M-am ars. Nu LOVEsc și nu cred

Cât de grav să fie să privești o priză ore în șir și să rămâi în aceeași beznă? Da. Niciun moment spectaculos în a privi două găuri pătrunse de un cablu care nu produce lumină, sunete sau energie pozitivă. Există mașină de scos din budă? Ceva pompă folosită la puțuri... Un mecanism pentru ceva adânc, noroit și deja putrezit. Bine, nu ca și corpul ăla deja scurs și fața mâncată de muște ca în a treia secvență din The Holy Mountain a lui Jodorowsky... drum lung până la o astfel de descompunere.

Fără doar și poate am folosit curentul pentru altceva. Pentru o arsură semi-superficială, dar în deajuns de profundă să-mi destabilizeze echilibrul și așa pe jumătate pierdut. M-am ars. De data asta fizic. Cu ceară. Nu de lumânare. Am leșinat după. Am amețit și a treia zi de la arsură. La 5 zile sunt încă copleșită de durere și indispusă. Starea proastă n-are drept țap ispășitor arsura. Probabil vreo traumă internă inconștient ieșită să tulbure și apa deja tulbure. 

N-am curent. Nu conectez cu nimic. Nu am energii. Nu mă bate nici soarele, nu mă mișcă nimic. Cea mai intensă relație am dezvoltat-o cu halatul și patul, cu Oximedul și Baneocinul. Mouse-ul primește atingeri noi - atingerea necunoscută a mâinii stângi - care e al naibii de stângă și nu știe face nimic. Apa atinge fără presiune, aerul se respiră fără purificare, mirosul e atrofiat. Primăvara pare să nu mai vină, praful stă să mă îngroape, hainele formează mormane pe jos, florile stau ofilite... o mare dezordine neamoroasă. 

Mi s-a zis că am nevoie să LOVEsc. Nu pot lovi. Nici nu pot cădea în lov-ire.

Nu mai cred în terapia prin muzică - pentru că mi s-au hâit boxele și nu aud bine. Nu mai cred în terapia prin dans - n-am echilibru din cauza mâinii arse și nu pot finaliza mișcările. Nu cred în terapia prin descărcare - low battery. Nu mai cred nici în zilele nesfârșite în pat în fața unui serial stupid. Nu cred nici în mâncare bună - toate au același gust. Nu mai cred nici în șeruit năcazurile cu vreun altu în la fel de mare budă ca tine - îți dai seama că tu stai pe o budă superficială defapt. Nu mai cred nici în superficialitate - se pare că unicul meu defect acceptat e defapt o calitate și înseamnă selectivitate. Nu mai cred nici în citit cărți. Nu mai cred nici în Henry Miller. Pur și simplu nu mai am credință. 

Crede-mă! Cred că nu mai trebuie să credem nimic.