Strc prst skrz krk

Strc prst skrz krk adică bagă-ţi degetul pe gât (în limba cehă) că e (i)examen la lingvistică! Va fi oare smrt (=moarte - tot în limba cehă)? Fireşte...viitorul sună bine... doar noi cu "toţii avem la picioare, care sunt nişte "jamboane", nişte oase pe care le numim "fluiere"; la umere avem "clavicule"; în gât un "bob de strugure" şi în exerior un măr (al lui Adam); muşchii noştri sunt "şoricei", iar în ochi avem pupile care, datorită imaginilor atât de mici pe care le vedem reflectate în ele, sunt "păpuşele" sau "fetiţe ale ochilor" (nina del ocho)." Eugenio Coseriu

Lykke til!

Personalitatea

“Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Vestita inscripţie de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi, a cărei paternitate nu a fost în mod cert dovedită, fiind atribuită unora din cei şapte înţelepţi ai Greciei, dar devenită celebră datorită lui Socrate, pune în valoare necesitatea cunoaşterii de sine. Acesta devine principiul fundamental al gândirii lui Socrate şi a rămas printre cele mai cunoscute cugetări din lume.

Cunoaşterea de sine se dovedeşte a fi cel mai important lucru din viaţa unui om, pentru că numai cunoscându-te pe tine însuţi poţi să-i cunoşti şi să-i înţelegi pe ceilalţi, să te înţelegi pe tine şi să fii în echilibru cu tine şi cu lumea. Cunoaşterea de sine permite interacţiunea cu lumea înconjurătoare, cu ceilalţi, ea reprezintă o permanentă provocare.

În încercarea de a ne cunoaşte potenţialul/limitele, trebuie să ştim o serie de lucruri legate de: comportament, gândire, înţelegere, memorie, motivaţie, interes, afectivitate, voinţă şi atenţie pentru a reuşi să ne definim apoi ca personalitate, „să fim noi înşine”, cum se spune. “Invitaţia” la “a fi tu însuţi” poate părea paradoxală, deoarece sugerează o “stare pe loc” (termen stănescian), o rămânere a ceea ce eşti. Însă aşa cum observa Vasile Pavelcu într-o lucrare consacrată studiului personalităţii, Culmi şi abisuri ale personalităţii, “a fi ceea ce eşti înseamnă a deveni, a te realiza în funcţie de chemarea autentică a posibilităţilor şi potenţialităţii tale.” (1)

Există un domeniu al psihologiei, cel al psihologiei sociale, care oferă date, demonstrează că interacţiunea individului cu grupul/grupurile sociale, perceperea şi aprecierea de către grup reprezintă elemente esenţiale ale construirii personalităţii, ale realizării ei şi, implicit, factori ai dinamicii activităţii. Astfel, interacţionând cu diferite grupuri sociale, ne putem imagina individual ca jucând diferite “roluri”; dincolo de mască este personalitatea individului, cu rol social, plasat în ierarhiile sociale. Asimilăm personalitatea esenţei. Dincolo de aparenţă, coborând în adâncurile fiinţei umane, în acel sistem atât de complex, comparabil cu un labirint, descoperim personalitatea.

Demersul nostru stă sub semnul observaţiei de ordin general că “personalitatea este în primul rând un concept operaţional, abstract, care desemnează sub aspect psihologic un anumit mod de a fi al individului. Ceea ce este concret pentru individ este personalitatea în sensul de identitate şi unicitate a individului”. (2) Personalitatea este o realitate specifică umanului şi este, poate, cea mai complexă problemă a psihologiei care ocupă un loc central în cercetările teoretice şi aplicative, privită ca ansamblu, ca sistem ce antrenează/vizează: 1. Constituţia psiho – fiziologică

