter-izare);
2. Interpretarea al naibii de complicată a Alicei în Ţara Minunii de la cursul lui Tavi More;
3. Umorul fin şi de clasă al lui Mr. Papahagi;
4. Perfecționismul lui Attila Kelemen;
5. Diplomaţia şi profesionalismul Sandei Tomescu;
6. Săgetătorismul lui Horea Poenar (are şarm, dom'le);

7. Câinii Alinei Preda (vai bietu câine când s-a pierdut la Someş. Şi în relatare pân' l-a găsit am stat cu sufletul la gură);

8. Îmbârligăturile britanice via Sanda Berce (Şi Matei Călinescu ce nu mi-a picat mie la examen. ..Tanti doamna profesoară că mi-aţi dat fix unicul roman pe care nu l-am citit. Nu-i bai. Am recitit Atonement şi mult mi-a mai plăcut. Aş face o viaţă cursuri cu Berce şi nu m-aş plictisi. Ştiu că numai proştii se plictisesc... dar aici e vorba de-o plictiseală intelectuală);

9. Vocea caldă a lui Rareş Moldovan. Şi hai şi deschiderea spre literatura americană. Parcă merge, totuşi. Deşi n-aş mai vrea să aud în viaţa mea de Thomas Pynchon sau de Don DeLillo. Am să supravieţuiesc şi fără, vă asigur. 

10. Borseta celui mai aerian profesor - Mr. Dunăreanu.

Şi n-are trebui să uit deosebitele fiinţe de la Catedra de Studii Nordice - Roxana Dreve, Anamaria Ciobanu, Raluca Petruş, Ioana Mureşan, Raluca Răduţ. Că de la fiinţele astea dragi am învăţat eu norvegiană şi cu ajutorul lor am ajuns eu mare soprană în cor, şi m-am dat de trei ori peste cap. 

Apăi oamenii ăştia mi-au fost mie dragi, dragi şi musai să le mulţumesc aici să ştie ce mult îi admir. Aici sunt eu regina blogului meu şi pot spune ce vreau. Că la festivitate n-am cuvât. Dapăi mai bine fără emoţii. Că aici nu mă caută nimeni pe şira spinării să-mi strângă stropii de transpirație. Deşi transpirația mea e roua trandafirilor. 

Vă aştept marţi, pe 19 iunie, la 12:00 în Eminescu. Că da, termina fata lu' Dumitresca şi-a lu' nea Andrei. Şi nepoata lu' Lia şi Doru. Adică eu, fiică demnă de neamu-mi intelectual, domnia mea, Ruxandra Dumitrescu... intrată prima... terminată pe parcursul celor 3 ani! 

Un destin clandestin

Acum sunt bună şi deşteaptă îndată ajung rea şi dum. Acum sunt genială, peste cinci minute sunt cea mai stupidă fiinţă. Acum sunt fiica perfectă, după ce se află c-a vecinului capră e mai de ispravă dau de naiba şi ajung o fiică neascultătoare. Acum sunt profundă şi gravă, peste cinci fraze ajung superficialitatea întruchipată. Acum primesc laude, dar nu fac doi paşi şi mi se întoarce spatele. Fac ce mi se spune, sunt prietena perfectă. Las după mine, ajung să fiu ignorată. Fac, tac, pac. Dar nu mai. 

Lene? Nu, delăsare.
Minciună? Nu, omiterea adevărului.
Provocare? Nu, doar testarea limitelor.
Ambiţie? Deloc. Doar nu calc oamenii în picioare.
Parşivenie? Dă-o naibii, nu-s taur.
Infidelitate? Da. Dar se poate şi fără.
Dublu? Sau nimic. Prefer pasivitatea.
Americană? Pentru inculţi.

Orice fac nu fac cum trebuie. Oricât fac nu-i destul. Nimic nu merge oricum. Oricare ai fi tu, ajută-mă. 

Trăiesc într-o lume departe de-a fi reală.
Departe de-a fi banală.
Departe de-a fi fatală.

Am un destin. E clandestin.
Am o soartă. Mă tot poartă.
Am un glas. Pierdut în atlas.
Am un gând. Vi-l spun plângând.
Am o idee. O fi vreo acnee?!

De ce scriu pe blog şi nu la licenţă? Pentru că în licenţă nu scriu ce mă doare. Nici aici nu scriu ce mă doare. Pentru că nu mă doare. Mă dor. Mă dor oamenii, mă dor gândurile goale, mă dor cuvintele aruncate, mă doare tăcerea uitată. Mă doare nerăbarea, liniştea apăsătoare şi ignoranţa. Mă doare şi mă dor căci mi-e dor. 

Khattam shud. 

Pa Nică Ruxozaura

Dacă acum mi s-ar sparge condom-ul n-aş fi deloc tristă şi nici nu m-aş oftica. Ba mai mult, aş fi al naibii de fericită că mi se mai oxigenează mintea şi aşa neerectă din cauză de căldură şi putregai. 

Sunt un ghiocel cu căciuliţă. Aplecat şi protejat. Neajutorat şi închistat. Ghiocelul e mintea, căciuliţa e ceaţa. Căci deşi am voinţă, n-am putinţă. Văd ceaţă şi de la oboseală, şi de la PIE şi de la Gatsby şi de la dioptriile care se joacă cu ochii mei încercănaţi şi împânziţi de-o negură fină.. de-o pâclă de vid şi impotenţă. De pildă, într-o pauză din cititul pentru examene, mi-am focusat privirea pe-un articol despre poziţionarea încleştată a oamenilor în momente tandre în horoscop. Sar peste toate cele 11 zodii că nu mă priveşte (ba mă priveşte - cine mă priveşte? - şi mint acum, dar prefer să mă dau interesantă şi ignorantă şi pe deasupra să mă şi dau de gol cu sinceritatea) şi ajung la a mea zodie aeriană dar de foc. Şi-aici îmi zice: poziţia preferată: dansul în ploaie! 

Citesc. Ploa-ie. Ploaie. Dansul în ploaie. Măi al naibii ce de multe ştiu ei despre cum îmi place mie ploaia. Problema e că nu merge ploaia cu linguriţa şi alte ciumciurumuri. Da. Ploaia e poală. Dar... acuma ploaie, poală.. totuna e... important e că îmi place să dansez. Unde şi când? Unde apuc şi când se iveşte.

