Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 28 decembrie 2011

2011 - Cădere în dragostea impusă de-a nu fi!


Şi-am luat creionul şi l-am ascuţit. Mi-am luat o foaie albă şi-am început să aştern pe hârtie. Gânduri printre rânduri. Emoţii, stări epuizate, vise împlinite, dorinţe idealiste… toate pentru 2011. Ş-apoi am stat aşa şi-am meditat. Ce-am făcut eu anul acesta?
Având în vedere că la începutul anului mi-am făcut o listă, am să încerc s-o urmăresc, să bifez cele îndeplinite – asta ca să aibă coerenţă lectura dvs. J

1. Mă lăudam cu sportul de dimineaţă, de seară, de ocazie, de plăcere. Stau bine. Target împlinit, corp lucrat, minte elasticizată. Mult mai activă decât în 2010, an pe care l-am considerat de glorie – mai mult datorită escapadei mele în Norvegia, nici pe departe a celor 5 kg + pe care anul acesta m-am chinuit să le dau jos!

2. Mi-am propus să beau lapte zilnic (sau pe aproape), dar vacile n-au fost tare darnice şi-am sărit peste lapte, ajungând însă la performanţa de câţiva litri de ceai din minunata-mi colecţie diversificată (pe care mi-am înmulţit-o anul acesta cu 3 ceaiuri din Elveţia şi vreo 8 de la Demmers). Şi referitor la lactate… săracii norvegieni… n-au unt. Dau bani grei pe-un unt din Danemarca. Viva Napolact şi-al său unt minunat!

3. M-am tuns. Dar am avut dublă tentativă de a-mi lăsa pleată. Am renunţat şi şi peste 20 ani tot bob am sa fiu tunsă. Dacă Andreea Esca poate, de ce n-ar putea şi Andreea Dumitrescu?

4. Era vorba să fac investiţii de durată. Ei bine, chiar nu ştiu ce înseamnă de durată. Să mă fi gândit la vreo investiţie de genul: îmi iau o pereche de bocanci pe care am să-i port 5 ani, la fel cum i-am purtat şi pe cei mov? Păi în cazul asta, mi-am luat şoşoni de durată. Sunt fericita posesoare a 3 perechi de încălţări de iarnă: un bocanc stâng ş-unu drept, o cizmă papu şi-una ciu, şi-o botină cu floare pe stânga şi-alta cu floare pe dreapta. Nu-i aşa că par multe? Da, dar sunt 3. Papuci de casă am vreo 5 perechi… şi stau tot desculţă prin casă. Ei, dacă mi-aş fi luat papuci de casă aş fi zic că-i o investiţie proastă. Dar aşa… (Şi mi-a mai adus şi Moşu un papuc de casă stâng şi-unu drept – o pereche galbenă de parcă aş face reclamă la Banca Transilvania).

5. Pe la începutul anului visam America. Când am ajuns în faţa faptului, am renunţat. Şi-mi pare bine. M-aş duce în state doar pentru Henry Miller (păcat că nu mai e). Dar pot foarte bine să-l citesc pe Miller şi din Cluj, nu trebuie să ajung în NY. Nu-mi plac americanii. Sunt o adunătură de inculţi celulitici, înfumuraţi hamburgărişti şi haliudieni cu nasu pe sus. Am semi renunţat să mă mai uit la filme americane. În schimb, am ajuns să fac un curs de literatură americană care e ORIBIL. Literatura americană? Nu pare un paradox?

6. N-am ajuns în America, slavă domului, dar am ajuns din nou în Norvegia. Şi de data asta, ştiţi bine, a fost cu amor, cu suferinţă, cu trolizare, cu norvegianizare şi comunicare productivă, cu pasiune pierdută, cu prieteni noi şi mulţi, cu bune… cu foarte bune! Ahh.. suspin de fiecare dată când îmi amintesc.

7. Nu mi-am refuzat prietenii când m-au chemat să ies. Cel puţin nu în prima jumătate a anului. Am cunoscut aproape tot zodiacul, mi-am făcut prieteni şi nu prea, am fost activă social, deşi puteam şi mai mult. Dar am impresia că-mi place în singurătate destul de mult. Sunt un grizzly. Câteodată. Şi Flaubert era un urs, dar un urs alb. Iar Flaubert e săgetător. Şi dacă vă place opera lui sau Julian Barnes, recomand din toată inima lectura cărţii Papagalul lui Flaubert. Cartea asta mi-a înseninat sfârşitul anului şi-am făcut o lectură maraton de-o zi. Nici măcar Miller nu m-a captivat în felul acesta!

8. Nu m-am supărat pe oameni, în schimb pe şoareci da. Şi speram că n-am să dau de şoareci, ei bine am dat. De şobolani. Şi mi-au mâncat sufletul, mi-au arătat o ieşire în Infern, dar m-am oprit în Purgatoriu. Cu greu am ajuns la propriul Paradis, dar cu traume interne grave. Asta e. Rişti şi cazi… în dragoste.

9. Am scris mai mult pe blog, dar dacă am fost pe placul cititorilor nu ştiu. Sper că da. Iar dacă nu, mi-ţi ierta că sunt şi eu o oamă de 21 ani! Ştiu că am avut ceva polemici cu nişte anonimi pe la mijlocul lunii mai, dar s-au liniştit apele. Dacă voi nu mă vreţi, eu mă vreau! ;)

10. Mi-am luat toate examenele, dar n-am citit toate cărţile din bibliografie. Cred că am fost cam absurdă cu propunerea asta. Am să încerc ca pentru 2012 să nu mai exagerez cu lectura.. sau cu propunerea. Am citit mult şi ce-am vrut. Şi-am descoperit scriitori pe care-i îndrăgesc mult şi le citesc cu drag operele: Anais Nin, Henry Miller, Aldous Huxley, Virginia Woolf (cea din urmă e între prea prea şi foarte foarte şi încă încerc să-i înţeleg opera extrem de lăudată). L-aş menţiona şi pe Barnes, Lawrence, Mandiargues, McEwan şi Joyce. Şi minunatele basme norvegiene. Să nu uităm celelalte lecturi despre literatura erotică şi pornografie, studiile critice şi lucrările ştiinţifice, nuvelele, piesele lui Ibsen, articolele din Dilema Veche, Nrk-ul şi informatorul primordial facebook!

11. Am citit ştirile aproape zilnic. Iar dacă n-am avut timp de ştiri m-am limitat la horoscop. Deşi, am ajuns la un moment dat să devin extrem de dependentă de horoscop şi-a trebuit să renunţ. Şi mi-a fost foarte greu. Cred că la fel de greu ca şi lăsatul de fumat. (dar nu la mine, că nu e cazul). Iar Pavel Startan are un cântec haios în care spune cam aşa: Cî n-am băut,şî n-am fumat, /Pîn în clasa-ntîi” (vezi).

12. Şiii hai c-am ajuns la punctul 25 din lista pentru 2011: să nu mă îndrăgostesc. Iar pentru 2012 am să-mi propun să mă îndrăgostesc, poate s-a întoarce roata. Căci… anul acesta nu mi-a prea ieşit. M-am îndrăgostit o dată şi jumătate, aproape două. Sau două şi jumătate, aproape trei. Nu prea ştiu exact. O dată ştiu că a fost. Şi s-a terminat cu cădere în căderea în dragoste. Dar am luptat, împotriva voinţei mele şi cât am zis peşte am luat taurul de coarne. După care, pentru că nu m-am liniştit cu bovinele, am mai luat un berbec de coarne. Dar aici e doar partea cu jumătate, aproape 2 sau 3, căci am luat iniţiativa intitulată V Punct!

M-am îndrăgostit şi semi-îndărgostit. Adică am picat în dragoste. Absolut. Apoi m-am enamorat şi semi-enamorat. Dar aici n-a fost cu consecinţe grave. 


Am avut un an bun, plin, încărcat şi solicitant. Mai bun decât 2010, mai antrenant, mai liber (sau constrâns?), mai extremist, spiritual, înălţător dar căzător. Ş-apoi hai de-om vedea ce ne rezervă 2012, iar în câteva zile revin cu propunerile de an nou! 
La mulţi ani! 

luni, 19 decembrie 2011

Om - neom - supraom!


Oare de ce am nevoie? De un om care să mă sufoce sau de unu care să mă ignore? De siropeală excesivă sau de vorbe dure? De alinturi iubitoare sau animaliere? De atenţie maximă la detalii sau de nepăsare? De-un egoist în pat sau de-un egoist cu normă întreagă? Dulce sau sărat? Cald sau rece? Om sau neom? Chiar cer atât de mult? Ce-ar fi să fii echilibrat, la fel ca voinţa mea. Crezi că merge oricum? Nu ne jucăm cu oricum-ul, ori cum altfel vrei să evoluezi? Vrei să evoluăm?

Niciodată nu e bine nicicum. Nicicând n-a fost mai rău ca acum. Era o vreme când îmi doream haos fizic şi ordine spirituală. S-a întors. Mi s-a inversat dorinţa. Fizicul e de-o ordine liniară, spiritul e pierdut în neant. Ori spiritul şi carnalul merg mână în mână. Şi de-ar fi să luăm şi dragostea în considerare, ei bine, nici un bărbat nu merită, nici măcar de dragul lui, să te vâri în complicaţii plictisitoare şi nici să-ţi ratezi viaţa pentru el. Ne complicăm şi ne complăcem. Şi de-om ajunge să ne justificăm pasiunea în exterior, asta are să ne fie sfârşitul. Şi când vom face lucruri din obligaţie, are să ne mănânce banalul. Iar când va interveni monotonia, are să-şi facă loc punctul… contrapunctul.

De-ar fi să mă îndrăgostesc de ceva, ar fi de-un creion. De-ar fi să fiu un instrument aş fi o ascuţitoare. De-ar fi să fiu un personaj  fi Minerva înțeleapta. De-ar fi să fiu un animal, m-aş transforma într-un şoarece de bibliotecă. De-ar fi să mor de tânără, cenuşă mi-ar plăcea s-ajung. De-ar fi să iubesc cu adevărat, m-aş da de trei ori peste cap şi-aş face-o într-o manieră feerică. Ca personaj de basm mă văd un Prâslea, mă iniţiază probele, mă cresc loviturile, mă înalţă eşecurile. Ca om sunt supraom. Azi. Iar mâine mă transform în neom. Supraom-om-neom. Şi hai de ne-om angaja într-o camaraderie spirituală, şi-om discuta despre … puncte, contrapuncte, curcubeie, papagali şi modernism. Hai de-om dansa în ringul limbajului. 

joi, 8 decembrie 2011

Bună! Troluţa s-a organizat.

