Totalul afișărilor de pagină

joi, 28 februarie 2013

AgriCultura

Una e să te trezești la 8, alta e să începi activitatea intelectuală la ora asta. Dificultatea? Potența matinală excesivă reduce potența diurnă, făcând ca cea nocturnă să nici nu existe. Ce-i rău? Imposibilitatea unui program organizat și-a unor sarcini cotidiane îndeplinite. Până la urmă ce-i așa de rău să fii în trend cu cei de peste 60 ani? Nimic ar zice unii. Eu zic că-i rău. La + o vârstă nu-i nevoie să faci 1000 lucruri, iar să fii în pat la ora 10 e ceva cât se poate de normal. Ei bine, pentru mine e cât se poate de anormal. Însă cred că am să evit să definesc normalitatea și anormalitatea în ceea ce mă privește. Nu sunt un exemplu bun. Cert e că, la ora 8 se face agricultura, nu cultura. Ori pentru un stil de viață artistico-boem e nevoie de nopți lungi și fierbinți, de dimineți inexistente, de matinalitate covârșitoare trimisă către ora 10 și de răsfăț la apus, nici gând la răsărit. Pentru că deși nu sunt o romantică incurabilă, îmi place să privesc apusul și să mă îmbrac cu el. Nu mă simt bine să fiu dezbrăcată de razele timide de soare. 

N-a trecut nici măcar o săptămână din noul semestru și simt cum mă cuprinde oboseala. Nu de dificultatea și densitatea cursurilor, ci din lipsa nesomnului de dimineață. Vă spun, e grav. E urât și bătrânicios. E obositor și covârșitor. Și ce-i mai grav, e neproductiv. Ajung la ora 5 leșinată, iar ora 22 mă găsește mârâită, mormăind continuu despre soarta-mi asiduă și permanenta singurătate. Și toate astea nu s-ar întâmpla dacă mi-ar începe ziua la 8, nu la 6. 

Aș vrea să trăiesc după principiul lui Miller "Eu mă deştept la viaţă exact când alţii pică de oboseală; săptămâna mea începe cu ziua de repaus a evreilor", nu după cel al lui Păun. 

Dar toate astea poate de la anu. 

miercuri, 20 februarie 2013

Istoria nebuniei

De ce aș vrea să-mi cumpăr căști LALA Band?
Probabil din același motiv pentru care mi-aș lua niște șosete cu degete, un parfum cu aromă de muște, o plasă de țânțari sau un șal verde de spânzurat în gratiile de la balcon. 

O nervozitate covârșitoare mă cuprinde de fiecare dată când sunt nevoită să fac un lucru de două ori. Cel mai grav? Atunci când îl și fac bine, dar nu-i răsplătit. Acum, ce să zic... Se pare c-a fost nevoie să încep o nouă facultate - ca să mă vadă mama balerină - pentru a ajunge în situația de a-mi exersa abilitatea de-a ridica picioarele în tavan, de-a face podul cu o mai mare grație sau de a mă prelinge în ritmuri de tango mai ceva ca un taur în călduri. Firește, vorbim despre facultatea de balet, cum ar crede alții. Desigur, nu și sufletul meu - pătat de sângele evreilor, de invidia armatei roșii sau de nebunia cogitoului cartezian de de care a dat dovadă Hitler - crede asta. Și deși port un război rece cu febra, cu voința și dorința, tind să cred că o revoluție de Jos Comunismul se va isca mâine când, la naiba... toate pânzele vor fi sus. 

De bună seamă oamenii se întreabă de ce mă complic scriind. De aceeași seamă nu mă chinui să răspund, deși simplu ar fi fost să declar că am o primă restanță din viața mea. La istorie, firește. Știți de ce? Pentru că tot ce nu se face la timp ajunge să se răzbune într-o zi. De pildă, îmi amintesc cum sfidam ora de istorie în liceu, cum eram neimpresionată de barbariile războaielor și cum dădeam vina pe biserică pentru toate ălea rele. Asta pentru că mă pasiona doar istoria Angliei și mă oripilam cu se luptau protestanții cu catolicii ca niște berbeci afoni. Frustrant, aș zice. Frustrant, mi-ar zice. 

Și am ajuns în ziua în care, din maturitate sau nu, din nevoie sau disperare am atins punctumul nebuniei, al istoriei nebuniei. Că asta a fost. O părere subiectivă, firește. Se bat ca orbii pentru ceva ce vor, obțin parțial și pierd în contraatac. Asta a fost nebunia de la 1914 încoace. Ce mă doare, e că oamenii se ocupă cu dileme existențiale puțintel superficiale. 

Ce e istoria? Un vis obsedant, fugitiv și repetitiv. Avem nevoie? Da, zice-se, pentru a nu mai repeta greșeli din trecut. Ce cred eu? Eu cred că... 
Vorbim despre asta mâine, promit. 

miercuri, 6 februarie 2013

Pseudoperfecțiunea matrimonială

Mărturisesc: Deși nu mi-am părăsit cutia pentru mai mult de 4 ore în ultimele 3 săptămâni (4 ore/zi în ziua cu examenul ori 7 examene în 21 zile - calculați), trebuie să recunosc că pierdută de lume nu-s. În cel mai bun caz sunt neieșită, nesocializată, neiubită și nebănuită. Ceea ce, dacă stau bine să mă gândesc, e un atu în timp de negăsit de țapi ispășitori. La ce vreau să ajung - c-am lungit-o, știu - e că sunt sătulă de poze cu oameni fericiți, cu gagici cu mana pe pieptu lu iubi, arătându-și autonomia și posesia deplină a bucății masculine. Sunt sătulă și de zâmbete goale și relații perfecte și amorezate care n-au posibilitatea să poarte un dialog eficient să-și fixeze problemele amoroase și-o fac hlizindu-se în poze fericite. Să mai zic? Apoi ziceți că-s rea. Dar, sa ma ierte cine-o vrea, sunt! Că parcă prea m-a pălit un văl de repulsie față de pseudoperfecțiunea matrimonială. Zău, n-aveți viață? 
Pata mi s-a pus pe un cuplu. Nu pot zice cine-i că nu-i frumos. Da vă zic în particular, dacă doare tare. Evident, se aplică și altor iubi ce nu se știu iubi în cuvinte decât în pupăciuni. 

Încerc să găsesc ce mecanism gramatical funcționează în capul ălora ce scriu: lăsa-ți. Și de n-aș ști cu cine face română, chit c-aș zice că profa-i o dobitoacă. Firește, nu pot zice asta despre mama mea. Că nu ea a făcut-o. Am mostră. Dar dac-o pun aici iese un semi nou război mondial și n-aș vrea să mă leg la cap cu copiii că nu mi-ar ști zice să-i las în pace căă.. nu m-aș putea opri. 

Ce-i drept, aș fi putut evita scriitura asta. Însă, ce vreau eu să evidențiez, e că - dacă știi să scrii poți răni. Dacă nu știi, în cel mai bun caz te iubești fericit cu iubi și-l bănuiești că te înșală, ceea ce, fată dragă, chiar o face. Acum degeaba ești tu prințesa fericirii, că prințesa războinică te-a luat. Ha.. șterge-ți rânjetu că-i de plâns.

Personajele care se simt au bun simț.