Pseudoperfecțiunea matrimonială

Mărturisesc: Deși nu mi-am părăsit cutia pentru mai mult de 4 ore în ultimele 3 săptămâni (4 ore/zi în ziua cu examenul ori 7 examene în 21 zile - calculați), trebuie să recunosc că pierdută de lume nu-s. În cel mai bun caz sunt neieșită, nesocializată, neiubită și nebănuită. Ceea ce, dacă stau bine să mă gândesc, e un atu în timp de negăsit de țapi ispășitori. La ce vreau să ajung - c-am lungit-o, știu - e că sunt sătulă de poze cu oameni fericiți, cu gagici cu mana pe pieptu lu iubi, arătându-și autonomia și posesia deplină a bucății masculine. Sunt sătulă și de zâmbete goale și relații perfecte și amorezate care n-au posibilitatea să poarte un dialog eficient să-și fixeze problemele amoroase și-o fac hlizindu-se în poze fericite. Să mai zic? Apoi ziceți că-s rea. Dar, sa ma ierte cine-o vrea, sunt! Că parcă prea m-a pălit un văl de repulsie față de pseudoperfecțiunea matrimonială. Zău, n-aveți viață? 

Pata mi s-a pus pe un cuplu. Nu pot zice cine-i că nu-i frumos. Da vă zic în particular, dacă doare tare. Evident, se aplică și altor iubi ce nu se știu iubi în cuvinte decât în pupăciuni. 

Încerc să găsesc ce mecanism gramatical funcționează în capul ălora ce scriu: lăsa-ți. Și de n-aș ști cu cine face română, chit c-aș zice că profa-i o dobitoacă. Firește, nu pot zice asta despre mama mea. Că nu ea a făcut-o. Am mostră. Dar dac-o pun aici iese un semi nou război mondial și n-aș vrea să mă leg la cap cu copiii că nu mi-ar ști zice să-i las în pace căă.. nu m-aș putea opri. 

Ce-i drept, aș fi putut evita scriitura asta. Însă, ce vreau eu să evidențiez, e că - dacă știi să scrii poți răni. Dacă nu știi, în cel mai bun caz te iubești fericit cu iubi și-l bănuiești că te înșală, ceea ce, fată dragă, chiar o face. Acum degeaba ești tu prințesa fericirii, că prințesa războinică te-a luat. Ha.. șterge-ți rânjetu că-i de plâns.

Personajele care se simt au bun simț.