M-am hotărât să devin bună. Nu bunoacă, ci bună. Bunoacă n-am să fiu niciodată. Bunăciune poate. Dar bună e o certitudine. Bună, sunt bună. Buna creştere e bună, şi tocmai din cauza asta nu-mi permit să salut pe nimeni cu Bună. Bună ce? Bună ziua, bună eşti... bună-bună. Dar nu sunt bună-bună, nu spun bună, ci sărut mânuşiţele. Deşi unii se cred buni, nu prea ştiu să zică un bună... ziua, seara, dimineata... a mai ramas un alt salut cu bună? Ş-apoi la ce să te aştepţi de la hormoneii ăştia de liceu dacă unu cu care-ţi tragi chiloţii şi-ai fost la păscut sau... unul caruia nu-ţi permiti să-i tragi chiloţii de bun ce-i nu zice nici măcar un Bună

M-am hotărât să devin organizată. Nu vreau să organizez pe nimeni, în afară de propria-mi persoană. Ştiţi de când? De luni. (De luni merg la sală, de luni m-apuc de învăţat, de luni nu mai mănânc carne, de luni citesc cartea pe care am amânat-o două luni...ştiţi voi... toate lucrurile bune se încep de luni, dar nu înaine de-o pauză). Revin. Da, m-am organizat. Mi-am reluat bunul obicei de-a face sportul de dimineaţă, de a merge regulat la sală, de a nu mai mânca prostii, de a-mi aranja hârtiile, de a-mi face curăţenie... Dinastea de femeie puternică, cică. Dar voi mă ştiţi că-s genul barca pe dealuri :). Şi de ce nevoia asta de ordine? Păi ca să îngraş porcu în ajunul de-a împlini 21 ani. Că după ce fac 21, sau poate la sfârşit de an trebuie să trag linie să văd ce-am comis anul ăsta. Şi pe lângă faptul că am mers în Norvegia şi-am mai învăţat pornoşaguri linvistice să mă pot lăuda şi cu-o organizare. Că lista aia pe care mi-am făcut-o la început de an... vai de ea! Sau vai de mine... 

M-am hotărât să devin cu minte. Cuminte sunt, cu minte nu prea. Aici ce să vă spun? Că-mi spăl farfuria de fiecare dată după ce mănânc? Sau că o ascult pe mama când îmi mai transmite semnale codate de genul du-te şi învaţă? Sau că merg la şcoală de fiecare dată cu lecţia învăţată? Dar unde mă credeţi voi aici, pe Mirc? 

M-am hotărât să devin hotărâtă. Doar în teorie. Ha!

M-am hotărât să vă spun că mă cheamă şi Andreea. Defapt Andreea e primul meu prenume. Asta că a trecut Sf Andrei şi nu se mai simte nimeni obligat să-mi spună la mulţi ani. Nu ştiu de ce mă cheamă asa, probabil ai mei părinţi au vrut inconştient să evidenţieze faptul că-s un semn mutabil de foc - ş-apoi iniţialele arată cam aşa: A.R.D! Eu nu am febră, că nu fac de obicei, nu ard de dorinţă, sau gelozie, dar mă ard... ocazional: ba cu ceară în palmă, ba cu apă clocotită, ba cu nejudecata-mi şi franchețea în exprimare. 

Şi-mi place să mă joc, dar nu am cu cine. De mică am suferit că n-am copii cu care să mă joc. Iar acum toti copiii sunt maturi, teleghidaţi ca nişte mături şi nu se joacă. Şi eu am decis să mă joc cu cuvintele şi-am încercat să găsesc sensuri celor mai comune cuvinte. Le-am dezbinat, le-am integrat în propriul meu sistem de joacă şi mi-au ieşit nişte ruxisme lingvistice: 

1. Amorul e preludiul morţii: amor => a mor!
2. Aroma face să fie adevărată replica: toate drumurile duc la Roma: aroma => a Roma!
3. Oamenii nu se îndrăgostesc, ei cad în dragoste: fall in love
4. Barca pluteşte pe dealuri pentru că eu aşa am învăţat la şcoală şi aşa cântam... şi mie mi se părea logic.
5. Labilă şi la bilă m-au determinat să spun într-un curs de norvegiană că ceva personaj de-al lui Ibsen, o femeie de bună seamă, e Labiluţă. Şi aşa a rămas.
6. Iubirea e o supă publică făcută de-un măcelar + pe asta eu am dedus-o dar nu mi-am permis s-o spun cu voce tare ca să nu mă considere şi pe mine Labiluţă (din minunata creaţie a Martei Petreu - Scrisoare către dragostea unui bărbat)
7. Eşti mult prea cerebrală. Trebuie să fii mai cereală. (Pe asta o ştiţi deja! Şi sfătuiesc pe toată lumea cu panseul ăsta, doar că eu nu am timp să mă cerealizez)
8. Nu pot pronunţa diftongul OA! Scriu soare, dar pronunt un sorinel, scriu picioare dar pronunt piciuare sau piciOre! Nu spun prietenă, spun pretenă sau preten (nu mă descurc la IE). Lungesc uuu din Cluj şi iese un Cluuuuj no! Mă cert cu Ana când îi povestesc ce-am visat pentru că ea nu mă ascultă. De ce? Pentru că eu încep asa: "uaa tu ana!! am visat cu brad pitt!" Şi ea-mi zice un fel de vrea-o-ai tu că nu-i lângă tine. Şi mi-o tânteşte: "poate l-ai visat pe Brad Pitt".
9. Hai de ne-om trolifica! Şi mi se mai spune şi Troluţa!
10. Nu te supăra, frate, dar în 10 e ziua mea!

miercuri, 23 noiembrie 2011

Sexus, Rooibos - alt ruxism?

Haideți de-om dansa în ringul limbajului.
Sunt o învingătoare. Reușesc întotdeauna tot ce-mi propun: vreau să fiu răcită, în maxim 3 zile sunt cobză, vreau sa nu merg la facultate, nu merg pentru că mă țintuiește voința, vreau să ajung cineva, ajung... pentru că în oglindă mă văd doar pe mine. Am cea mai frumoasă voce pentru că nici măcar umbră de păianjen nu mai viețuiește sub cadă, am cei mai mari ochi pentru că broaștele s-au ascuns acum pe timp de iarnă, zâmbesc cel mai mult pentru că sub calendarul cu măști venețiene nu pot pătrunde să le văd chipurile purtătorilor și... totodată am cea mai mare libertate ... între 4 pereți sunt singura care-mi impune limite. Totul se desfășoară conform regulilor, dar nimeni nu ajunge nicăieri. Ruxandra ordonă, Girafa se supune, Minerva e mintoasă, autoportretul cubist se dezintegrează, iar femeia cu cap de trandafir e ninsă. 

Ce mai citesc? 
Îl citesc pe Henry Miller şi-a lui capodoperă Sexus. Am trecut de pagina 110 ceea ce e minunat şi totodată extrem de recomandat. Până la pagina 100, scenele sexuale, de-o vulgaritate ieşită din comun m-au fantasmagorizat lingvistic până am ajuns să spun stop. Nu sunt pudică ori fandosită, dar se exagerează niţel. Sex la 68, 75, 83, 90, 92, 95, 100, 109. Astea-s pagini. După ce treci de punctul de foc, ajungi să-l descoperi într-adevăr pe Miller, cu-a lui sensibilitate şi profunzime, într-a lui relație cu Mara devenită Mona (o semi-româncă din Transilvania). Nu poți să citești Sexus fără creion în mână. Nu poți să-l citești în pat - nici nu e recomandabil. Citești Miller cum îl citești pe Huxley - pe scaun, în fund, nu înclinat tare, dar cu picioarele întinse, la căldură, cu ceaiul în stânga, cu batistele de hârtie tot în stânga, cu un creion cu mină subțire în mâna dreaptă şi lumină naturală. Lectura nu se face doar de dragul lecturii. Arta de a citi e la fel ca arta visării cu ochii deschiși. Arta preface hidosul în frumos. În cazul aceasta, mai bine o carte monstruoasă decât o viaţă monstruoasă. 

Ce ceai mai beau? 
Swiss Rooibos. Pe ăsta mi l-am adus din Elveţia în vară. E aromat, e plăcut, nu are efecte asupra mea. E pur şi simplu apă cu aromă; un fel de eliminator de calciu ca şi toate ceaiurile, de altfel. Mi-am luat şi-un Rooibos de la Demmers, dar nu e aceeași mâncare de peşte, iar aroma nu-mi satisface papilele gustative. Ceaiul ăsta e ceaiul de lectură sau de creaţie. R-bos îmi stârnește imaginația şi inspirația, facilitatea în exprimare şi uşurinţa scrisului. De asemenea şi plăcerea lecturii - plăcerea de a mă citi pe mine. Mi-e greu să mă pun în pielea unui om care nu citește, nu scrie, nu se caută pe sine. Mi-ar plăcea să pot să mă descopăr în piulițe şi termeni științifici, în formule matematice sau schiţe de clădiri imaginare, în măsele de minte sau ficaţi la disecat, în lumi paralele şi câmpuri magnetice. Dar nu. Sunt limitată în propriul meu fel de exprimare: cuvinte, litere, mişcări. Versuri şi muzică lăuntrică. Eu şi tamburina mea.... Eu şi cuvântul... Eu şi mişcarea sublimă a corpului meu. Eu .... în singurătatea adâncă... Eu ...  

luni, 7 noiembrie 2011

Denărozire: cu toporul îmi educ poporul!

Şi am fost în weekend la Conacul familiei Adams de la Borsec. Nu era nimic îngheţat, deşi totul era îngheţat în timp. Acelaşi miros de mizerie curată, aceeaşi aromă de fum de cum se lasă întunericul, acelaşi frig ca şi acum 15 ani, aceeaşi pustietate... acelaşi soare slab. Aceleaşi vânzătoare, dar cu 10 ani mai în vârstă, aceeaşi casă, dar cu pereţii mucegăiţi, aceeaşi curte cu vegetaţie moartă, aceeaşi mobilă, dar un singur om. Totul a rămas neschimbat, deşi patina timpului şi-a lăsat adânc amprenta în casa semi-părăsită. Dar nu contează cum arată, contează cum miroase. Iar mirosul, fiindu-mi familiar şi pur, nu poate decât să-mi trezească amintiri ... aşa cum simt şi un Dior Pure Poison şi-mi amintesc de perioada în care dansam. Activez amintiri prin nări, nu cu ochii sau mintea. Câmpul vizual e pustiit, simţul olfactiv e la loc de cinste - apreciat şi încununat.

