Tocmai îl întâlnisem. Puțin după aceea avea să mi se năruiască cerul peste mine și să-mi ofere cel mai frumos cadou: propriul meu corp - asemenea unei felii de portocale. Fără coajă de portocală, fără inhibare, fără consternare. Doar eliberare. Încântare. Iluzie. Vid.
Dar a trecut. Dar s-a sfârșit. A durut. Încă mai doare. Uneori, cum ar fi azi. Cum e azi. Pentru că involuntar simt, miros, îmi amintesc. Văd, aud, mă năpădesc.. amintirile. Am eu amintiri? Prea puține. Nu știu toate câte-au fost, dar știu că a fost destul. Și-i destul că încă mai cicatrizăm (cred că mi se pare). Sângerăm? Nu. Nu s-a vărsat pic de sânge. S-a scurs sirop. Sirop de iubire. Amestec de otravă și trăire. Mișcare iluzorie a unui corp tacit, a unei expresii impenetrabile, a unor gânduri ascunse sub masca pasivității. A unui glas timid, a unor vocale acute, a unei trăiri de nemaitrăit, a unui trăit apus. A unei stări de negăsit, al unui afect grav afectat. Al meu și al tău. Al bolii care ne-a legat. Al demenței care ne-a separat. Al ele-lor care au urmat. Al superficialilor care m-au abordat.
Tu, mai trăiești? Da tu, vezi bine, ție-ți vorbesc. Te știi. Mă mai citești? Ți se întâmplă să mă mai dorești? Povești.
Știu să visez. Știi să cutezi.
Știu să iubesc. Știi că greșesc.
Știu să trăiesc. E nebunesc.
Plăcerea se învață.
Vreau să păcătuiesc. Frumos și nobil. Asta deși iubirea e "unicul păcat care merită drept recompensă paradisul". (Nedjma, Fructul interzis)
Am și eu păcatele mele.