Din cauza ploii n-am ajuns la vot. Defapt nu atât ploaia cât tanti soţia lu' nenea şi nota pe care am luat-o la examen m-au făcut să nu votez - poc poc. Şi nu regret, că văd că s-au ocupat bine clujenii de vot şi-a ieşit nenea soţu lu' tanti. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău că nu mă pricep la politică.

Tot din cauza ploii am avut parte de nişte ne-irigări la creier şi de-o panică lăcrimoasă înainte de examenul la americană. Panică, pa Nică şi s-a terminat şi cu Gatsby&Bartleby On the Road.

În zilele astea pline cu stări negative, cu încărcări tensionate şi descărcări electrice am ajuns la concluzia că sunt Ultima Oamă care mă înţelege. Şi pentru că tot sunt dinozaurii şi balaurii în trend cu lucrarea mea de licenţă, m-am auto proclamat o Ruxozaură... o Ruxozaură pe cale de dispariţie. Dar n-am să dispar aşa cu una cu două. Încă-mi place de mine şi încă mai sunt oameni care mă vor. Şi mai sunt oameni care-mi vorbesc la persoana a 2a plural, de exemplu: voi femeile faceţi şi dregeţi, voi femeile ziceţi întotdeauna nu ştiu ce, voi femeile vă simţiţi ignorate, voi voi voi. Aş vrea să mai aud tu tu tu... tacata!

Până când o să mă mai pălească inspiraţia ruxometrică eu, domnia mea Ruxozaura, vă salut în ruxeşte: Ciumciurux! 

Mi-ar plăcea obsesiv

Mi-ar plăcea să fiu din nou inocentă şi neştiutoare. Mi-ar plăcea să mă îndrăgotesc zilnic de oameni noi. 

Mi-ar plăcea ca fiecare întâlnire să fie la fel de stingheră ca şi prima. Mi-ar plăcea ca uneori să fie ca prima dată. Mi-ar plăcea ca după prima dată să urmeze şi o a doua şi o a infinita dată. 

Mi-ar plăcea ca uneori să nu fie doar unul, ci mai mulţi. Mi-ar plăcea să mă pot juca din nou cu dublul sau nimicul. Mi-ar plăcea să-mi divid dorinţa, dar în acelaşi timp s-o canalizez spre-o singură direcţie.

Mi-ar plăcea să pot sta din nou pe covor şi să aplic metoda învăţării prin toţi porii. 

Mi-ar plăcea să rămân o eternă Lolita şi să fiu crescută ca şi Maitreyi. Mi-ar plăcea să-mi păstrez pentru totdeauna felul meu copilăresc de-a trata iubirea. Mi-ar plăcea să găsesc un om profund şi atât. 

Mi-ar plăcea ca uneori să am 20 ani şi să fie mai. Mi-ar plăcea să călătoresc în eroticul exploatat în apogeul studenţiei mele. 

Mi-ar plăcea să mă dezbrac şi să fug prin ploaie. Mi-ar plăcea să opresc timpul de fiecare dată când sunt atinsă. Mi-ar plăcea ca orgasmul să dureze până se coc cireşii. Şi mi-ar mai plăcea ca sexul cireşilor să nu fie numai în mai.

Dragoste împiedicată şi minte erectă

Am fost gata-gata să pun punct. M-am hotărât să nu mă mai afectez la afect şi nu las afecţii să-mi afecteze afectivitatea. Am decis chiar. Deşi e DUMinică (dum pe norvegiană înseamnă prostuţ). Deşi e DUMday eu am decis. (Ştiu că tot am perioade în care decid, da lăsaţi-mă în plata mea că-mi revin rapid.)

Dar primesc un mail cu titlul: Împiedici cumva dragostea?

Îl deschid. Iar mailul sună cam aşa:

"Andreea Ruxandra Dumitrescu născută pe data de 10 decembrie, cal în zodiacul chinezesc, scoică în cel indian, Osiris în cel egiptean, floarea-soarelui în zodiacul florilor, carpen în cel al arborilor şi arcaş în cel românesc, Ruxandra Dumitrescu ... împiedici cumva dragostea? În caz că nu ai observat, legea karmei funcţionează foarte bine şi uneori te loveşte direct..." 

Da. M-a lovit mai tare mailul decât legea karmei. Deşi dacă stau bine să mă gândesc, karmă-i asta că eu am decis azi şi-am fost lovită de mail tot azi. După cum zice tanti de la butoane, probabil am o minte nemulţumită. Deşi eu mi-aş caracteriza mintea ca fiind într-o continuă erecţie. Şi n-are de gând să se "gate" tocmai acum pentru că mai trebuie să mă ţină două săptămâni. Asta deşi am fost contrazisă de un mascul semi inteligent care mi-a zis că dacă eşti în erecţie nu-ţi foloseşti creierul. Dar 1. eu nu sunt mascul şi 2. erecţia mea e ca şi mine şi ca şi ploaia: tare, intensă şi de data asta de LUNGĂ durată. 

Mi-am bătut gura degeaba când am zis joi că n-am inspiraţie şi trebuie să-mi ud trandafirii. Cred că de la ploaie mi-am udat şi trandafirii, şi trandafirul şi pare-se că pot. Ba mai mult, mă minunez de putinţa şi rezistenţa mea la efortul erect al minţii infantile. Ş-apoi mai bine mintea decât inima. Raţiunea ş-apoi simţirea. L'amour passion şi îndată ajung ca şi Kristin Lavransdatter care merge la mănăstire ca să mai amâne căsătoria cu ăla băgat pe gât de părinţi. Mie nu-mi baga nimeni  pe nimeni niciunde nicicând. Diferenţa dintre mine şi blonda lui Undset ar fi că eu aş merge pentru că nimeni nu-mi roieşte în jur, nu pentru c-ar fi coadă la coada mea de mâţă. Că eu degeaba dau din coadă, că motanu tot motan e. Deşi după regulile atracţiei din fizică: până când mâţa nu dă din coadă nu sare motanu la împerechiat. Dar, vedeţi şi voi, mai sunt şi motani leneşi. 

Şi-am scris şi nişte versuri cu rimă... ştiţi voi... ca să priceapă orice găină. 

Ţi-aş spune ... 

Ţi-aş spune-atât de multe, nimic n-ar fi de rău

Că te-ai preface, poate, din taur în dildău. 