Ce vă spune cuvântul CETATE? Cu siguranţă nu doi bolovani la 5 kilometri distanţă de casă. Ei, hai c-am făcut-o şi pe asta. Dacă în copilărie am apucat să vizitez doar Peştera Urşilor, acum, la 20 ani a trebuit obligatoriu să ajung la Cetatea Bufniţelor. Mda...am luat-o la pas în plimbare. După vreo oră şi ceva de urcat şi coborât pe drum de munte, ajung la celebra cetate - adică doi bolovani care-ţi permit să ai o panoramă nu foarte generoasă cu munţii defrişaţi din zonă. Ei  drăcie, asta-i cetatea? 
Bine, conceptul de cetate avea semnificație deep pentru ai mei parinţi care pare-se că-şi găseau amuzamentul în a se plimba până la cetate şi a se iubi în pace în natură - o Maitreyi şi-un Eliade varianta erotico-realistă de sfârşit 80! 

Ş-apoi ajungi la o vârstă în care realizezi că aşa părinţi - aşa copil... aşa copiliţă: fără minte, puţin mai năroadă şi nărăvaşă ca un cal sălbatic pe punct de domesticizare?! 

Iar pentru că tot am ajuns la nărozire, am constatat că m-am denărozat! Şi nu ştiu dacă e un lucru bun sau nu. E gata cu "Ruxandra, eşti o năroadă!" Iar dacă vă întrebați cum mai stă scutul şi scutecul vă pot spune că mi-am udat groaznic scutecul săptămâna asta şi după ce l-am înlocuit, am pus scutul la loc, iar înainte de a-mi pune scutecul am ferecat bine cu un lacăt şi cheia i-am dat-o trolului s-o înghită. Sunt blindată! Plus de asta mi-am luat şi un topor: CU TOPORUL ÎMI EDUC POPORUL! 

Şi ca să pricepeţi mai bine starea-mi îngheţată de scutIeră, vă mărturisesc că am făcut o baie la picioare într-o apă de 4 grade. Am simţit cu m-a tăiat prin tot corpul şi mă gândeam oare ce-au simţit săracii Titanicieni când au căzut în Atlantic. (Am revăzut Titanicul săptămâna trecută - pentru a 25-a oară)!  
Îmbăierea asta e fermecătoare că cică după îţi simţi picioarele mai uşoare. Eu nu mi le-am simţit tocmai pentru că mi s-a spus că trebuie să mi le simt şi nu m-a lăsat nimeni să descopăr propriile-mi senzaţii. 

Sfârşitul lumii mi l-am petrecut la ora de daneză şi speram ca după 11:11 să pot instant să pronunţ toate cuvintele alea ciudate de cartofar. Dar minunea nu s-a petrecut. N-am devenit nici as în daneză, nici poliglotă... aşa că degeaba 11.11.11.11:11 că n-am păţit nimic. Sau poate atunci mi-am pus scutul şi armura de Cavaler al Camelotului! 

"când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui." ( Cărtărescu cel controversat şi-a lui poezie interpretată ca fiind ironică şi pentru o domniţă la pubertate; mie una îmi place...poate pentru că am descoperit-o la pubertate,  deși nu-mi scriam versuri din poezii pe Hi5 - Când ai nevoie de dragoste)

miercuri, 2 noiembrie 2011

Scut şi scutec

Când e vorba de dragoste, niciodată nu ştii ce gândesc oamenii. Nu ştii nici ce gândeşte el, dar nici tu nu dai semne că ai fi mai sigură. Petreci ore în şir la telefon, povestindu-i prietenei tale cele mai bune toate detaliile nesemnificative, omiţi partea cu adevărat importantă şi te frămânţi interior de-ţi pierzi până şi ultima doză de raţiune. Degeaba... tu ştii că o iubire în trei nu există, ştii că trebuie să alegi unul, ştii că suportul de lumină trebuie să fie un obiect şi nu un om. 

Ai vrea să-ţi poţi pierde minţile. Ai vrea să te arunci în valuri învolburate. Şi nu numai că ai vrea ... vrei ... ţi-o doreşti. Ţi-am zis doar, lasă raţiunea, lasă cerebralitatea - fii o cereală! Mi-ai zis că port un scut, iar în spatele scutului e scutecul. 

Când e vorba de dragoste, niciodată nu ştii ce gândesc oamenii. Nu ştiu nici ce gândeşte el, nu ştiu nici ce gândesc eu. Petrec ore în şir vorbind cu EA la telefon, spunându-i toate detaliile nesemnificative, omit conţinutul concis, mă frământ interior, deşi nu vreau să par c-o fac. Dar tu ştii că aşa sunt eu şi că mă ascund după zeci şi sute de măşti ale puterii. Ştiu şi eu ca o iubire în trei nu există, darămite în patru. Să fie dublu sau nimic? 

Aş vrea să-mi pierd mintea, dar spre deosebire de tine mi-e frică să mă arunc în necunoscut. Sau... ţie ţi-e frică? În schimb, eu sunt o cereală în majoritatea timpului. 

Pişti dragă, e scandalos! 

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Parole

Cine poate să te sensibilizeze? Cât de profundă ești? Simți? Trăiești? Ai emoții? Dorești? Îndrăznești? Sentimentule... unde ai dispărut?

Insensibilitatea și răceala încep să se lasă bătute de... fluturi în stomac, trăiri intense, amintiri! În ritm de muzică franțuzească începe un adânc proces de dezgheț... se topesc zăpezile interioare, se înseninează cerul, apusurile devin roșiatice, vântul adie ușor, te atinge firav pe față, îți încâlcește părul (cel lung... pe care ți l-ai propus să-l crești... deși îți vine zilnic să renunți și să te dedici altor activități - pentru că e a doua oară în anul asta când îţi propui să-ţi laşi pleata lungă).

Am văzut un apus magnific - sau mi l-am imaginat - un cer rozo-roșiatico-portocaliu, soare rotund și arămiu... ce te îndeamnă la visare. E minunat să-ți imaginezi... e minunat să crezi că ... ai putea fi tu cea îndrăgostită, cea care simte și trăiește intens. Deși... nu vrei asta, nu? Nu! Îți place doar să visezi, să te hrănești din memorii precum un Devorator al Morții. Inventezi trecutul, îl machiezi, îl colorezi după bunu-ți plac... te inventezi și tu... De ce?

Auzi zilnic aceleași cuvinte... parole, parole.... cuvinte ușoare, sensibile, indiferente... replici slabe, puerile, provocatoare... dar aceleași parole ... parole parole! Ți-e indiferentă lumea, gândești doar pentru tine, te gândești doar la tine, trăiești pentru plăcere ... plăcerea de a citi, de a dormi, de a te plimba... Pierzi vremea... o irosești privindu-i pe alții... analizându-le comportamentul, trăirile, gândurile... și câștigul care e??

Mă regăsesc în ritmuri ciudate! Bossa nova şi pasiune! Aventură şi supunere! Gânduri năstrușnice, dar cuminţi. 


joi, 13 octombrie 2011

Fiinţă Infernală

Mi se întâmplă să mă întreb cine sunt eu. Mi se întâmplă să mă întreb cine îmi citeşte blogul. Mă mai frământă ideea cunoaşterii de mine şi a cunoaşterii de voi. Cine sunt eu, noi, voi?

Deşi ne cunoaştem, poate voi nu ştiţi unele chestioare despre mine. Şi anume, că sunt obsedată de mâinile curate, de balsamul de rufe sau de cremele de corp. Nu citesc cărţi de la bibliotecă şi am peste 10 ceaiuri pe care le schimb în funcţie de stare. Colecţionez semne de carte şi căni de aproape peste tot de pe unde călătoresc, iar un suvenir perfect e un semn de carte şi câştigă detaşat în faţa altor obiecte. Îmi place să citesc, dar nu termin niciodată cărţile pentru că nu-mi plac sfârşiturile. Nu îmi place să-mi pierd prietenii, iar pentru mine loialitatea joacă un rol extrem de important. Nu mă ţin de promisiuni. Fiţi atenţi când vă spun că vă sun eu, pentru că nu am s-o fac. Mă interesează timpul; deşi am un calendar cu măşti de la Veneţia din 2010. Jocul meu preferat e Sus-Jos. Sunt extrem de agilă în a mă juca de-a şoarecele şi pisica şi nu mă las prinsă aproape niciodată. Mă îndrăgostesc mereu de cine nu trebuie şi de cine nu-mi dă atenţie. Sunt superficială şi neastâmpărată. De aici rezultă că sunt o super împărată. Sunt extrem de cerebrală - când nu trebuie. Mă autoeduc să devin o cereală. Dau sfaturi tuturor, deşi n-am nicio diplomă.. dar mă pricep. Filosofez despre orice, iar una dintre acţiunile mele preferate e să determin lumea să comunice şi să mi se deschidă. Încurajez dezbaterile pe diferite teme şi dau elan interlocutorului. Sunt diplomată şi calmă. Ascult jazz înainte de culcare; asta dacă nu mă uit la vreun documentar pe ceva canal adormicios. Găsesc Zara ca fiind degeaba pe lume, din moment ce există numai cârpe. Am cel puţin 3 cutii de batiste de hârtie în casă, iar în fiecare buzunar există un pachet de batistuţe. La examene, primesc întotdeauna ce nu am învăţat. 

Nu ştiu să fac cadouri şi nu mă bucur niciodată îndeajuns de ce primesc. Ador să mănânc şi mă răsfăţ după fiecare masă cu o dulciură - de preferat prăjitură sau ciocolată. Sunt fan nr.1 ciocolată, deşi sunt alergică. Nu am mai mult de 18 grade în casă şi toată lumea care vine la mine se plânge că e frig. Mie mi-e deajuns. 

Mi se spune: Rux, Ruxi, Ruxendri, Ruxika, Ruxicuţa, Iuka, Anemona, Fiinţă infernală, Fiinţă, Oamă, Mona, Monă, Monikua, Monissima, Mămăruţă, Mamasita, Rudolph, Rudolphelia şi lista poate continua cu alinturi comune gen: Prinţesă, Dragă, Iubi, Pisi etc. 

Pierd timpul mai mult decât oricine, nu-mi încep ziua fără să citesc ştirile şi am prostul obicei de a judeca oamenii după zodie. În rest.. numai de bine!

duminică, 2 octombrie 2011

Mătase şi metamorfozare

Da, lenea şi lipsa de inspirație m-au determinat să amân punerea pe "hârtie" a ultimelor aventuri ale femeii cu cap de trandafiri. Aventura norvegiană s-a terminat de o săptămână, dar evenimentele, oamenii şi întâmplările s-au cuibărit adânc în sertăraşul cel mai apropiat de suflet.