2. Elementele instinctiv – afective

3. Temperamentul

4. Aptitudinile ( latura instrumental – operaţională a personalităţii ): Inteligenţa, Creativitatea

5. Caracterul ( latura relaţional – valorică a personalităţii )

Se pare că încă în 1931, G.M. Allport enumera peste 50 de definiţii ale termenului, iar teoriile, mai mult sau mai puţin fundamentate, finalizate, sunt de asemenea foarte numeroase şi atunci ca şi în zilele noastre. Allport definea personalitatea astfel: Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea si comportamentul său caracteristic. În ceea ce priveşte teoriile referitoare la personalitate, se cunosc numeroase teorii, dintre care reţinem câteva, cum ar fi: teoria psihanalitică ( S. Freud, A. Adler, K. Jung, E, Fromm, J. Lacan ), teoria factorială ( G. Allport, H. Eysenck), teoria socio – culturală (R. Linton), fiecare dintre acestea încercând să evidenţieze un anume cadru specific de unde derivă apoi întreaga construcţie a conceptului. De exemplu, „Allport derivă sensul noţiunii de personalitate din intersectarea scructurilor bazale, tipologice şi individuale ( personalitate generală, personalitate tipică şi personalitate individuală).” (3) Dincolo de definiţia pshihologică a personalităţii, trebuie să vedem persoana, „acea unitate spirituală şi morală, conştientă de independenţa şi demnitatea sa, având identitate şi individualitate specifice.” (4)

Termenul de personalitate îl găsim folosit din ce în ce mai des în viaţa de zi cu zi şi se subordonează conceptual ideii de model sau de emblemă. Îl descoperim astfel, în contexte multiple, cum ar fi: personalitatea complexă, personalitate culturală, personalitate artistică, personalitate enciclopedică ( a se vedea modelele: Dimitrie Cantemir şi Mircea Eliade), personalitate politică sau folost uneori cu referire la copii în formare care au anumite gesturi prin care îşi manifestă voinţa, încăpăţânarea, puterea de convingere şi sunt consideraţi de cei din jur ca “ având personalitate”.

Interacţionând zi de zi cu persoanele din jurul nostru, ne punem fără îndoială problema cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii celuilalt. În cadrul „omului real” putem delimita relativ două blocuri funcţionale de bază: individul şi personalitatea sa. (5) Noţiunea de individ presupune elemente biologice, chimice, fiziologice, ereditare/înnăscute sau dobândite, elemente ce ţin de sistemul/mecanismul de adaptare la mediu, în vreme ce noţiunea de personalitate presupune determinări/condiţionări multiple de ordin social.

Istoria literaturii române vorbeşte de modele de personaje, indivizi cuprinşi în angrenajul, în mecanismul relaţiilor sociale, definiţi în funcţie de societatea în care trăiesc, şi cărora societatea sau tipul de relaţie le determină comportamentul. O întreagă literatură de factură realistă poate fi adusă în sprijinul acestei idei. Spre exemplu, este cunoscută personalitatea malefică a lui Lică Sămădăul din nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc. Personajul este considerat demonic, aşa cum s-a spus, cel mai malefic/demonic din literatura noastră. În relaţie cu el evoluează Ghiţă, modest cizmar, care ajunge cârciumar din dorinţa de a se îmbogăţi şi care acceptă cârdăşia cu Lică, iar de la mărturia micinoasă şi tăinuirea crimei până la crimă nu e decât un pas. Reţinem ideea că întotdeauna personalitatea omului se defineşte în relaţie cu alţi oameni, cu sine şi cu societatea. Cazul amintit anterior este unul deviant, de personalitate bolnavă, de criză, când angrenajul/mecanismul social striveşte individul, îl determină să se degradeze.

Toată lumea ştie/tinde spre ideea că omul, ca fiinţă adaptabilă, trebuie să se integreze, să accepte/să fie acceptat de societate. În receptarea celor din jur, ni se întâmplă adesea să vorbim de diferite tipuri de personalităţi: timidul, inadaptabilul, personalităţi integrate sau neintegrate. Structurile componente de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Acestea sunt toate antrenate în relaţionarea cu mediul, cu ceilalţi. Este de asemenea ştiut faptul că fiecare societate are tipul ei de personalitate. În acest sens, s-a încercat studierea personalităţii prin anumite teste construite pe baza componentelor amintite anterior. Evident că trebuie luaţi în calcul şi factorii ereditari, dar şi factorii sociali, deoarece s-a dovedit că mediul influenţează evoluţia, la fel şi educaţia/cultura.

