Pierdut răbdare în spații geopolitice

Dacă a nins, musai să simți miros de sarmale, să vezi copii excitați aruncându-se în zăpadă și să ieși să te plimbi ca să simți scârțâitul zăpezii. Ai impresia că în curând vine Crăciunu, că mai primești o tură de cadouri, mai bagi o beție de revelion și mai ai minim 2 săptămâni până la sesiune. Nici că se poate mai greșit de atât. 

Mi-am pierdut răbdarea prin ceva spațiu geopolitic - posibil Heartland -, am obosit să scriu și să re-scriu în speranța că o să rețin. Am pierdut noțiunea timpului, contactul cu realitatea și nu vorbesc la telefon altceva decât despre examene. Un sentiment ciudat - de parcă ar fi prima sesiune, nu a 9-a. O dată cu înmulțirea sesiunilor devii din ce în ce mai preocupat de procesul de învățare, de ideea de a nu fușeri, de a parcurge totul și de a avea timp să repeți de minim 3 ori. Nu-mi place de mine varianta conștiincioasă. Și sunt și prea responsabilă. Deja m-am făcut atât de mare încât nu mai știu să fiu superficială?! Off... de ce am crescut?

Obosesc să văd că oamenii au altceva de făcut.

Îmi doresc și un alt fel de emoții și trăiri, altele față de cele tulburătoare cu subiecte de examene și căutări de semne prin univers. Zău. Vreau altfel de trăit. Nu d-ăsta dădător de celulită și mâncător de viață intrauterină.

Vreau un altceva pentru mine. De pildă, vreau să se facă 10 februarie și să fie liniște. 

Vreme de îmboldat notițele

Printre picuri ideologici și geopolitici, printre șiroaie de biți pierduți și recuperați, printre rânduri și gânduri fac un efort și-mi anunț existența. Prezența nu s-a mai făcut de mult, dar cu toate acestea ideile n-au ezitat să mi se plimbe în jurul unicului neuron imaginar. 

Pentru o bună bucată de timp m-am lipsit de virtualitate, pc și sănătate. Acum mă lipsesc de prezențe inutile și obositoare. E din nou o lună idioată cu i , e criză identitară, e somn furat, e vreme de îngroșat cuvintele cu culori țipătoare, de făcut conspecte și de sperat că totul se va termina cu un șir glorios de laude aduse creierului potento-obosit, aflat la a 9-a încercare alături de egoul ruxist. Că doar ce poate fi mai frumos decât o lume colorată și îmboldată și o licărire de succes undeva într-un viitor posibil apropiat? 

Mi-a fost dor de cuvinte, de cuvintele mele care mă definesc.

Am evitat să-mi fac vreo retrospectivă a anului impar cu iz de șarpe care tocmai s-a încheiat. Și-am evitat și să-mi mai propun Bridget Jones-isme. Știu că la un moment dat am realizat că anul ăsta o să-mi repar interfonul și o să deletez greșiții care s-au mai scurs prin agendă. A da, am să spun NU. 

Azi mai scurt pentru că e liniște și fără traume. Nicio suferință amoroasă, nicio frustrare isepistă. Liniște. Și un mediu propice pentru învățare. Mă rog, mai puțin când pisi de deasupra nu umblă cu tocuri în casă și nu se iubește agresiv cu un el în miezul nopții. 

Uneori mă întreb: De ce-am fost cum am fost? De ce sunt cum sunt? De ce am ajuns cine sunt? Cine voi fi? Cu cine?