Lacrimi de rămas bun din partea lui buni, o urmă de regret din partea mea, o jumătate de inimă lăsată suferindă după cel căruia cu o săptămână înainte îi dădusem papucii, dar .... Dar eu nu pot sta fără papuci, aşa că mi i-am luat înapoi şi l-am lăsat pe el, șarmantul să mă seducă... să mă ducă departe şi să mă poarte în universul lui. Am spus Da fără să mă gândesc la what if ... A fost cea mai adâncă şi profundă despărțire. Deşi nu-mi place am să explic: mi-am luat papucii înapoi şi am iubit 48 ore. Scurt, dar intens. Iar la sfârșit am primit drept amintire o carte minunată despre iubire, în spaniolă, pe care am început s-o citesc şi e pentru mine... şi despre mine. De cele mai multe ori spun ce cărţi citesc, însă vreau, din nou, să fiu egosită şi să ţin pentru mine ... momentan!

După la revederea matinală, m-am îndreptat spre casă şi mi-am împachetat ultimele lucruri pentru că la ora 10:00 am pornit spre Oslo, unde mi-am petrecut 2 zile relaxante, dar năucitoare (din pricina ultimelor nopți neprea dormite). Am ajuns acasă, la mine acasă, luni dimineaţa şi de atunci până în momentul acesta am făcut nimic în afară de somn, un zbor deasupra unui cuib de cuci, un maraton cu bicicleta şi câteva ieşiri diurne.

Rezumatul experienței norvegiene:
1. Am vorbit mult norvegiană cu buni. E o plăcere să cunoști un om în lumea lui. Buni e o femeie deosebită; a plâns când am plecat pentru că m-a îndrăgit mult. Şi mie mi-e dragă. Cu vreo 3 zile înainte de a veni acasă am gătit prăjitura aceea minunată şi mi-a ieşit foarte bine. Sunt mândră de mine şi mi-am propus să o încerc şi la Cluj.
2. Am început lucrul pentru licenţă, iar proful e minunat. Mi-a dăruit două cărţi de-ale lui cu dedicație şi-o îmbrăţişare. Probabil nu toţi simţiţi o bucurie când primiţi sau dăruiţi o carte, însă mie îmi dă aripi şi în felul acesta simt afecţiunea oamenilor - prin cărţi, cuvinte şi gesturi afective de atingere a braţului sau de sărutare a frunţii. Mă simt alintată, protejată, respectată şi admirată.
3. Am trăit cea mai scurtă, dar intensă poveste de dragoste, ţesută de viermi de mătase. Viitorul amorului e incert, subţire, la cheremul viermilor ce ne-au creat firul subţire de mătase. Let it be!
4. Midnight in Paris - regia lui Woody Allen, mi-a plăcut. Midnight in Bo - şi ajung în trecut şi-l revăd pe el şi scriu despre iubire şi încep să cred că iubirea există, chiar şi pentru mine ... iar eu mă pot topi din cubul meu de gheaţă şi astfel îmi pierd numele de Crăiasa Zăpezii şi devin Girafa în flăcări!

Toate aventurile/poveştile au o muzică proprie. Aventura mea are o muzică aparte, e misterioasă, dar laconică.

luni, 19 septembrie 2011

Dar i-am dat papucii

Ce bine că sunt o tipă rece şi nu-mi pierd minţile după Don Juani. Şi pe lângă răceală sunt şi selectivă – ochiometric. Asta cu selectivitatea ştiu ca va naşte controverse, dar criteriile mele de selecţie sunt în favoarea conchistadorului; nu-i pun beţe în roate. La început. După care urmează lungul şir de probe iniţiatice ca să văd dacă merită efortul de a “cădea în dragoste”. De cele mai multe ori nici nu se pune problema căderii, pentru că el-ul renunţă. Şi uitaţi ce urât îi spune… fall în love … cădere în dragoste. Decădere mai bine spus.

Ca să nu vă întrebaţi de ce această introducere din ţara trolului, vă spun doar că e o constatare în urma sondajelor sub acoperire pe care le-am aplicat masculilor. Încă nu mi-e clar cum oamenii se pot îndrăgosti la prima vedere, sau la a 10-a vedere, nu ştiu de ce nevoia e mai puternică dorinţa, de ce soluţia e cheia nevoii şi de ce eu sunt insensibila. Eu nu vreau să cad în dragoste, eu vreau să mă îndrăgostesc. Dar nu anul acesta că aşa mi-am propus la început, punctul 25: Să nu mă îndrăgostesc

Nu vreau să aduc în vedere faptul că sunt o persoană dezechilibrată şi extrem de extremistă. Extrem. Peste măsură de schimbătoare în defavoarea curentului şi a vântului. Destul însă cât să-mi pierd echilibrul interior şi să cad de pe sârmă.

Excitarea şi extazul zilei de miercuri şi joi nu aveau cum să se termine decât rău şi în fundul puţului. Asta pentru că subconștientul e mai puternic decât propria-mi superficialitate. Da, sunt rău. Sunt în puţ, puţul a ajuns să facă gaură la celălalt capăt al pământului, iar eu nu fac nimic ca să ies la suprafaţă. Nu mă ajută nici alcoolul, nici cafeaua, nici forţarea-mi de a comunica, nimic. Dar îmi va trece. Trebuie să fac loc pentru alte stări. 

Vineri. M-a prins răceala după dezbrăcarea aventuroasă din timpul săptămânii. Simptome specifice: năsolire, durere acută de gât şi indispoziţie de zile mari. Deşi mă simt nu foarte bine, ies din casă la o plimbare cu picioarele de 8 km prin oraş, în speranţa de a-mi recupera starea de extaz şi încântare, însă nu durează mai mult de câteva momente, până ajung norii să acopere soarele şi inclusiv pe mine. 

Sâmbătă am plecat într-o excursie. Să nu mă întrebaţi unde am fost şi ce am făcut pentru că nu ştiu. Pur şi simplu nu-mi amintesc. Am fost în lumea mea, extrem de necomunicativă încât am stârnit suspiciuni şi întrebări în jurul meu: "Ce se întâmplă cu Ruxi?" "Nimic. Rux e tristă, nu ştie din ce cauză şi nu vrea să vorbească". Am ajuns acasă către seară, după care am început pregătirea pentru cowboy and indian party. M-am "mascat" într-o copiliţă indiancă ce n-a fost integrată în grup, adică fără vopsea pe faţă. Am mers cu o prietenă din Suedia la un pre party, ne-am fericit relativ, căci în nefericirea mea mi-a fost greu, după care am mers la Kroa unde am stat până pe la 2:30, deşi clubul s-a închis pe la ora 2. După nebunia asta am mers la un after party despre care am aflat de la the viking. N-a fost rău. Ideea e că nu am ajuns acasă pentru că era ora 4 jumătate, era frig şi drumul spre casă era extrem de lung, aşa că am fost găzduită la un om drăguţ pe care nu ştiu cum îl cheamă şi nici măcar nu eram prieteni pe facebook până azi. M-am trezit duminică la 9 şi am plecat acasă. Am ajuns mai rău decât o mâţă plouată, spălăcită şi dezintegrată. În plus de asta mă trezesc fără internet. 

Duminică tristă, ploioasă, fără mijloc de amuzament, fără chef de lectură. Anost. Am văzut 3 filme, dintre care unul franţuzesc minunat: L'age de raison! E aiurea să nu ai internet când nu ai ceva mai bun de făcut. Am ascultat muzică pozitivă, m-am uitat la filme vesele, am încercat să-mi activez memoria olfactivă să simt mirosuri plăcute, dar nimic. Nu vreau să mă resemnez că sunt rece sau închisă. Vreau să-mi revin şi am s-o fac. Astăzi eram aproape pe punctul de a-mi restabili starea comunicativă într-o discuţie antrenantă cu o prietenă din Slovacia. Dar visul s-a spulberat când am ajuns acasă. Noroc că azi a funcționat netdepentul asta.

Şi da, i-am dat papucii tipului ce mi-a cerut prietenia. Vreţi motive? Iaca lista: 
1. E gemeni. Seamănă prea mult cu fostul meu partener de dans şi nu pot să fiu eu cea care pune botul, în cel mai bun caz pot juca rolul unei prietene confidente.
2. E gemeni - deci are două feţe. Ş-apoi mama mea, care-i gemeni, mi-a zis să nu mă încurc cu gemenii. De asta prefer peştii - adică pe tata. (Ş-acuma tata se fericeşte şi mama o sa intre pe net să-mi zică: "Da, că taică-to te susţine şi-ţi face toate mofturile". Să nu vă certaţi, dapoi mamă dragă tu mi-ai zis să nu mă încurc cu oameni dinăştia)!
3. Dacă e gemeni e afemeiat. Şi în plus de asta are nevoie de atenţie peste măsură. Prea mult pentru o mine tristă. 
4. Îmi plac gemenii, să nu mă înţelegi greşit. Dar nu-mi mai place de el. 
5. Sau îmi mai place şi sunt suferindă?
6. Prietena mea din Suedia mi-a zis atât: "Poţi mai mult".  Şi ţinând cont că e peşte am luat în considerare părerea ei cea adevărată.
7. Noroc 

De câte ori poţi să "cazi în dragoste"? 


joi, 15 septembrie 2011

Mi-a cerut prietenia!

Lucrurile bune vin la sfârşit, iar amorul şi mai la sfârşit. Mă tot gândesc dacă să vă spun sau nu. Dar cred că vă împărtăşesc noua mea suferinţă amoristică împărtăşită. Dar mai imediat, să nu sărim totuşi peste evenimente - deşi luni şi marţi au fost destul de anoste. Nu acţiune, nu lectură, nu nimic. Luni seara trebuia să ies la seară de vin în clubul din care am fost dată afară anul trecut pentru că nu aveam 20 ani (acu deşi am frumoasa vârstă şi trec pe 21 m-am temut oarecum să merg să nu fi ridicat limita de vârstă la 22 ani). Am conversat cu vikingul care mi-a promis cu trei sferturi de gură o vizită în România, m-am amuzat de una singură pe netul ăsta bleg şi neinteresant şi s-a făcut miercuri. 

Probabil ştiţi (dacă citiţi de mai multă vreme însemnările mele) că urăsc ziua de miercuri - de când eram în clasa a 8-a şi 3 miercuri la rând m-a scos mama afară de la ora de română că mie-mi era prea somn ca să mă pot concentra la ora 8 să recunosc un pronume relativ sau să mai ştiu eu ce minuni gramaticale. Ei, miercurea de 14 septembrie 2011 a fost o miercuri pe cinste. 