Tinerii din societatea contemporană sunt solicitaţi adesea să răspundă unor întrebări cum ar fi:

1. Aveţi nevoie de modele în construirea personalităţii voastre?
2. Care vă sunt modelele, în cazul în care consideraţi că aveţi nevoie de ele, în formarea voastră?

În mod evident, nu suntem în măsură să furnizăm rezultatele şi interpretările chestionarelor în care apar astfel de întrebări, însă putem face câteva consideraţii/aprecieri personale referitoare la aceste probleme. Considerăm că adolescenţii au nevoie de modele morale, comportamentale, de modele culturale. Aceste modele sunt, de fapt, subsumate ideii de personalitate. Astfel, modelele adolescenţilor, ale tinerilor aflaţi încă în formare, pot să vină din sfere/domenii diferite şi să fie reprezentate de: părinţi, profesori, personalităţi sociale/culturale, oameni ai timpului lor sau, de ce nu, aparţinând altor timpuri.

În ultima vreme s-a încercat punerea în practică a unui sistem de evaluare a personalităţii. Psihologia evaluează persoana în funcţie de câteva caracteristici, considerate de unii cercetători a fi importante. De exemplu, după Constantin Enăchescu sunt importante următoarele:

1. unitatea sau identitatea
2. vitalitatea
3. conştiinţa de sine
4. raporturile cu mediul extern, dar şi cu lumea semenilor
5. creaţiile personalităţii. (6)

Vorbind de dinamica personalităţii, într-un domeniu care câştigă din ce în ce mai mult teren, şi anume domeniul psihanalizei, acelaşi autor analiza, preluând ideile lui O. Rank, că în procesul de formare a personalităţii se remarcă patru faze majore:

1. faza familială
2. faza socială
3. faza artistică
4. faza spirituală.

Nu ne propunem a dezvolta aici aceste aspecte, ci doar a reţine ideea că dinamica personalităţii devine un teritoriu generos pentru studiul psihanalizei şi se dezvoltă în paralel cu domeniul psihologic şi cel psihiatric, bazat fiind pe analiza diferitelor complexe.

Trebuie să reţinem ideea că de-a lungul timpului omul a fost analizat comportamental şi biologie, social şi cultural. Studiile mai recente arată faptul că cercetătorii americani, şi nu numai ei, au încercat găsirea unor trăsături, a teoretizării noţiunii de trăsătură ca reprezentând centrul sudierii ştiinţifice a personalităţii umane, deoarece „dacă există o specialitate numită personalitate, caracteristica ei specifică şi, prin urmare, definitorie, o constituie trăsăturile”.(7) Importanţa introducerii acestora in studiul personalităţii este aceea că ele permit măsurarea, evaluarea.

Teoria trăsăturilor este veche şi încă în 1937 Allport făcea referire la ea, transmiţând ideea că trebuie să se folosească termenii legaţi de trăsături. Ca metodă de studiu a personalităţii, am reţinut Chestionarul celor 16 factori de personalitate (16PF) a cărei origine trebuie căutată la Cattell, 1971. El a demarat cercetarea personalităţii sintetizând o serie de trăsături, un lexicon, se poate spune, al trăsăturilor capabile să definească personalitatea. Se pun astfel în opoziţie următoarele trăsături: extravertit/rezervat, inimos/detaşat, neemotiv/emotiv, calm/schimbător, autoritar/modest, dominant/docil, voios/rezervat, plin de viaţă/taciturn, conştiincios/superficial, perseverent/nedisciplinat, îndrăzneţ/timid, întreprinzător/retras din plan social, dur/tandru, autonom/impresionabil, bănuitor/încrezător, sceptic/acomodant, inventiv/practic,boem/convenţionalviclean/onest,ascuns/direct, înclinat spre culpabilizare/rezistent, încrezător în sine, radical/conservator,dornic de experienţe noi/tradiţionalist,independent/dependent de grup, controlat/necontrolat, obsesiv/ neglijent, tensionat/destins, surmenat/liniştit. (8)

Lista trăsăturilor este însoţită de exemplificări. Ne reţine atenţia opoziţia conştiincios/ superficial cu exemplificarea Maica Tereza/Casanova. Exemplul nu are sens să fie discutat, deoarece trăsăturile îşi dovedesc validitatea în această situaţie. Toată lumea cunoaşte personalitatea Maicii Tereza, că a fost dedicată domeniului în care a activate şi toată lumea cunoaşte superficialitatea lui Casanova, care a dat naştere unui tip (vorbim despre un individ care nu se poate defini sentimental că este “un Casanova”.