Ţi-aş spune că îmi place când nu eşti fătălău

Dar cred că pentru tine ar fi un semn că-i hău. 

Ţi-aş spune că mă doare când glasul tău dispare

Ţi-aş spune că îmi place când tu mă ţii pe ace. 

Ţi-aş spune că şi gândul ce murmură ca vântul

Mă face şi pe mine să-mi uit mereu cuvântul. 

Mi-ar plăcea  ... 

Mi-ar plăcea ca într-o noapte

când eu dorm, tu grohăieşti

Să mă-ntorci uşor pe-o parte

eu să cred că mă iubeşti. 

Să m-atingi uşor cu gura

eu să cred că-i un sărut

Pe gând gândul tău, iubite, este:

oare cum s-o mai educ? 

Sunt ca ploaia: tare, intensă şi de scurtă durată

Am simţit pentru prima oară pustietatea apăsătoare a verii. Am fost nevoită să hoinăresc pe linia de tramvai care e de-o vreme în lucru. Am fost pusă în situaţia de-a mă adăposti într-o grădină tăinuită şi de-a bea o licoare albastră. Am stat singură. Am chilluit în stil neruxist înconjurată de-un perete de iederă şi de nişte lampioane discrete ce creează o atmosferă romantică. M-am dezlănţuit alături de ego-ul meu. Şi mi-a plăcut. M-am simţit ca evadată. Ca într-o perioadă de maximă nărozire. Mi-a nechezat sufletul. 

Mi s-au întâmplat multe lucruri ciudate. E de bine deşi la cât de multe fac şi-mi doresc aţi zice că e de rău. Mă surmenez cu chestii utile şi plăcute. Nu cu sesiunea. Care-mi încurcă destul de mult intenţia de-a vedea vreo 8 filme la Tiff. Dar nu mă las. Cu riscul de-a fi restantă în premieră n-am să ratez să-mi hrănesc spiritul. La naiba cu toate sacrificiile de dragul reputaţiei false. Sunt cine sunt şi n-am să las să mă definească o notă. Nu mai vreau evaluări subiective şi neinteresante. Ştiu cine sunt. Pentru că m-am hotărât asupra identităţii mele. Vara aceasta sunt Minerva mintoasa. Sunt Jupiter cu cap de trandafiri. Sesiunea aceasta mă bazez pe noroc. ("Acum... ori Minerva ori Jupiter... parcă ziceai că te-ai hotărât" - asta e vocea raţională de dimineaţă).  

 Am renunţat să mai fiu la fille de l'apres midi. Dar asta nu e o noutate. Je suis la belle, je suis la bête. Je suis comme la pluie: tare, intensă şi de scurtă durată.

Am scris mai multe articolaşe pentru blogrux, dar pe când le-am terminat mi-am dat seama că n-am mesaj. Adică... de ce aş vrea să vă povestesc despre prima mea ieşire la teatru la aproape 10 ani sau despre prima menstruaţie? Scopul ar putea fi unul educativ. Dar cum niciunul dintre noi nu mai avem 10 ani, ne mulţumim că facem 20 şi călcăm pentru prima oară într-un teatru. Apoi am mai scris despre imagine şi cuvânt. Ruxicolul (articol + rux) avea mesaj, n-avea formă. Pe urmă am vrut să vă spun că sunt revoltată cu licenţa care-mi proclamă demenţa. Dar mi-am dat seama că nu-i chiar atât de grav şi n-are rost să fac din ţânţar un ruxar şi am renunţat. Asta era fără fond. Şi pentru că sunt într-o perioadă făr de formă şi de fond, îmi permit în stilul meu ambramburist să vă rog să-mi daţi mână liberă să lipsesc din peisaj o vreme până am să apuc să-mi ud trandafirii. Şi trag nădejde că o dată cu ploaia aceasta să apuc să-mi revin!

Steaua fără nume. Eu fără mine.

Sexul e mort. Dorinţa e vidă. Atingerea mea e goală. Atingerea lui nu există. Gândul mi-e departe. Emoţiile sunt multe. Ochii mei te caută. Tu dormi în iederă. 

Aerul e greu. Atmosfera e încărcată. Norii gri îmi bântuie sufletul. Ploaia îmi udă buzele. Tu nu mă vezi. Eu te simt ca un ghimpe. 

Cuvintele sunt uşoare. Profunzimea şi-a pierdut valoarea. Clipele trec necontenit pe lângă tine. Tu nu grăieşti nici măcar cât o mioară.

Eu sunt năucă. Plâng pe stradă. Mă uit în jos. Nu văd pe nimeni. Faţa mi-e încordată. Eu sunt pierdută. Doar paşii mă poartă spre o poartă nevăzută.  

Nu cred în iubire. Cred doar în destin. Cred în vise. Şi cred în divin. 

Nu am curajul să-ţi spun ce gândesc. Oricum, ia-ţi gândul. N-am să-ţi spun te iubesc. 

Stau singură acasă între patru pereţi. Stau singură-n drum, vreţi să vedeţi? 

Aş vrea să alerg spre un loc anume

Aş vrea să am eu o stea fără nume

Aş vrea ca amorul pe care mi-l port

Să facă din mine un om, nu un mort. 

Părăsită de inima ta spasmodică

Ştii senzaţia când eşti părăsit de toţi. Şi de fapt nu e de toţi. Asta e doar un fel de-a spune că te simţi singură, că un cineva nu te bagă în seamă. Defapt "părăsirea" şi starea adiacentă părăsirii se datorează unui singur întreg. Şi asta te face să te gândeşti: cât de întreg e întregul acesta din moment ce ţie-ţi lipseşte? Cât de întreg e ceva divizat? Şi mergi mai departe: de ce găseşti doar jumătăţi de măsură, dezmăţ şi suferinzi cu suferinţe anterioare încă necicatrizate? Şi aşa-i că-ţi vine să te închizi în lumea ta şi să nu mai vorbeşti cu nimeni? Aşa e. Ai noroc cu câte vreo prietenă. Una, două... dar nu nouă. Şi mai ai noroc că prietenele tale ştiu să-ţi scoată starea. Ele sunt ca marea ... "care-ţi scoate starea". 