Întâi de toate mi-am orgasmicizat auzul cu o melodie la radio. A fost dragoste la prima audiţie, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme. Am decis că melodia asta câştigă premiul de Norge 2011. Dar nu vă spun care e pentru că în primul rând nu am găstit-o pe toată pe net şi în al doilea rând vreau să fiu egoistă, pentru că ştiu că doar pe mine mă doare şi doar eu o trăiesc. Şi nu vreau să mă trezesc cu băgări de seamă ulterioare de genul - ei, ce melodie mai e şi aia. Se ştiu ei marii critici în viaţă, nu-i numesc! Revin. După orgasmicizarea cu melodia Norge 2011 plec la facultate să citesc o oră. Nu reuşesc mare lucru pentru că mă fură soarele. După ora de plăcere la soare (iubesc soarele primăvara şi toamna; atunci când aştepţi o rază de soare să-ţi încălzească sufletul, nu în timpul verii când nu mai ştii ce să faci să te adăpostești la umbră) am plecat la Coffee Hour, unde m-am întreţinut în poveşti, ca de obicei, cu prietenul meu spaniolul - fascinat de mine de cât de deschisă, interesantă, ciudată şi drăguţă sunt (au mai fost şi alte adjective, dar nu vreau să umplu rândurile cu laudă). După conversaţia antrenantă mă invită să merg la lac. Şi aşa am ajuns eu de mi-am petrecut miercurea după masa în pădure şi la lac. Am fost cu vreo 8 9 studenţi. Spaniolii, mai îndrăzneţi, au înotat în apa rece de munte, eu însă nu mi-am permis că nu aveam haine de schimb. Deşi, aventuriera de mine ar fi înotat şi dezbrăcată; dar e greu când nu cunoști oamenii şi trebuia să fac şi impresie bună că sunt prima şi unica româncă pe care o cunosc oamenii aştia. 

Ca o paranteză, am văzut un documentar pe NRK despre ţigani/rromi. Au venit norvegienii în ROMânia şi s-au dus în nu mai ştiu care sat să se întâlnească cu Elvis de România, iar săptămâna viitoare merg să-l viziteze pe Regele Cioaba - abia aştept următorul episod. Mie-mi plac ţiganii şi-mi place cultura lor. Îmi place muzica, îmi plac dansurile, îi admir pentru dezinhibare şi libertate. Nu toţi ţiganii sunt răi, cum nu toţi românii sunt buni. Şi am reţinut o idee interesantă a lui Elvis de România: "Jumătate dintre români sunt porci, noi (ţiganii) nu suntem" - şi pe cuvânt de n-avea dreptate. Să nu mă luaţi cu rasismul şi cu uai Rux bleax că-ţi plac ţiganii, dar sunt şi ei oameni, au drepturi, au viaţă, trebuie respectaţi. Şi da, România e casa lor. Că era un ţigan norvegian şi când a ajung în România radia tot ca un radiu de fericire că e acasă. M-a impresionat, vă spun drept. Oamenii ăştia chiar trăiesc intens. 

Revin acum la ziua de miercuri. Am făcut 23 km - 6 km pe jos prin pădure, restul drumuri cu bicicleta. Mă simt mândră, hiperactivă şi tonifiată. După excursia la lac am venit fuguţa acasă, m-am fudulit şi am plecat înapoi la 3 4 km distanţă, la cămine, ca să mă întâlnesc cu o prietenă din Slovacia, care acum a  venit să-şi viziteze noul iubit norvegian. Am observat marea-mi încântare pentru iubirea altora, mai puţin pentru a mea. M-a încântat ideea unei iubiri la distanţă şi frumoasa revedere a celor doi, m-am bucurat că prietenul meu s-a mai echilibrat emoţional şi şi-a stabilit un punct de referinţă în fosta, mă bucură când văd doi oameni fericiţi.  Pare ciudat, dar asta simt. Chiar mă fericesc. 

Că vă spuneam la început de amorul care vine la sfârşit şi e şi împătăşit. Astrele m-au pus în diferite jocuri anul asta. M-am jucat, am ignorat toate regulile, căci jocurile s-au făcut după bunu-mi plac. Marte, Jupiter, Soarele şi alte cele nu mă ignoră nici luna aceasta şi m-au pus într-o conjunctură amoroasă de zile mari, cu consecințe suferinde până la urmă din cauza plecării mele. V-am spus acu ceva timp că e un tip care mi-a zis că nu poate să fie prieten cu mine că plec prea curând şi o sa sufere. Ei bine, să v-o spun pe limbaj de clasa a 4-a, mi-a cerut prietenia. Şi culmea, instinctul a zis da. Şi atât. Că acum fiecare îşi imaginează ce vrea şi ce poate! :) 

În seara asta am văzut un film trist cu buni. Mie mi s-a părut trist, incestuos, cu un bărbat care plângea tot timpul şi culmea, se liniştea doar când fiică-sa mergea să-l consoleze. Aiurea. Danez, cu subtitrare în norvegiană. Puteam să sar peste momentul asta, dar simţeam nevoia să-mi exprim nemulţumirea. 

Rezumat: am ascultat o melodie orgasmică care mi-a început cea mai bună zi norvegiană de când am venit. Am fost la lac şi în pădure, am parcurs 23 km, mi-a cerut un amore prietenia, iar profu de norvegiana, cu care m-am întâlnit joi (azi) a fost foarte încântat de ce am citit şi cum evoluez. Vine în România în octombrie şi abia aştept. Am primit două gesturi de afecţiune supremă de la norvegianul cu salsa şi de la profu de norvegiană (asta înseamnă o bătaie şi-o atingere uşoară pe umâr - ceea ce pe mine mă cucereşte, la fel ca şi pupatul afectiv pe frunte) 

Iar ca şi concluzie: sunt fericită, împlinită, liniştită, îngheţată exterior, dar înmuiată sentimental. Ce reuşeste un corason latino să facă din Crăiasa Zăpezii... 

luni, 12 septembrie 2011

19 trandafiri, dar nu pentru dragoste eternă

A fost ziua lui Buni - miercuri, joi sau vineri. Cred că joi. Sunt derutată pentru că miercuri seara a primit o vizită neaşteptată, joi am fost de serviciu la deschisul uşii pentru livrarea de flori la domiciliu (pentru că buni a fost plecată toată ziua şi nu am apucat să ne vedem), iar vineri a avut două ture de musafiri, ultima invitată rămânând până duminică. Trafic mare zilele astea. N-am făcut pe sălbatica, dar am rămas mai mult în camera mea şi mi-a lipsit statul meu în bucătărie cu laptopul pe masă, nu cu el pe picioare să mă radieze până dincolo de limitele mele. Cum a fost ziua bunicii nu puteam să nu o felicit. Vineri am ieşit în oraş, cu pretextul că merg la bibliotecă să citesc (am şi citit, dar nu m-am foarte obosit) şi am fost să-i caut cadou. Imposibil să iei un cadou unei bunici de 60 ani pe care nici n-o cunoşti foarte bine. Ştiam doar că movul e culoarea ei preferată, dar asta nu m-a ajutat la nimic. Am decis să-i iau un buchet mare de 19 trandafiri (da, ştiu, 19 trandafiri simbolizează iubirea eternă), dar erau prea frumoşi ca să renunţ la vreunul din ei. A fost încântată şi nu se aştepta. Nu poţi locui cu un om în casă şi să nu faci un gest mărunt. 

Invitata care a rămas tot weekendul e o norvegiancă pe cinste. Înaltă, ageră ca o căprioară, cu nişte ochi albaştri imenşi - foarte frumoasă şi drăguţă. Am avut un weekend mai puţin comunicativ, aşa că nu am fost marea drăguţă şi n-am făcut artă din conversaţie, ci mai degrabă a fost o conversaţie de dragul conversaţiei. Lipsa de exprimare lingvistică a fost destul de acută zilele aceastea, dar în ciuda greutăţii am ieşit sâmbătă seara. Bine, mare dialog n-a fost că n-am avut cu cine (un neamţ, vreo patru spanioli, o poloneza, trei americani şi o suedeză ...aa şi un viking nou). Dar degeaba vă spun cu cine că oricum nu-i ştiţi. M-am simţit foarte bine. Deşi cluburile se închid la ora 2 în Norvegia, nu am stat nici măcar până la ora 1. Vodka primită cadou de la prietena mea din Polonia şi-a făcut repede efectul şi şi l-a pierdut şi mai repede, aşa că am luat-o la pas spre casă, însoţită de trei spanioli micuţi, dar cu suflet mare. Mi-am demonstrat a nu ştiu câta oară că sunt tipa aia care e prietenă cu toţi băieţii şi îi mai şi sfătuieşte ce şi cum cu amorurile. Sunt o carte deschisă, un caiet şi-o peniţă în care fiecare îşi scrie nemulţumirea, după care citeşte îndemnul. 

Drumul spre casă a fost dur de data aceasta. Ploaia mi-a fost duşman, dar asta nu m-a împiedicat să simt cu plăcere fiecare strop de ploaie de pe faţă. Am o pelerină neajutătoare. Am luat-o cu mine doar pentru cazuri extreme (căci e o pelerină mică, primită cadou din ceva revistă în urmă cu câţiva ani), dar se pare că e extrem de multă ploaie în fiecare zi. Problema pelerinei e că s-a rupt gluga de cum am scos-o din ascunzătoare, aşa că orice fac ma ploua în cap ... sau pe cap ... sau poate nu am cap, dar îmi udă părul. 

În afară de viaţa asta a mea socială şi nu prea (am citit un articol că oamenii sociabili sunt slabi, aşa că facă vreţi să slăbiţi - socializaţi) mă îndeletnicesc cu lectura şi cu comunicare virtuală. Măcar atât să mai fac şi eu.

Mi-a promis buni că o să gătim împreună o prăjitură minunată. Dacă mă învaţă (deşi învăţ greu şi uit repede) am să vă dezvălui reţeta. 

Eu, frigul şi ploaia vă salutăm cu drag! Şi motanul! 

joi, 8 septembrie 2011

Ciuperci şi decizii

Nu s-au petrecut multe evenimente în viaţa mea, însă am fost, relativ activă. Marţi după masă am mers cu buni la cules de ciuperci într-o pădure învecinată. Ne-am întâlnit vreo 10 adulţi (inclusiv eu), ni s-a explicat ce ciuperci să culegem şi ce nu, iar apoi ni s-a dat la dispoziţie o oră să alergăm la cules. Nu ar fi fost mare tam tam, dacă n-ar fi plouat.... tare, mult, continuu... exagerat.
Ţinuta mea de mers la ciuperci la 10 grade şi ploaie a fost următoarea: nişte buddy-momo găuriţi primiţi de la buni ca să nu-mi fie frig, pantaloni de trening şi nişte pantaloni de ploaie, numărul 44 - mari şi largi, eram ca un clovn în plin moment de acţiune. În picioare am avut nişte cizme de gumă cu vreo 3 numere mai mari decât port eu, dar am compensat cu două perechi de şosete ca să nu îngheţ. Ei bine, cu toată înfofolirea asta tot mi-a fost puţin frig în momentul în care ne-am adunat să ne arătăm strângerea. Am stat până nenea specialitu (prof de chimie la facultate) s-a uitat la fiecare ciupercă în parte ca să nu mâncăm ciuperci otrăvitoare. O oră am cules, o oră am ales.