Clasificările sunt mult mai numeroase, şi vizează structuri de profunzime, însă considerăm că acest tip de clasificare amintit anterior este cel mai amplu şi deocamdato operant, chiar şi în domeniul literaturii, pentru că, de unde altundeva decât din societate se inspiră scriitorii dacă nu din realitate, de unde le vin modelele, dacă nu dintre semeni.

Edvard Grieg - Exercitiu de receptare

Argument

Pătrunderea într-o cultură, într-un spaţiu cultural neexplorat, şi deci relativ necunoscut nouă, considerăm că se poate face prin modalităţi diferite. Dar aşa cum pentru o uşă nu există decât o cheie potrivită, alegem din diferite moduri pe acela care ni se potriveşte: muzica şi ritmurile ei interioare. Astfel, ne propunem intrarea în spaţiul cultural norvegian prin muzica lui Edvard Grieg.

Lecţia de spiritualitate

Ne punem întrebarea pe care o adresa Lucian Blaga, făcând abstracţie de exemplul pe care îl dădea, dar având totuşi legătură cu incursiunea noastră: „În ce orizont spaţial trăieşte sufletul care vorbeşte despre sine în această muzică?” (1)

Recurgem la această întrebare în încercarea de apropiere de această personalitate a muzicii norvegiene, ca exponent de spiritualitate. Iar punctul de sprijin în alcătuirea demersului îl găsim în teoria lui Lucian Blaga legată de spaţiul-matrice şi de legătura care se stabileşte între spaţiu şi spiritualitate. (2) Legătura e demonstrată de Blaga în ceea ce priveşte doina sau cântecul alpin: „Să ascultăm un cântec alpin, cu acele gâlgâituri ca de cascade, cu acele ecouri suprapuse, strigate ca din guri de văgăuni, cu acel duh vânjos şi înalt şi teluric, zgrunţuros ca stânca şi pur ca gheţarii. Presimţi în dosul cântecelor alpine un orizont spaţial propriu lor şi numai lor: spaţiu înalt, şi abrupt ca profilul unui fulger, al marelui munte”. (3)

Romantismul (Aspecte ale romantismului)

Manifestat ca o reacţie împotriva rigidităţii clasicismului, romantismul apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi se caracterizează, în general, şi prin valorificarea culturii populare, fie că e vorba de muzică, de creaţie literară, sau de dans. În cadrul romantismului sunt de remarcat două aspecte: pe de-o parte curentul e marcat de subiectivitate, accentul căzând asupra eului, asupra dimensiunilor subiective ale fiinţei, asupra resorturilor lui interioare şi, pe de altă parte, accentul se deplasează asupra unei dimensiuni colective. Aceasta din urmă este caracterizată în mod deosebit prin manifestarea conştiinţei naţionale indiferent de ţară. Este de reţinut faptul că specificul fiecărei culturi, al fiecărei naţiuni, e dat acum de caracteristicile culturii populare.

În ampla sa lucrare Romantismul în muzică, în capitolul introductiv, Literatura şi muzica, Ada Brumaru evidenţiază două aspecte fundamentale are curentului: muzica şi literatura sunt în perioada romantică aflate în strânsă legătură, iar sursele literaturii trebuie căutate în poezia populară. (4-5) Astfel se realizează o legătură între poezia populară, literatura cultă şi muzică.