Şi ajung să mă re-întreb: ce-mi place mai mult? O cicălire sau o ignoranţă? Şi pentru că sunt extremistă, prefer cicălirea, urmată de-o ignorare, dar din partea mea. Pentru că şi bunul meu simţ şi buna mea ascultare şi înţelegere ating punctum-ul. Şi nu fac nimic, doar că n-ai să te mai poţi înţelege cu mine. Şi n-o să fim ca în reclama de la Măgura (alta şi sunt un must de văzut ambele): 

- Ce ai? 

- Nimic. 

- Înseamnă că am eu ceva. 

Nu mă înţelegi, aşa-i? Dacă-ţi spun: Ana are mere. Înţelegi? Bun. Merg mai departe. Când nu mai înţelegi mă opreşti.

Cerul e albastru. 

Eu stau pe scaun. 

Tu stai pe scaun şi citeşti. Şi încerci să pricepi. 

Noi stăm pe scaun. Dar pe scaune diferite. 

Diferite ne sunt şi gândurile. 

Eu mă gândesc cine eşti tu. 

Tu te gândeşti de ce fac asta. 

Noi gândim, dar n-avem acelaşi gând. 

"Eu te vreau, tu mă vrei lumea noastră-i okei. Şi ce dacă!" 

Dacă tu nu mă vrei, eu mă vreau. 

Da, nu eşti confecţionat din lemn. Ai simţire, numai că e greşit orientată. Inima ta funcţionează spasmodic.

Metafora pantalonilor călători

Cracul stâng sau cel drept? Habar n-ai. Pantalonii preferaţi şi rupţi în fund sau o pereche nouă, nesigură şi puţin şifonată? De ce ai alege să te faci de ruşine cu nişte cusături proaste şi evidente doar pentru propriul tău confort? Nu ştii de ce, dar e jalnic. Eu îţi văd aţa roşie îmbârligată în jurul cracului stâng de culoare gri. Şi dacă eu o văd, o vezi şi tu şi-o văd şi alţii. Dar poate nu atât de bine pe cât o facem noi doi. 

Eu observ că ţie ţi-e greu să-ţi arunci pantalonii cei vechi în schimbul unora noi. Ţi-e frică. Ţi-e frică pentru că s-ar putea să nu ţi se potrivească. Tu ştii că ai nevoie de-un S dar ţi-e frică să încerci un XL de libertate. Ai prejudecăţi. Dar încearcă-i. Încearcă-mă. Poate-ţi vin şi ne vine. Poate-ţi stă şi ni se stă. Aruncă-ţi nădragii cârpiţi. Eu nu încap în acelaşi dulap cu rebuturile tale. Şi da. E vorba de o alegere între nişte ceva-uri uzate şi un ceva nou. Sau se poate să-ţi fie frică de nou. Ah...

Ştiu că se poate exagera cu fidelitatea. Nu sunt împotriva ei, dar să nu fim fideli pantalonilor, şosetelor şi obiectelor nesemnificative. Nu trebuie să fim fideli decât cu noi. Dar trebuie să fim oneşti cu ceilalţi. 

"A avea o femeie, a avea orice, nu înseamnă nimic: important este să trăieşti alături de o persoană, să trăieşti alături de posesiunile tale". (H. Miller - Sexus) 

Ceapa, cartea şi cu vremea

Mă gândesc că poate vă gândiţi ce mai fac. Şi ca să nu vă ţin în suspans vă şi zic. Din toate câte puţin. Şi am să încep cu ce mi se pare mie (poate vouă nu) mai interesant:

1. Astăzi am curăţat prima ceapă din viaţa mea. Şi n-aş fi făcut-o, dar de când mă uit la MasterChef m-a prins pasiunea asta pentru gătit. Bine, gătesc doar pentru mine şi pentru papilele mele, nu vă gândiţi că am să vă invit la vreun peşte fiert cu legume (fără ulei) sau la un orez fiert (fără oloi şi ăsta) sau la vreo salată ruxistă. Sunt abia la primele 2 cepe şi probabil am să mai curăţ că nu-mi put mâinile. Ciudat cum se mai maturizează oamenii. Şi reţetele mele nu se limitează doar la cele 3 feluri enumerate mai sus. Ştiu să fac tot ce se fierbe singur şi apoi e mâncabil. 

2. Ieri n-am avut curent. M-am simţit ca în Norvegia în miercurea aia din 2010 când n-am avut net şi-am semi-turbat. Dar de data asta n-a fost atât de grav. Am citit o carte folositoare pentru licenţă. Cartea m-a motivat şi mai mult pentru că era cu dedicaţie din partea scriitoarei şi-mi era şi numele meu acolo. Şi m-am entuziasmat, vă daţi seama. De unde să ştie autoarea în 1997 că eu, Ruxandra Dumitrescu, am să-i citesc cartea din scoarţă în scoarţă cu scopul precis al unei documentări semi-critice pentru licenţă. Şi să nu crezi în semne şi destin. Şi asta cu cartea e una. Dar am alta şi mai de destin. Într-a 10-a m-am dat şi eu voluntară şi-am ajuns pe la Bucureşti şi acolo, întâmplător sau nu, m-am pozat cu steagul Norvegiei. 2 ani mai târziu intram prima la facultate. Da asta cu intratul prima sau ultima e irelevant. Vă zic de pe acum, să ştiţi... n-am să termin prima. Şi cu toate astea vă invit la festivitatea ceea de sfârşit de an. N-o să am discurs, că mă emoţionez şi nici nu mi-o cere nimeni. Dar vă zic vouă ce-am pe suflet când termin. Va fi într-o marţi (zice-se că).  Marţi, după Crăciun. 

3. Am învăţat că dacă ăia de la meteo zic că o să plouă se poate să nu fie adevărat. Şi concluzia nu se datorează unei experienţe trăite, ci lui Eugen Ionesco. Pentru că... atunci când bate cineva la uşă nu e nimeni sau.. e întotdeauna cineva. Cântăreaţa cheală e noua mea pasiune. Asta după Alice şi Nastratin Hogea. 

 Tare şi Um 

                                                                             

Acum stă să plouă tare că e negru peste drum. 

Vremea nu mai e frumoasă, eu strig tare Ciumciurum! 

Tare cred că anotimpul, ăsta, ce se scurge-acum

Va rămâne dus cu pluta, că-i al naibii de ne-bum. 