Am ajuns îngheţată şi înfometată, deshidratată, dar mulţumită de mişcarea pe care am făcut-o prin pădure.

Ieri, miercuri, am fost la facultate la Coffee Hour si o şedinţă despre o excursie în care urmează să plec săptămâna viitoare. M-am aşezat cu fetele la masă, dar n-am avut ocazia să vorbesc cu ele, căci am fost antrenată într-o discuţie cu spaniolul despre care v-am mai zis (pentru care trebuie să mă comport frumos căci sunt prima româncă pe care o cunoaşte). Am discutat preţ de-un ceas, şi e foarte haios omuleţul. Am simţit că-i de-al lunii mai... şi am simţit bine. Bucuria mi-a fost când am văzut că nu e taur, pentru că am zis c-o termin cu bovinele.

Trebuia să merg la Open Stage aseară, dar am renunţat ... probabil din cauză că m-am dat leneşă şi obosită (deşi nu eram şi aş fi mers). Stau prost la capitolul decizii şi întotdeauna trebuie sa întreb pe cineva .... şi nimeni nu-mi spune ce vreau să aud! (aviz sfătuitorilor :P)

Na şi aseară am vorbit cu vikingul. Şi mai multe nu vă spun. Că oricum după ce vede mama ce am scris intră să mă întrebe ce-am vorbit. Şi tu ce-ai zis şi el ce-a zis ...

Buni are liber 2 zile, dar nu stă acasă. Îmi place că-i de-a drumului. Eu am rămas acasă cu motanul sforăitor, dar nu ne prea întâlnim pentru că "evităm maxim" ca să nu ne batem pe mâncare!

E soare norvegian în grădina norvegiană din pădurea norvegiană. Soarele pătrunde pe fereastra norvegiană şi luminează întreaga cameră norvegiană! Iar eu sunt o norvegiancă în devenire!

marți, 6 septembrie 2011

Merele şi pasărea de aur

Ca să nu mă las mai prejos de alţii (vreau nu vreau tot mă compar) şi ca să îmi duc mai departe snobismul (grav, dar întemeiat) am decis să-mi aleg ca basme principale, sau cel puţin de la care să pornesc, cele cu aurul - Prâslea cel voinic şi merele de aur, Pasărea măiastră (la noi), Pasărea de aur (la norvegieni). Preţios!

Mă învârt într-o lume poleită cu aur, o lume strălucitoare, nevizibilă pentru cei care nu sunt în ea, însă învăluitoare pentru protagonişti. Sunt o mică Prâslea în căutarea adevărului şi croirii unui viitor. Ştiu că sună ciudat să mă numesc Prâlea, dar Ileana Cosânzeana nu sunt. Şi nici măcar una dintre frumoasele Iele ce bântuie poveştile româneşti. Acu să vă explic de ce Prâslea. Ei, era odată un basm cu un împărat care avea trei fete şi suferea că nu are niciun fecior ca să aibă cui să-şi lase împărăţia. Se făcea că în acea perioadă împăratul ducea lupte crâncene cu vecinul lui, iar în toată împărăţia lui nu exista niciun voinic vrednic să răpună vecinii. Atunci fata cea mică se înfăţişează înaintea tatălui său, îmbrăcată în straie bărbăteşti. E o tipă vitează şi e cunoscută drept cel mai voinic de la curte. Pleacă departe, se luptă, toată lumea crede că e bărbat, şi până la urmă chiar ajunge şi se însoară cu o fată de împărat.

Mi se părea absurdă povestea asta. Nu înţelegeam cum o fată poate ajunge băiat.. Bunica îmi zicea că pur şi simplu s-a transformat - ceea ce era greu de înţeles pentru o minte de 5 ani. Acum însă pricep - trăiască travestiile şi sexualitatea în basme. Aş putea aborda şi tema erotismului în basme. Doar că în cazul aceasta aş putea trece de la snobism la obsesie sexuală şi prefer să-mi păstrez inocenţa. Şi Prâslea e un inocent, şi Harap Alb şi chiar şi Greuceanu - oricât de macho i-am considera. La fel şi Alice sau Micuţa Sirenă. În fond, majoritatea basmelor tratează tema pubertăţii şi a sfârşitului imaturităţii. Eu sunt o Alice haotică, cu ambiţie de Prâslea, fraierită ca şi Greuceanu de drăcuşori, suferindă ca şi Ariel că apare mereu o alta care să-mi ia Prinţul.

Viaţa mea asta de la Bo e foarte tihnită. Bântui biblioteca zilnic, caut cărţi pe care le iau acasă şi-mi propun să le sorb în câteva ore, însă oboseala are întotdeauna un cuvânt mai greu decât dorinţa. Weekendul mi l-am petrecut acasă. Buni a fost la Kristiansand şi m-a chemat şi pe mine să merg s-o vizitez pe Ana, însă ea a fost ocupată grav şi n-am reuşit să ne vedem. Am rămas singură în pădurea norvegiană. Spre seară am mers la o petrecere, unde m-am simţit foarte bine. Mi-am făcut prieteni noi, am povestit cu cei de anul trecut, mi s-a spus că trebuie să mă fac negociatoare sau să lucrez într-un domeniu în care să manipulez oamenii (absolut NU), am fost invitată la cafea şi la o cină, iar la plecare 4 masculi, care mai de care mai ne-pe-picioarele lor, s-au oferit să mă conducă acasă, însă am refuzat politicos şi am plecat doar eu şi Rooibos (bicicleta mea). Experienţa de a conduce bicicleta noaptea s-a dovedit a fi mai puţin înfricoşătoare decât săptămâna trecută.

Îmi place să înfrunt întunericul. Mă simt o Dona Iukandia contra întunericului .... sau a morilor de vânt?

vineri, 2 septembrie 2011

Ca după o săptămână

Sunt în Eventyrland de o săptămână. Evenimentele n-au fost puţine, eu nu am fost docilă, basmele nu mi s-au supus, vremea a fost puţin capricioasă, dar cu toate astea am avut două zile însorite şi demne de plajă sub soarele palid de sfârşit de august.

Mi-am petrecut ultimele zile buchisind, căutând basme norvegiene şi româneşti, întâlnindu-mă cu oameni de seamă şi vorbind limba lui Ibsen până la visare. Nu mi-e uşor, dar fac ce-mi place. Joi m-am întâlnit cu profesorul care mă îndrumă şi am discutat 15 minute. Destul de puţin pentru cei peste 2000 km bătuţi până aici. Am o temă, iar când mă documentez îl caut pentru continuarea discuţiei. După întâlnirea cu profu mă retrag în bibliotecă şi încep studiul. Avântul mi-e tăiat de vremea bună şi soarele îmbietor, aşa că las lectura şi plec la plimbare - întâi 40 minute cu bicicleta până acasă, iar apoi în jurul casei, preţ de 2 km. Trebuie să vă spun că am început că capăt tot mai mult din obiceiurile norvegienilor şi ale bunicii adoptive. Îmi amintesc cum îmi petreceam în copilărie 2-3 luni de vacanţă la Borsec, iar apoi mă întorceam total schimbată acasă. Aşa şi acum cu buni Ingrid, fecioara.

Buni de la Bø îmi gătește în fiecare seară, povestim 2 3 ore zilnic, eu spăl vasele mai mereu (nu le spală decât când se umple chiuveta, iar pe mine mă deranjează şi o ajut şi eu cum pot), mă poartă de colo colo, îmi prezintă prietenii ei, profii de la facultate, e foarte grijulie. Ieri, de exemplu, am fost cu ea să avem grijă de un copil de 6 ani, pentru că părinţii lui (tatăl prof de istorie la facultate, mama momentan casnică) au trebuit să meargă la prima şedinţă cu părinţii. O familie deosebită, care m-a primit cu căldură, am discutat despre lucrearea mea de licenţă, profu m-a îndrumat cu nişte cărţi care să mă ajute să decid ce basme voi alege şamd. Dacă eşti drăguţă şi caldă primeşti înapoi înzecit.

Nu îmi place falsitatea şi parşivenia, dar am noroc că oamenii de la munte, cel puţin de la muntele norvegian, sunt destui de calzi în răceala lor aparentă. Buni are un fiu de 23 ani, dar ea tot buni e că se cam apropie de 60 ani.

Viaţa socială e destul de nesocială în pădure. În ciuda izolării în care locuiesc, miercuri mi-am făcut prieteni noi, cu ocazia celor 2 ore de wafle, ceai şi cafea organizate pentru stundeţii internaţionali în incinta facultăţii. Şi buni e foarte socială. Luni a fost la canoe, marţi şi miercuri a fost cu bicicleta la facultate, iar în drumul spre casă s-a abătut ca să se mai mişte puţin, joi am fost în vizita de grijă pentru copil, iar azi a bătut vreo 5 magazine să-şi caute laptop şi tot nu s-a hotărât. Are un obicei foarte sănătos: dacă merge cu maşina la facultate, seara neapărat face mişcare. Mănâncă foarte sănătos, toate produsele sunt eco, iar pâinea pe care o face e minunată.

Picanterii picante nu s-au mai întâmplat. V-am spus anterior că am mai vorbit cu viking cel berbec, iar momentan aştept weekendul să văd pe unde petrec. Weekend frumos tuturor şi încă vacanţă plăcută!