În spaţiul cultural norvegian, în perioada romantismului, se remarcă două direcţii: prima stă sub semnul influenţei germane, iar cea de-a doua este evident una de emancipare, de câştigare a independenţei bazate pe originalitatea muzicii populare norvegiene. În acest sens, un rol fundamental în dezvoltarea formelor, în valorificarea specificului naţional, în cultivarea şi răspândirea lui, îl are Edvard Grieg, care înfiinţează o societate muzicală cu dublu scop: valorificarea specificului naţional şi promovarea creaţiilor compozitorilor nordici. Sfârşitul secolului al XIX-lea aduce în spaţiul cultural european primele semne / tendinţe ale unui nou curent – Realismul. Dar Grieg rămâne un romantic; „Grieg credea că ar demonstra slăbiciune sau laşitate dacă şi-ar suprima Romantismul. Ca toţi romanticii, Grieg era un mitic”. (6)

Schiţă de portret – Edvard Grieg

Istoria muzicii reţine numele lui Edvard Grieg în categoria reprezentanţilor de seamă ai muzicii romantice europene. Compozitor şi pianist norvegian, Edvard Grieg s-a născut la Bergen, în 15 iunie 1843, într-o familie cu tradiţii muzicale, fiind al patrulea din cei cinci copii ai familiei.

Tatăl compozitorului, Alexander Grieg, a fost „comerciant înstărit şi consul al Marii Britanii”. (7) Important de reţinut este faptul că bunicii pe linie maternă „erau membri în Misikkelskapet Harmonien, una din orchestrele cele mai vechi din lume, întemeiată în anul 1765”. (8) Mama lui Edvard Grieg, Gesine Hagerup, a luat lecţii de pian şi de canto la Altona, apoi s-a perfecţionat la Londra, devenind o pianistă cunoscută în Bergen, având şi înclinaţii spre literatură. Fire artistică, se pare că i-a insuflat copilului plăcerea muzicii şi lirismul. Gesine Hagerup a fost şi o foarte apreciată profesoară de pian, cu preocupări elevate şi multiple. „Ea a găzduit un salon muzical în care se interpreta săptămânal atât muzică clasică instrumentală, cât şi fragmente din opere”. (9) Aceste momente se pare că au contribuit la formarea personalităţii muzicale a lui Edvard Grieg, care a avut astfel prilejul de a se familiariza cu nume celebre şi, evident, cu muzica acestora: Mozart, Beethoven, Weber, Chopin, Mendelssohn.

Prima profesoară de pian a lui Edvard Grieg a fost chiar mama sa. El manifestă de timpuriu înclinaţii spre compoziţie. Se pare că la vârsta de 12 ani a compus „Variaţiuni pe o temă germană opus 1”, compoziţie care a sfârşit în foc, nefiind deloc apreciată de învăţătorul său.

În evoluţia sa un rol important a jucat violonistul Ole Bull „care i-a remarcat talentul”. (10) Îl găsim astfel pe Edvard Grieg la vârsta de 15 ani la Leipzig, studiind la conservator şi evoluând sub influenţa şcolii romantice germane. „În 1861 şi-a făcut debutul ca pianist de concert, la Karlshamn, în Suedia”. (11) În 1862, după absolvirea conservatorului, „a dat primul concert în oraşul său natal, Bergen, interpretând, între altele Sonata Patetică de Beethoven”. (12)

În anii următori îl găsim prefect integrat în spaţiul scandinav, spiritualiceşte vorbind. Chiar de la reîntoarcerea în patrie, în 1862, Edvard Grieg şi-a propus împreună cu compozitorul Rikard Nordraak (autorul muzicii imnului naţional) „să îndepărteze influenţele germane care sufocau muzica norvegiană”. (13) Această atitudine corespunde „curentului de afirmare naţională” (14) susţinut deja de L. M. Lindman cu câteva decenii înainte. Meritul lui Lindman este acela de a fi realizat o culegere de melodii populare „pe care Grieg o va folosi deseori ca izvor al compoziţiilor sale”. (15)

Trebuie menţionat faptul că muzica lui Grieg are ca sursă folclorul ţării sale. Acest fapt este reţinut şi într-un interviu acordat de compozitor într-un ziar al timpului: „Am cercetat tezaurul bogat al cântecelor populare ale patriei mele şi din această emanaţie a sufletului popular norvegian… am căutat să creez o artă naţională”. (16) Inevitabil, muzica lui Grieg devine emblemă a spaţiului-matrice (pe care îl teoretizează Blaga şi la care am făcut referire anterior) al nordului. Muzica sa ilustrează trăirile poporului său, fapt subliniat de muzicologi: „Patriot înflăcărat, Grieg a povestit lumii întregi, prin creaţiile sale, tradiţiile şi obiceiurile, basmele şi legendele poporului său. Melodiile sale, când duioase, când vioaie şi pline de elan, oglindesc viaţa poporului norvegian în greaua sa luptă cu natura aspră a nordului”. (17)

Timp de 3 ani îl găsim la Copenhaga unde împreună cu Rikard Nordraak pune bazele societăţii Euterpe, având drept scop promovarea muzicii scandinave originale.