Cred şi eu, cu precădere, că de-ar fi să fac un bum

M-aş alege cu o rană şi-o arsură şi în scrum. 

p.s. Am zis că nu-mi put mâinile? Am fost o fraieră... Put, dom'le, put. Mă mai prindeţi în bucătărie când n-a mai mirosi peştele şi ceapa a plânge singură. 

Harta unei inimi neastÎmpărate

Ţi-ai potrivit bine ochelarii de vedere? Ia mâna de pe mouse, lasă gândurile care te frământă să se evapore, deschide ochii şi fii atent. Azi am să te învăţ să-mi citeşti harta fără lupă. Astăzi vei putea să mă dezbraci de roca dură şi să-mi vezi învelişul moale. Doar azi.

În cazul în care am o inimă bună de deschis (pare a fi ferecată destul de bine... dar nu de neînduplecat) trebuie să te anunţ că e un vulcan, dar nu unul noroios. E crestată de vârfuri înalte, neexploatate încă şi de hăuri cioraniene din care o dată ieşit la suprafaţă vei tinde să renunţi. Iar până să ajungi pe pajiştea plină cu maci trebuie să deviezi de la drum, s-o iei spre dreapta, să treci peste mări şi ţări, şi abia apoi vine intersecţia. Da, intersecţia, doar nu credeai că-i atât de simplu! Am şi un atu. Munţii nu sunt extrem de înalţi aşa că n-ai să rişti să rămâi fără oxigen. Deşi pentru senzaţii tari e indicat să rămâi fără suflare.

Sunt o rocă calcaroasă, dacă vrei, un diamant neşlefuit încă după bunu-ţi plac. Sunt dură, dar modelabilă. Sunt o bucată de gheaţă, care odată topită ajung un ocean de sentimente, nu o scursură sau o baltă.

În desenul meu anti-talent m-am strofocat să-ţi explic modul de gândire al oamenilor. Femeile gândesc al naibii de mult şi de variat. Iar dacă vrei să pătrunzi în minţile lor, ştii că ţi-e imposibil. Pe de altă parte, bărbaţii au o gândire mai simplistă, dar vezi bine, nu e doar o linie şi-un punct. Linie punct; Linie . Deşi, hai să fim serioşi. Linie punct şi v-aţi scos. Eu, pentru că sunt o adulatoare a simplităţii masculine, sunt undeva la mijloc, deşi trag spre dreapta. Dar nu te linişti. Asta e doar mintea mea. Căci cu harta inimii şi-a sufletului ...

Iar pentru o mai bună reprezentare: 

Explicaţie: Tu eşti Negru, nebun de negru. Eu sunt Roşie, Împărata (neastÎmpărata) Roşie, iar cu Verde sunt Trolli. Şi acum fie că vreau, fie că nu ei tot mă apără să n-ajung pe mâini nesăbuite. Deşi, să-ţi spun drept, tare mi-ar plăcea să sar de la etaj din fortăreaţă şi să mă abat de la drum. Dar vezi tu ... Nimeni nu se simte mai bine decât omul care se lasă total transportat. 

Ş-apoi hai că mă prinzi tu cumva. Şi dacă nu găsim câmpul cu maci, ne avântăm într-un lan de rapiţă. 

Ce urăsc, mă seacă şi doboară. Soluţia nevoii mele!

Urăsc să nu existe comunicare între oameni. Amândoi vrem același lucru dar n-o știm spune. Tu n-o spui că ți-e jenă, eu că nu vreau să par aiurea… și uite așa refulăm. Și voi ajunge într-o zi când am să explodez și nu-mi va mai ajunge marea să mă eliberez – am să tânjesc spre Oceanul Atlantic. Dar poate aşa am să pot să descopăr misterele Titanicului. Da, Titanicul e una dintre marile mele obsesii. Şi am văzut filmul ăsta de peste 25 ori. Am aşteptat 15 ani să ajung să-l revăd la cinema, dar când a venit clipa.. am renunţat. Efectul ar fi total altul decât cel dorit. Îmi plac întoarcerile în timp, dar nu cele obsesive, în cazul meu.

Mă seacă perfecțiunea, oamenii perfecți și perfecționiști. Mă seacă obsesiile, prejudecățile, analiza după criterii proprii, după valori inventate de cultura de șanț. Care, cine, ce, cum și de unde și-a mai pus niște coarne în cap? 

Mă doboară ignoranța şi dezmățul spiritual. Mă încing căci mă incită gândul de-a mă trezi zilnic lângă un prieten imaginar. Lui i-aş putea spune tot. M-ar asculta, m-ar vedea singură, m-ar înțelege, dar ar tăcea. Fără nume, doar chemare. Nu e nevoie de strigăt. E acolo. E aici. E pretutindeni. E el... El Ego! 

Am nevoie de un echilibru: interior-exterior. Mă dezorientează oamenii mai nehotărâți decât mine. Nu știu ce vreau să fac, nu pot să decid până nu-mi consult soarta. Obișnuiam să recurg la zar sau la cititul în stele.  N-o mai fac. Nu mai e de ce. M-am maturizat. Binele și răul încep să conlucreze, se creează un destin pentru fiecare din noi, iar șansa se scurge printre degete asemenea nisipului fin de pe plajele din sudul Italiei. Şi ce e de făcut? Să lăsăm luna şi luna aprilie să-şi pună influenţa asupra stării nostre de bine? Medităm şi vrem victorie. 

Încerc să răspund unui şir de întrebări: Ce este un vis? Cine trăieşte ce? Şi unde şi când? Cine-mi pecetluiește mie soarta? De ce m-aș împotrivi destinului?

Şi deşi par a fi o Sofie în căutarea lunii (vezi Lumea Sofiei de Jostein Gaarder) sunt tot o Alice care rămâne mereu singură şi visează la iluzii. Domnule iepure, domnule iepure... mai staţi, vă rog.. domnule iepure, unde plecaţi? Ah.. am rămas din nou singură ...