Cu mult drag,
Rux din Troll Land

luni, 29 august 2011

Rux i eventyrland

Am avut două zile active cultural. Ieri, după ce am scris pe blog şi m-am pus la curent cu noutăţile mondene din ţară am avut marea plăcere de a merge cu doamna la o expoziţie de pictură a unei tipe din Lunde. Artista, născută în zonă, a avut o mică expoziţie cu tablouri ilustrând locuri, costume şi tradiţii celebre din Telemark. Expoziţia se afla într-o casă tipic norvegiană, cu pereţii interiorului zugrăviţi în bleu, cu ferestre luminoase, cu miros de vechi, totul în mijlocul naturii. Am căutat pe net nişte picturi ale Elisabethei de Lunde şi am găsit ceva -http://www.slide.com/r/iXF_LmmK6z8J8k5o0KFHLzX705kItbXe?previous_view=TICKER&previous_action=TICKER_ITEM_CLICK&ciid=3314649326195419985

După expoziţie am mers să vedem o ecluză pe Canalul Telemark, am băut un ceai bun de mere, scorţişoară şi stafide, iar spre seară ne-am întors acasă. Mi-e dragă doamna pentru că se ocupă de mine. Mă poartă de colo colo, mi-a făcut rost de bicicletă de la vecin, a vorbit cu o profesoară la facultate să merg la nişte cursuri de literatură până vine profesorul meu, mi-a pus totul la dispoziţie. E foarte drăguţă. E o tipă singuratică, umblă foarte mult, nu prea stă pe acasă ... şi o înţeleg... devine deprimant să stai doar în pădure. Mă văd aşa la bătrâneţe. Apreciez la ea că nu se lasă pradă oboselii şi altor factori. În după masa asta, de exemplu, a plecat la canoe, alaltăieri a fost prin pădure după afine.

Azi de dimineaţă am mers la facultate şi m-am trezit direct într-un curs despre literatura fanstastică. Am discutat despre Harry Potter, Hobbit, Cronicile din Narnia şi multe altele. Am avut un curs antrenant şi solicitant şi sunt încântată. Ulterior am citit 3 basme în norvegiană şi am aflat că eventyrland = wonderland. Cât de feeric. Mă copilăresc pe zi ce trece şi mă simt din ce în ce mai copilă... copiliţă fără minte. Cred că nu întâmplător am ales tema licenţei - basmul.

Dar... în toată copilăria asta a mea se petrec lucruri de oameni mari... de femeie cu cap de trandafiri. Ştiţi vikingul care m-a condus şi cu care am vorbit? Ei bine... în beţia lui n-a fost atât de uituc precum credeam. Ieri mi-a scris mesaj, ne-am împrietenit pe fb (uhh...şi am ajuns iar la 535 friends ... câtă superficialitate... nu Nemesis?), iar azi am avut o discuţie destul de antrenantă. Trebuie să vă spun că el-ul cu pricina e berbec, de asta mi-am şi permis să vorbesc cu el. Iniţial am simţit că e primăvăratic, dar aveam emoţii să nu fie tăuraş ... că mi-am propus s-o las moale cu taurii că-mi aduc numai belele. Şi dacă sunteţi tauri şi citiţi asta... încercaţi să fiţi mai umani! :P

Mă simt echilibrată, stabilă, inocentă, plină de energie pozitivă şi liniştită. Savurez ploaia zilnic. E totul atât de firesc aici. Curge totul, oamenii sunt paşnici, lumea îmi zâmbeşte când intru la magazin, când trec pe stradă. E de basm ... o variantă a BOrsecului ruinat, care sper să reînvie curând. Mă simt ca în copilărie în vacanţele la Borsec. O bunică cu o pisică (a mea avea câine), o căsuţă în pădure, o stare de neglijenţă, libertate şi un aer boem de cultură în juru-mi. Tăcere ... căci simt o emoţie de toamnă ...

duminică, 28 august 2011

What if ...

A trecut şi a doua zi în pădurea norvegiană. Trebuie să recunosc că sunt fascinată de această casă pentru că are nişte ferestre foarte mari şi luminoase, în bucătărie sunt constant 9 lumini/veioze aprinse, simt miros de istorie şi aud slabe glasuri de copii prin vale.

Mă trezesc ieri de dimineaţă cu gândul să merg să-mi fac nişte cumpărături. Planul pare să se anuleze din cauza vremii capricioase. Nu e frig, însă plouă continuu. Decid să-mi petrec dimineaţa şi implicit după masa la gura sobei, să citesc nişte basme norvegiene (mi-a dat doamna o carte cu basme să o răsfoiesc), până când prietenul meu spaniol de anul trecut îmi dă un semn. Mă anunţă că de întâlnim la ora 19:00.

Aşadar la ora 19:00 mă întâlnesc cu studenţii în curtea din spate a facultăţii unde e ridicat un cort mare alb. Plouă, dar vikingii nu par a fi deranjaţi şi beau fără probleme. Petrecerea asta la care merg eu e cu tema: White Party. Care mai de care îşi etalează ţinuta albă, lumea bea, dansează şi se simte bine. Petrecerea a început la ora 15:00 şi de la ora 22:00 a continuat la Kroa. Nebunie. (Vezi cum mi s-a părut că petreceau vikingii anul trecut http://ruxandra-dumitrescu.blogspot.com/2010/08/cum-petrec-vikingii.html)

Să trec acum la detalii. Momentan cunoşteam aici doar doi studenţi de anul trecut, aşa că decid să nu merg singură să stau cuc pe acolo şi aştept ora stabilită pentru întâlnirea cu spaniolii. Observ că sunt mai mulţi studenţi de anul trecut, vorbim, schimbăm impresii etc. Eu nu beau. Acuma... nu beau nu că nu aş fi vrut.. (deşi am zis că nu beau că sunt cu bicicleta şi nu am cum să conduc bicicleta în stare de ebrietate) ci pentru că după ora 18:oo nu-ţi poţi cumpăra alcool. Ce să fac? Îmi iau un iaurt cu cereale. Noroc că l-am mâncat înainte de a ajunge la petrecere, că altfel dădeam de bănuit că nu sunt la semne. Mă îndeamnă vreo 3 vikingi cu beri, insistă chiar, dar mă abţin pentru că ... la drumul de întoarcere ştiu că mă aşteaptă obstacolul de neînvins: întunericul... iar farul de la bicicletă nu funcţionează.

Cunosc o mulţime de studenţi străini şi norvegieni. Fac o impresie bună, cum că sunt singura din România, deci sunt un fel de standard (asta mi-a zis un spaniol. Sunt prima româncă pe care o cunoaşte şi să fac bine să mă port adecvat dacă vreau să aibă o părere bună despre poporul nostru. Ulterior merg cu el la Kroa şi povestim câte în lună şi în stele, iar el e surprins că ştiu să vorbesc atâtea limbi. Deştepte româncele astea.) Sunt un fel de copiliţă fără minte, micuţă, toţi se uită cu drag la mine. Nu pot decât să mă simt bine. Se oferă vikingii să mă încălzească în cerc (pentru că la un moment dat mă prinde frigul şi devin necomunicativă). Drăguţ, ce să zic. Aia mică şi drăguţă din România. Bine că nu mă ştiu drept aia mică şi rea.

Ajung la Kroa. Când încep să dansez, nu mai devin aia mică şi drăguţă, ci se schimbă privirile masculilor. Fie. Unul, mai tupeist, vine la mine să-l învăţ să danseze că ştie că am fost dansatoare. (Ne ştim de anul trecut, dar nu-mi amintesc să fi vorbit altceva în afară de salut salut. A fost aiurea anul trecut că ieşeam tot timpul cu Agata, iar ea era mai timidă, eu trebuia să stau tot timpul cu ea şi eram destul de inabordabile, fie şi pentru o discuţie oarecare). Urmează un dans antrenant cu un rac din slovacia (chiar dansează bine)! Mă trezesc prin aer de câteva ori. Masculii ăştia au impresia că dacă sunt mică mă pot arunca şi învârti ca pe o păpuşă descurcăreaţă (descurcăreaţă pentru că anticipam mişcările şi ştiam să ies din încurcăturile paşilor). Mi se propune să dau lecţii de dans. Accept. Sunt curioasă dacă în stare de neebrietate el-ul cu pricina îşi va mai aminti ce l-am învăţat şi ce m-a rugat. Dar... să rămân totuşi cere(br)ală şi să nu-mi imaginez că mintea masculină poate merge atât de departe la beţie.

Punctul culminant e când vine un viking (care m-a reperat de ceva vreme) şi mă ia la dans. Pai acuma el nu prea avea treaba cu dansul, muzica şi ritmul, dar dadea şi el din aripi arogant ca un cocoş de munte. Se dovedeşte că e defapt de la mare. (Ana, colocatar de-al tău). Dacă anul trecut am afirmat că nu se paote comunica cu norvegienii, nu se poate interacţiona, ei bine... evenimentele de aseară m-au făcut să-mi dau seama că se poate. La petrecere am purtat o discuţie cu un tip cântăreţ care studiază istoria, natura, şi alte cele şi care vrea să devină fie profesor, fie scriitor. Nemeş, dacă te interesează proza norveniană a unui tip de 26 ani spune-mi şi-ţi arăt viitoarea concurenţă pe piaţa internaţională a bestsellerurilor viitoare. Revin însă la vikingul cocoş. Era atât de "fericit" încât nu îl puteam înţelege nici în norgeviană, nici în engleză. Vine să mă conducă. Eu trebuie să-mi iau bicicleta de la facultate. Pe drum îmi spune să mergem la el. Ce să merg? Îşi scoate telefonul şi-l scapă în baltă. Mai mergem juma de metru, dă să pice în şanţ. Se împiedică de nu ştiu câte ori. Pai nu am venit la Bo să mă fac vikingsitter. Văzând că nu accept nicicum să merg la el, încearcă un şantaj emoţional. Şi-mi zice: Dar dacă eu sunt marea ta iubire? Accepţi să mă pierzi aşa uşor? Îi răspund că nu cred în iubire. El accentuează ... WHAT IF ... Am început să râd pentru că mi-am adus aminte de asta.

Ne despărţim la facultate. El îşi comandă un taxi, eu merg după bicicletă. Nu apucăm să ne zicem nimic pentru că el intră într-un tufiş, eu observ 3 secunde mai târziu, o iau înainte iar pe când trec de curbă taxiul apare, iar el pleacă. Uff.. şi am scăpat.

De la facultate acasă fac vreo 20 minute cu bicicleta. Cred, însă, că am făcut mai mult pentru că am avut de urcat un deal de anvergura celui din Gruia, apoi am intrat pe un drum de ţară neluminat, iar farul bicicletei mele nu funcționează. Am mers doar în zig-zag. Mă întreb însă .. dacă aş fi băut ... cum aş fi ajuns acasă?

Am avut o petrecere frumoasă, m-am distrat, am cunoscut muultă lume nouă, mi-am făcut prieteni, am ajuns în siguranţă acasă la ora 2 iar acum mă gândesc la mormanul de badoage din curtea facultăţii.