Un moment important în evoluţia lui Grieg l-a constituit întâlnirea la Roma cu compatriotul său, strălucitul dramaturg Henrik Ibsen. (18)

În 1862 o cunoaşte pe Nina Hagerup, cea care îi va deveni soţie şi „interpreta privilegiată a liedurilor sale”. (19) După logodnă (1864), cei doi s-au stabilit la Oslo. Un moment important al carierei sale este acela când devine dirijor al Societăţii filarmonice din Oslo în 1867.

Opera sa este vastă, dar compusă în general din piese de mici dimensiuni. Reţinem din creaţia lui: muzică de scenă pentru piesele „Sigurd Iorsalfar” (1872) şi „Peer Gynt” (1876) – după Henrik Ibsen, de unde a extras ulterior suite simfonice, „Dansuri norvegiene” (1881) şi „Dansuri simfonice” (1898), suita lirică pentru orchestră „Zi de nuntă la Toldhausen”, suita „Din vremurile lui Holberg”, „Concert pentru pian şi orchestră în LA minor, opus 16” (1868) (interpretat pentru prima oară la Copenhaga), două cvartete de coarde, sonate pentru vioară şi pian şi violoncel şi pian, precum şi numeroase piese pentru pian şi melodii vocale.

Grieg a compus 10 caiete de „Piese lirice” pentru pian care poartă titluri programatice, după obiceiul romanticilor: „Dansul silfelor”, „Cântec naţional”, „Călătorul singuratic”, „Secretul”, „A fost odată”. În lucrarea „ Dansuri norvegiene” include peste 200 de melodii pentru voce şi pian, compuse pe versurile poeţilor norvegieni dintre care reţinem Ibsen şi Bjornson.

Edvard Grieg a întreprins numeroase turnee de concerte în Europa, la Berlin, Munchen, Oslo, Copenhaga, fiindu-i recunoscute meritele prin alegerea lui ca „membru al Academiilor din Suedia şi Franţa şi doctor onorific al universităţilor din Cambridge şi Oxford”. (20)

S-a stins din viaţă la 4 septembrie 1907 la Bergen, lăsând în urma lui o operă care nu-l reprezintă doar pe el, ci este o emblemă vie a unei naţiuni. „Artist prin excelenţă liric, sensibil şi impresionabil, Grieg nu a atins, datorită firii sale temperate, marile pasiuni care însufleţesc muzica marilor romantici … însă compoziţiile sale nu pot fi concepute în afara imaginilor Norgeviei, a cântecelor populare norvegiene”. (21)

Dintre romantici a fost influenţat de: Schumann, Chopin, Liszt, Wagner, dar a rămas aşa cum însuşi s-a definit „un modest arhitect, care, neavând capacitatea unui Bach sau Beethoven de a clădi temple pe înălţimi, a zidit mici locuinţe pentru oameni, în care aceştia să se simtă acasă, fericiţi”. (22)