Matematica, femeile şi ignoranţa

"Cu cât îmbătrânim, cu atât mai mare devine uimirea când vedem câtă ignoranță încape în noi fără să ne crape hainele." (Mark Twain)

Şi-mi permit să spun că ignoranţa nu se raportează numai la vârstă, ci şi la caracter. Dar se pare că deşi ar trebui să fim maturi şi să avem scaun la cap, noi ne pierdem memoria şi uităm... de la întâlnirea cu loveru până la porţia zilnică de hrană. E foarte ciudat cum nu putem fi perfecţi. E şi mai ciudat cum nu ne mulţumeşte nimic şi avem mereu motive de ceartă. E ciudat cum rămâi singur şi eşti nevoit să vorbeşti cu pereţii. E ciudat şi trist să nu te caute nimeni. E ciudată viaţa asta. 

(a+b)2 = a2 + 2ab + b2. E tot ce mai ştiu din matematică. Formula e simplă. O ea + un el împarantezaţi într-un amor propriu = fericirea ei + fericirea lor + fericirea lui. Dar ziceam săptămâna trecut că nu există fericire. Probabil bucurie... care e mai scurtă decât fericirea, dar tot în zona de la puterea a 2a. 

Ce-are în comun ignoranţa cu matematica? Declar, deşi nu e o surpriză, mi-a plăcut mai mult să calculez decât să citesc. Iar de scris nu mai vorbesc. Mereu mi s-a părut stupid să scriu compuneri. Dar acum asta fac... scriu compuneri frustrante. Dar cel puţin le scriu din mine, nu din obligaţia de-a luat un 10 sau de-a face o impresie bună. Se zice că o femeie care gândeşte singură gândeşte rele. Femeile preferă să rezolve ecuaţii matematice decât să fie ţinta ignoranţei. Asta deşi femeia cunoaște numai o formulă din algebră şi mai are habar de-o tangentă... şi nu c-ar şti la ce foloseşte, dar sună bine. " Mi-a tras Ăla o tangentă" = Mi-a tras o privire. Sau mi-a bagat o privire... depinde de limbajul elevat al tipei tangenţiate. Aşadar, ignoranţa matematicii conduce la ignoranţa femeii?!Tare-aş vrea să cred asta. Aş opta, mai degrabă spre afirmaţia: Matematica - o cale sigură de-a ignora femeia. Suna mai.. plauzibil, nu? 

Ar mai fi şi teorema lui Thales (nu m-a ajutat niciodată), dar e irelevant când vine vorba de cei 3I: iubit, iertat, ignorat. Deşi mulţi nu aplică I2 = iertat şi trec direct la I3 care-i al naibii de grav şi dureros. Dar trebuie să ne obişnuim. Pentru că indiferent de cât de multe persoane ar fi în jur, tot singuri suntem când facem duş, tot singuri hoinărim în vis, tot singuri ne facem abonament la Ratuc, singuri udăm florile, singuri umblăm şi noi singuri vedem că aşa e. Pentru că nimeni n-are degând să-ţi fie la dispoziţie în afară de "tine-le" tău. Starea îţi înţelege starea, sufletul îţi înţelege sufletul, tu probabil te înţelegi pe tine... iar de restu ... ia mai dă-o încolo şi mai gândeşte-te numai la tine. E vreme de egoism. 

Şi referitor la frustrarea mea aruncată în cuvinte, iată răspunsul: 

"A scrie înseamnă a face o plângere. Nu e mare diferenţă între un roman şi o reclamaţie făcută la poştă." (Frederic Beigbeder, Dragostea durează 3 ani) .... sau în cazul meu... 3 luni.. da bine, hai fie.. sau multiplu de 3. 

Tu ce fel de fluture eşti?

Al naibii de ciudaţi sunt oamenii! Pe când crezi că se liniștesc apele apar ei ca un tsunami şi-ţi invadează teritoriul. Ba mai mult, te învăluie în cuvinte pe care n-ai fi crezut că sunt capabili să le rostească... cuvinte mari de la oameni mici. De data asta n-am să merg la nonstop-ul de masculi şi condoame nocturne, ci am să optez pentru o prăvălie cu vise. 

Pentru că eu colecționez... idei şi semne de carte. Vise şi arome din natură. Ceaiuri şi creioane. Cuvinte şi impresii. Colecţionez particule de aer, miresme de primăvară şi nori încărcaţi. Adun raze de soare pentru zile mohorâte, picuri de ploaie pentru zile secetose, fără pic de iubire şi voci calde pentru nopţi lipsite de somn. Conserv bunăstarea pentru ca s-o pot dărui nefericiţilor. Îmi divid bunătatea şi candoarea cu orice necunoscut. Zâmbesc cu ochii, dar nu renunţ la privirea ironică. Zâmbesc cu pomeţii încărcaţi de pulbere arămie, zâmbesc când mi se cere. Şi nu fac nimic din obligaţie. Nici măcar din obligaţie morală. 

Mi-am studiat mutările. Mi-am studiat viitoarele mutări, iar acum sunt Regina. Iar problema Reginei e aceea de a da cât mai repede şah mat Regelui, spre a rămâne singură cu Nebunul. În termeni flutureşti înseamnă că s-a săturat să zboare alături de FlutureLE. Şi deşi are nişte aripi încă potente şi-o viaţă vie înainte, Fluturela vrea un Nebun. Nebunul e tot din regnul fluturesc, doar nu-şi doreşte un cocostârc. Cât despre traducerea asta în termeni ruxistici, ei bine, ... nu e nevoie să fim atât de expliciţi. Se prea poate să fie fantezie. 

Sunt oarbă.

Şi asta doar pentru că am stat pe întuneric aseară preţ de-o oră. Dar mi-a plăcut. Căci mi-am aprins 6 lumânări parfumate, le-am aşezat "feng shui" la capul patului, l-am luat pe Gatsby în braţe şi-am căzut în lectură. Dar nu pentru mult timp... pentru că mi-am dat seama că-i inutil ce fac, având în vedere că în dealul de peste drum ardeau becurile fără pic de milă. Şi-am renunţat... la mijloc, evident, şi-am preferat să-l văd pe Johnny Deep în Public Enemies... asta până când a început să se americanizeze acut filmul şi-am mutat.

Sunt oarbă.

Ştiu, e-un început.
De-ar fi creionul să-l ascut
Aş face ca o turturea
Şi m-aş preface într-o stea
Şi aş zbura spre infinit
Şi-aş adormi, da... negreşit.

De când mă ştiu mă caut. Mă caut şi mă tot găsesc. Mă descopăr şi mă acopăr. Mă astup şi mă destup la minte. Eu vreau să ştiu tot, dar nu vreau să depun efort. Eu văd, aud, simt, dar sunt oarbă. Eu zbor, dar nu am ţintă. Eu sunt .... dar acum spune-mi despre tine. Tu ce fel de fluture eşti? Crezi că putem zbura împreună?

Săru mâna! Un mascul, vă rog ...

Uşor de sfătuit, greu de înfăptuit. Pentru că nu e ca şi cum aş merge la non stopul de la gară să cer prezervative la ora 02:00. Nu... nu pot spune: 

- Bună seara, masculi aveţi? De preferat M, 175, căprui, brunet... slab şi necumsecade. 

 Iar tanti mă va întreba: 

- Dar cum se cade? 

- Se cade să nu cadă în dragoste. 

- Dacă nu se cade, ce rost mai are să fie necumsecade? 

- Aveţi sau n-aveţi? 

- Domnişoară, căutaţi la 7 străzi. Ş-acolo e nonstop. 

- Mulţumesc, săru mâna!

Aşadar, oricât aş fi de acord cu ideea: " Ia-ţi un mascul!" tot nu văd cale de izbândă. Ş-apoi, de ce-am avea nevoie de cineva, când nevoia noastră e legată de ceva? Sau poate mi se pare.

Undeva... un cineva, cu un ceva ... 

ca să-mi pot atinge fericirea. 

Nu există fericire. Există extaz, entuziasm, satisfacţie, împăcare, linişte... Şi cred că de linişte avem nevoie mai mult decât de ... masculi!? 

Şi nu mi-a ajuns zambila roz, mi-am mai luat una mov. Pentru că cea roz a murit între timp. Şi acum am grijă şi de un busuioc. Căci în felul acesta nu mai trebuie să astept până vine popa să sfinţească casa şi să-mi lase un firicel de busuioc să mi-l pun sub pernă ca să-mi visez alesul. De-acum încolo sunt vrăjitoarea propriilor vise.  

Eu am grijă de flori şi destinul de mine. Grija se naşte din nevoie de afecţiune.

 Nimic nu se naşte din nimic. 

Zambila vie - dar eu ... ?

Mă doare intensitatea cu care trăiam anul trecut. Mă doare că m-am evaporat şi tot nu mi-am găsit un echilibru interior. Mă doare că nu mai cred în înălţare superficială şi zbor de crocodil. Mă doare şi mă dor ... căci mi-e dor!

E ciudat ... atunci vroiam multe, acum nu vreau nimic. Atunci experimentam, acum m-am blazat. Atunci uram monotonia, acum sunt prizoniera ei. Atunci luptam pentru ce vroiam, acum las să plece. Atunci - acum. O adevărată eu - o delăsătoare eu. Aveam cui reproşa că nu mă înţelege. Acum înţeleg că n-am cui să spun. Aveam cu cine să nu dorm. Acum dorm, căci nu am altceva mai bun de făcut. Atunci pierdeam timpul - acum timpul mă pierde. Atunci trăiam - acum sunt moartă... şi am nevoie de-o trezire ..."Când noi, morți, înviem...". 

Moartea spiritului, moartea trupului, moartea dorinţelor, dar învierea naturii. Dar cine-s eu în comparaţie cu zambila mov de pe fereastră? Da, am o zambilă şi cred că-i labilă. Sau... am o zambilă, la naiba - i senilă! E fericită. Căci îi dau atenţie şi-o ud. Şi mai am şi-o mentă nedementă. Dar menta e liniştită şi productivă. Am şi vândut mentă uscată. Negoţ cu mentă şi şantaj cu zambile.

Tot ce-mi doresc e să rimez cu lumea. Am măsură, am şi ritm, dar n-am cu cine să-mi fac rimele.

" A fost odat un crocodil
În toiul lunii lui april
Să pescuiască peşti tiptil
Intra în Nil, în Nil în Niiil."

Sau

"A fost odat un crocodil
Care intra tiptil, tiptil
Să pescuiască peşti în Nil
În toiul lunii lui april."

Din Alice şi-a ei Ţară Minunată. 

Un nimic sub emblema tăcerii

Orice om are nevoie de pauză. Orice creator ajunge să fie secat de inspiraţie. Orice viaţă îşi poate pierde sensul. Orice gând se poate evapora ca un duh magic. Nu ajunge un Vreau când eşti sub influenţa neputinţei. Şi unde mai pui că nu există acţiune... rămâne un mare nimic de zis. Un nimic sub emblema tăcerii. 

Un nimic sub emblema tăcerii

(cu rimă să priceapă-orice găină)

N-a fost nimic prin ce-am trecut.
Doar c-am cules şi am tăcut.

Am trei postări salvate,
vezi bine, nu sunt publicate.

Revolta care m-a cuprins
la fel de repede s-a stins
şi-am continuat cu minciunele
pentru că fac parte din ele.

Sesiunea când am terminat
puţin m-am cam revoltat.
Dar nu contează asta acum -
nu vreau să crezi că sunt Nebun.

În dragoste nu am picat
şi de-am picat, m-am ridicat
şi-am continuat tiptil, tiptil
să zbor ca şi un crocodil.

Cum crocodilul n-are pene
şi pupăza-i toată o lene,
nici eu nu m-am dezamorat
ba chiar mai mult, m-am complicat.

Tare tihnită viaţă am.
N-am niciun ban.

Dar banii chiar puţin contează
viaţa de dincolo primează.

Am şi versuri, am şi rimă
mă-nţelege şi-o găină.

Şi cam astea s-au întâmplat de-o lună şi ceva prin viaţa mea. Ştiu că n-am mai luat aşa pauză lungă nici măcar în punctum-ul secăciunii inspiraţionale - vara - dar acum sunt revenită. Şi pare-se că în timp ce eu îmi refăceam ph-ul, alţii şi-au scos nasul într-ale scrisului şi tare ne încondeiază cu-a lor creaţie.  

Dar nu vă zic cine e că mă doare tastatura. 

1, 8 şi 12 martie fericit! 

Nu am viaţă socială, dar am cearcăne

Nu am viaţă socială, dar am cearcăne. Şi nu, nu e moştenire de familie. Deşi se pare ca am înclinaţie să fiu vânătă la ochi. Dar poate e din cauza vreunei şogoriţe. Sau ... de unde daca nu-i cu cine? Vreo răzbunare mai veche? Nici pomeneală ... cred că de la spaţiul limitat al cutiei în care trăiesc. 