Exerciţiu de receptare

Din opera lui Edvarg Grieg ne atrag atenţia două lucrări: „Peer Gynt” şi „Concertul pentru pian şi orchestră în LA minor, opus 16”. Prima lucrare este, aşa cum susţineam anterior, rezultatul unei întâlniri fericite, în afara spaţiului norvegian, respectiv la Roma, a celebrului compozitor cu dramaturgul Henrik Ibsen, un alt simbol al Norvegiei. „Cheile” potrivite pentru a pătrunde într-un spaţiu cultural nou sunt, din acest moment, două, şi totuşi una, deoarece numitorul lor comun este modelul popular.
Prefaţând volumul de teatru al lui Ibsen şi făcând referire la Peer Gynt, Ovidiu Drimba notează: „Ibsen se decide să creeze în viitoare sa piesă figura popularului Peer Gynt, care în legendele norvegiene – de curând adunate de Asbørnsen într-o culegere de mare răsunet, care îl încântase şi pe Bjørnson – era un vânător pasionat, un mare fanfaron şi neîntrecut născocitor de snoave şi poveşti”. (23) Acest personaj, deşi prototipul aventurierului, al unui vântură lume, este totuşi unul confecţionat. Acelaşi autor conchide că ar fi vorba de un aventurier din colonia norvegiană de la Roma sau de violonistul norvegian Ole Bull, bărbat cu mare succes la femei şi câteva trăsături ale autorului însuşi împrumutate propriului personaj. Din punctul nostru de vedere, personajul pare că are iniţial atributele unui Păcală sau ale Baronului Münchhausen sau ale lui Francois Villon, poetul vagabond.
Poemul dramatic „Peer Gynt” permite o receptare multiplă. Mai întâi are aspectul unei comedii datorită situaţiilor prin care trece personajul. Dând la o parte exagerările voite, căutate, descoperim un substrat dramatic al sufletului personajului. De aici distingem o îmbinare de realism şi de fantezie creatoare. Lirismul de esenţă folclorică se îmbină cu caricatura şi grotescul. Dimensiunea folclorică, aspectul legendar este pus în valoare în câteva momente semnificative: moartea lui Aase, interpretată ca plecare şi călătoria lui Peer Gynt cu dobândirea liniştii la capătului drumului. De fapt, această călătorie întreprinsă de personaj are rădăcini mai adânci, posibil mitologice, putând fi tradusă în termeni de descoperire a sinelui. Din punct de vedere romantic, călătoria înseamnă evadare, creare a spaţiului compensativ în care eroul se regăseşte.
Încercând o apropiere de textul poemului dramatic al lui Ibsen şi de muzica lui Grieg care ilustrează poemul, distingem aspectul comun al celor doi care este plăcerea poveştii. În sprijinul demonstraţiei referitoare la apropierea de o cultură nouă (pentru noi) reţinem părerea lui Ovidiu Drimba care susţine că, de fapt, plăcerea poveştii este şi particularitatea poporului norvegian, iar personajul creat devine „un simbol al sufletului norvegian”. (24)
Versurile ariei lui Solveig se regăsesc în ilustrarea muzicală excepţională a lui Edvard Grieg. (25) Versurile sunt de o simplitate extremă, reduse la două motive: timpul şi moartea, iar tema este iubirea. Aria lui Solveig a cunoscut de-a lungul timpului numeroase interpretări. Una dintre cele mai reuşite şi mai recente este interpretarea Mirusia Louwerse acompaniată de orchestra condusă de André Rieu şi o alta este interpretarea Luciei Popp, Barbara Bonney.
Legătura dintre cele două personalităţi, simboluri ale spaţiului cultural norvegian, este vizibilă şi în liedurile pe care Grieg le-a compus pe versurile lui Ibsen.
Supranumit „Chopin al Nordului” Edvard Grieg se autodefineşte: „După stil şi după formă am rămas un romantic german, din şcoala lui Schumann. Dar, în acelaşi timp, am cercetat tezaurul bogat de cântece populare ale patriei mele şi din această emanaţie a sufletului poporului norvegian, până acum trecută cu vederea, am căutat să creez o artă naţională”.(26) Ne revin în minte cuvintele unui critic român care spunea că nu putem fi universali fără a fi mai întâi de toate naţionali, fără a ne baza pe specificul naţional care, până la urmă, trebuie să ne definească. Iar faptul că Edvard Grieg a reuşit să creeze o „artă naţională”, o dovedesc iubitorii de muzică din întreaga lume din secolul al XIX-lea până în zilele noastre: „Prin sinceritatea şi căldura sentimentelor exprimate, prin simplitatea lor fermecătoare şi limpezimea limbajului muzical, compoziţiile lui Grieg s-au răspândit în lumea întreagă, cucerind inimile iubitorilor de muzică de pretutindeni”. (27)