Acum un an pe vremea asta îmi ofeream serviciile de fiinţă liberă, fără sesiune, ca să ajut oamenii să iasă din chinurile acestei perioade. Acum, după un an, sunt singură şi trebuie să mă scot şi să mă bag singură... în stări! Cred că am început să am o problemă cu oamenii ignoranţi şi mai superficiali decât mine. Adică... eu sunt aproape de punctum-ul superficialității, ăăăăă, se poate şi mai mult? 

Mă bucur că s-a terminat prima lună groaznică din anul ăsta! A fost groaznică şi dacă are să fie aşa tot anul... prefer să mă întorc în timp. Şi nu-mi place că am 21 ani. Nu-mi place deloc vârsta asta. Nu-mi spune nimic în afară de mai multe probleme şi responsabilități. Nu-mi zâmbește tentant ca şi 20-ul cel întreg, nu mă motivează, nu mă susține. 21= un el şi-o ea + încă 1 (una cred) care vine să strice tot. La 22 o sa fim chit, dar până atunci mai am de așteptat 11 luni. 

Mi-ar plăcea să sufăr de indiferentă, boala durerii în cot şi obsestia datului ochilor peste cap! Obișnuiam asta... pe vremea când eram iresponsabilă. Urăsc responsabilitatea pentru că-mi dă bătăi de cap. Am emoţii puternice, am trăiri intense, mă consum, mă stresez şi alte activităţi dinastea dăunătoare sistemului nervos. La ce bun? Chiar îmi vreau superficialitatea şi indiferenţa înapoi. Mă vreau vechea eu! Aşa... prăfuită, că şi calu lui Harap Alb, după ce-a mânca bine şi s-a scuturat de două ori, s-a transformat în ditamai armăsarul. Armăsară pe dinafară n-am fost niciodată. Dar pe dinăuntru am strălucit de linişte. Dar am împresia că în zadar strigă sufletul meu după vechea eu ... cine ştie prin ce colţ de lume m-am rătăcit! Mi-o fi sufletul înghețat la vikingi, într-o cutie de metal ferecată cu 80 lacăte şi înghițita de-un trol nesătul care n-are o digestie normală. 

Asta vreau eu! 

p.s. Nu vă impacientați că nu-s rău! Deloc...e doar miercuri... pare-se cea mai bună zi din săptămână în ultima vreme! Celelalte 6 m-au trădat. Chiar... de ce mă trădaţi? Voi, voi .. nu zilele! Sau.. doar TU! Sunteţi mai mulţi!? 

Nu am viaţă socială.... dar am cearcăne ... şi vorbesc cu pereţii.. şi cu Albă ca Zăpada de pe perete. Şi cu calendarul cu măşti veneţiene din 2010. 

Ironic... ca să fie completă treaba, pe luna februarie am în calendar o poză cu niște brazi. Of... în ianuarie măcar era un tip care schia ... 

E greşit să... mă urmezi

Am 21 de ani şi sunt studentă. Nu eminenta, nici repetenta. Studentă. Şi mai nou una care se luptă din răsputeri să reuşească ... să se concentreze, să înveţe, să nu doarmă, să nu sucombeze. Pentru că da, e ianuarie, e zăpadă, e frig şi e mintea îngheţată. Îngheţată pe băţ. Atât de bocnă încât n-o topeşte nici căldura ecuatorială. Sunt în sesiune, v-aţi prins? 

Problema nu e că e sesiune... problema e că am ghinion. Că degeaba stau cu critica în faţă, cu romanele citite şi recitite la capu patului, cu interpretări ilustre via net, căci dacă ai o karma negativă, te-ai ... vorba aia... supt. Să nu credem în destin şi semne? Păi de ce n-am face-o? Când mai ai o singură carte de citit şi n-o găseşti la librărie decizi să n-o citeşti, că n-are cum să-ţi pice tocmai aia. Ei, BA DA! Căci în caz că nu ştiţi cine sunt, sunt aia mică şi rea, care are noroc la orice altceva, mai puţin la subiecte la examene, amor, bani şi jocuri de noroc sau nenoroc. :) Dar... şi dacă-ţi pică ce vrei, tot nu-i mare scofală... că tot n-are happy end. Şi-atunci ... ajungi să te întrebi: de ce fac ceea ce fac? De ce vreau să mai fac ceea ce fac? De ce voi ajunge să fac ceea ce fac? De ce nu iau DECIZIA? 

Sunt pe principiul că nota nu reflectă cât ştii. Păi DELOC şi niciodată. Nota nu reflectă munca, dăruirea, înclinaţia spre ceva, capacitatea intelectuală, felul tău de a fi, tu. Nu sunt o fire competitivă... cel puţin nu când e vorba de note. Am fost când dansam ... şi asta numai pentru că depindea de fizicul meu, depindea de totul pe care-l formam cu partenerul, de întregul care a ajuns să se spargă într-o zi, evident, de vară. Şi nu orice zi... ci una caniculară. Întâmplător, tot într-o lună care începe cu I - ironic, nu? 

Nu vreau să-mi închei socotelile cu literatura.

Sunt o modernistă încă în căutarea cuvântului care să mă definească. Care-i cuvântul lui Liz Gilbert? Attraversiamo - let's cross over! Până acum, cuvântul meu a fost Follow me ... se pare că n-a dat rezultate. Pentru că, nu de multe ori, cei ce m-au urmat au făcut-o greşit şi-apoi au regretat... sau am regretat. Istoria urmatului începe în liceu, când aveam plăcerea şi pasiunea de-a scrie pe bancă, de-a desena, de-a face mozaicuri din carioca şi de-a scrie cuvinte... la întâmplare. Ştiam să desenez case şi flori iar nelipsitul cuvânt era follow. Aş îndrăzni să mă interpretez (acum, după mai bine de 6 ani) astfel: dă-mi o floare şi urmează-mă în drumul spre casă. De ce? De ce-aş mai vrea asta acum? Cuvântul trebuie schimbat. 

Îmi place cum sună Help yourself... dar nu în sensul de serveşte-te ci într-al meu sens de AJUTĂ-TE... căci nimeni altcineva n-o poate face în locul tău. 

Supliment de cultură franceză! Politic şi moral vreau ca totul să fie corect!