What if ... cum ar fi fost dacă ...


vineri, 26 august 2011

Pe făgaşul normal

Cum mi-am petrecut prima zi în Pădurea Norvegiană? Ei bine... o dată ajunsă acasă azi noapte la 1, am început să-mi scriu impresiile, pe care, ulterior le-am şi publicat de dimineaţă bună. Am mers la facultate la ora 8, ceea ce e foooarte devreme pentru mine, având în vedere antecedentele din vacanţă, când mă trezeam doar pe la ora 10, poate chiar mai târziu. Am făcut alegerea asta pentru că nu ştiam drumul şi-n plus îmi părea şi foarte departe facultatea de căsuţa din pădure. Şi nu m-am înşelat. Mi-am petrecut ziua vorbind cu cine era de vorbit, scriind mailuri, anunţându-mi prietenii de aici că m-am întors şi luând contact cu noii organizatori de petreceri.

Mă prinde somnul pe la ora două şi decid să mă întorc pe jos. O anunţ pe Ingrid că am să plec pe jos, ea pare puţin sceptică fiindcă drumul e puţin îmbărligat. Mă consider o aventurieră şi decid să mă avânt. În afară de faptul că m-aş putea rătăci ce altceva s-ar mai putea întâmpla? Nu sunt o norocoasă deosebită, după evenimentele din ultima zi nici nu ştiu dacă îndrăznesc să mă numesc norocoasă, dar mă ghidez după instinct. Ajung la o răscruce şi-o iau în dreapta. La un moment dat începe să plouă. Mă opresc în mijlocul drumului, mă uit la cer şi încep să râd! De plăcere, de fericire, de încântare că m-am întors în locul acesta minunat. În mulţumirea mea constat că nu ştiu drumul spre casă. Chiar nu-l ştiu. Ajung la o altă răscruce, dar de data asta o iau la stânga. Şi în timp ce mă întrebam, în sinea mea, ce-i de făcut dacă m-am rătăcit, văd în faţa mea pisica doamnei. Mă privea lung de ceva vreme. Probabil aştepta să-mi revin din visare. Iar când a observat că am zărit-o a luat-o în faţă. Nu vă pot explica de bine m-am simţit, ce eroină de basm norvegian a crescut în mine, iar cu ajutorul unei pisici uriaşe, gri şi înţelepte ajung la destinaţie. Ca o mică paranteză... mi-am făcut un test: ce patronus din Harry Potter aş fi şi mi-a ieşit pisica. Nu sunt eu o mare iubitoare de patrupede păroase şi linguşitoare, însă trebuie să recunosc că sunt superbe, simt omul şi în parşivenia lor, îl şi ajută.

Ajung acasă plină de încântare. Drumul a durat 40 minute... cu tot cu opriri de orientare şi calculare a distanţei turnului bisericii. (vă mai aduceţi aminte de biserica şi cimitirul de anul trecut? Ei bine, am să trec zilnic pe lângă biserica din deal şi cimitirul vesel). Apreciez, aşa, la primul pas, că aş avea nevoie de 30-35 minute pe jos, si 15-20 minute cu bicicleta. Îmi propun să merg la ora 17:00 la fotbal ca să mă întâlnesc cu alţi studenţi, dar nu-mi iese pasenţa deoarece cad pradă somnului. Şi nu regret. Între timp începe şi ploaia, iar planurile de a ieşi par a se anula. Sunt 14 grade, doamna a făcut foc în casă. Eu stau în bucătărie şi tastez, mă bucur la aflarea veştii că 2 prietene de anul trecut au să se întoarcă în 2 săptămâni la Bo pentru că au iubiţi norvegieni.

Beau ceai elveţia într-o casă tipic norvegiană, cu o pisică demnă de basme, o pădure alături şi un foc viu în şemineu. Viaţă bună ... să aveţi şi voi!

Basmul meu - Iukandia curajoasă şi stresul nimicitor




 Am ajuns! Aproape 24 ore … o călătorie interminabilă, presărată cu peripeţii, ghinioane, întârzieri, lacrimi, pierderi şi nesomn. Dacă voiajul de anul trecut l-aş putea considera unul bun şi reuşit, cel de anul acesta dă semne cum că ar fi început cu stângul. Şi să fie astea pentru că m-am întors din drum? Să fie pentru că cineva-mi pune gând rău? Să fie o răzbunare?
            
Nu mă pot plânge pentru că toate necazurile s-au rezolvat. Însă a fost prea multă tensiune şi am trecut prin stări multiple.

 Călătoria mea începe cu un scurt drum cu trenul de la Gherla la Cluj, unde port o discuţi de 45 minute cu un bărbat de 45 ani care-mi povesteşte viaţa lui, eu o parte dintr-a mea şi facem haz de necaz de viaţa asta. La Cluj îmi urează noroc şi succes cu studiile, eu îi urez toate cele bune în familie şi ne despărţim.

 Ajung acasă unde urmează să sosească Ana la mine. Apare Ana în jurul ore 22:00 şi nevăzându-ne toată vara stăm la taclale până în jurul orei 01:00. Încercăm să dormim. Ea reuşeşte, eu nu mă pot deconecta să adorm şi simt o tensiune şi o îngrijorare. Ignor semneleşi la ora 03:00 ne trezim. Pornim în aventura către Budapesta o oră mai târziu. Starea mea e de nelinişte inexplicabilă. Nu pot să dorm, deşi închid ochii forţat. Reuşesc să aţipesc însă vreo oră după ce trecem în Ungaria. Ajungem la Budapesta cu vreo două ore mai devreme decât e necesar.

Până aici, toate bune. Acum începe peripeţia. La 11:25 ne prezentam la check in. Ana merge înainte, e în regulă, dar când ajung eu surpriză. Nu e nicio rezervare pe numele meu. Nu apare nimic. Apare un nume Boagiu Carla. Încep să mă panichez. Aparent nu se poate face nimic. Pe rezervare apare alt nume, eu nu am verificat (din prostie). Tata mă face capră, mama încearcă să calmeze situaţia, Ana sare că-i dă ea în judecată, eu sunt varză şi încep să plâng de nervi. Rezolvăm dilema cu un telefon calm din partea tatălui meu la Bucureşti şi prin bunăvoinţa tipelor de la informaţii. Norocul meu în toată harababura a fost că am ajuns la check in printre primii pasageri şi astfel am avut timp să dau telefoane şi să aştept. O dată clarificată treaba asta cu numele meu, aflu, cu stupoare că trebuie să-mi plătesc 80 euro pentru 10 kg în plus. Le plătesc, deşi anul trecut am avut cu 8 kg mai mult şi nu a păsat nimănui. Trec printr-o serie se stări... de la tremurat, frisoane, călduri, transpiratie excesivă, rău de leşin, la plâns de fericire când s-a rezolvat situaţia. Vina mea, ce să zic.. n-am căscat ochii când am printat rezervarea. Dar culmea, pe hârtia primă scria numele meu, iar în baza lor apărea că eu al plătit biletul. Ciudat …

Mă despart de ai mei, trec de toate verificările, mă reîntâlnesc cu Ana, care aştepta să vadă daca prind sau nu avionul. Şi în timp ce aşteptam îmbarcarea observăm că avionul are 2 ore întârziere. Ulterior aflăm că în cursa de la Oslo la Budapesta a avut loc un incident: unui pasager i s-a făcut rău şi au fost nevoiţi să aterizeze de urgenţă la Copenhaga. Aşadar, alte incidente. Probabil pasagerul era un săgetător într-o zi proastă, ca şi mine. Aşteptând avionul, mă împrietenesc cu o doamnă norgeviancă din Bergen care tricotează. Povestim câte îşi permit doi străini, îmi urează succes cu studiile, eu le urez drum bun în călătoriile lor şi ne despărţim.
În sfârşit ajung la Oslo. Norocul meu e că-mi vine bagajul destul de repede (de obicei vine tot printre ultimele). Sinceră să fiu nu m-ar fi mirat să-mi pierd bagajul... la câte am pătimit ieri. Iau autobusul de la Oslo Airport la Oslo S. Pierd autobuzul de 18:40, iar când merg să-l iau pe cel de 19:40 aflu, fără uimire de data asta, că nu mai am legătură din Notodden la Bo aşa că trebuie să stau până la 22:47 să prind trenul. Ce să fac? Ce să mai fac? Mă aşez pe-o bancă, îmi iau o striclă de Cola să rezist să nu adorm şi încep să scriu într-un caiet aventura. Termin în aproximativ jumătate de oră după care mă îndeletnicesc cu privitul oamenilor. Mă înspăimântă că nu văd decât emigranţi sau norvegieni handicapaţi. Nu tu un om normal, nu tu linişte spirituală. E drept că e gară, dar... mă aşteptam la mai mult. Am zărit doi de-ai noştri - un rrom şi rroama lui. M-am bucurat că nu sunt singură. Cu chiu, cu vai se face ora 22:47 şi plec spre Bo. Reuşesc să adorm în tren. Trenul foarte luxos, cu pătură dacă ţi-e frig, cu pernă gonflabilă, cu dopuri de urechi sau ochelari de somn!
Ajung acasă. Mă aşteaptă Ingrid în gară. Doamna are în jur de 60 ani şi are o pisică motan de 15 ani. Probabil compensează lipsa masculină cu un motan gri, înţelept, dar timid. Am o cameră frumoasă, veche. Mobilă foarte veche, un pat dublu care scârţâie, comode vechi, o oglindă zbârcită de patina timpului, alizee de toamnă, un televizor scos intenţionat din priză, o combină muzicală acoperită ca să nu se depună praful şi un balansoar de pe vremea bunicii. Îmi place. E o experienţă. Bucătăria e mare şi frumoasă, utilată cu de toate.
Călătoria asta a fost ca un basm iniţiatic, presărat cu personaje episodice ajutătoare şi doritoare de bine, care m-au încurajat şi mi-au urat noroc: nenea din tren, norvegianca din aeroport, domnul cu copilul din faţa mea din gară, care a vegheat bagajul meu când am mers să-mi iau o striclă de Cola. Trolul e tipa de la eSky, Carla Boagiu, care mi-a făcut rezervarea MEA pe numele ei, dar Askeladden (tata) a rezolvat dilema. Iar în final am ajuns la căsuţa fermecată din pădure şi sunt liniştită! Sper însă să nu mă transform într-o Huldră! :)

marți, 23 august 2011

Norvegia pe val

Îmi pregătesc bagajele, mă pregătesc sufleteşte şi aştept să plec în Norvegia - mâine noapte de la Cluj, poimâine de la Budapesta. Plec tot la Bø, unde am fost şi vara trecută, doar că acum am să stau doar o lună. Merg pentru studii ... bla bla .... detalii!

Am să repet obiceiul de anul trecut, în sensul că am să scriu pe blog ce fac şi cum o duc, astfel o să-mi menajez stările şi nu voi fi nevoită să repet la nesfârşit detalii gen: ce am mâncat, ce am făcut, ce am studiat, cu cine m-am întâlnit, ce am vorbit, la ce oră m-am trezit şi m-am culcat, cum o cheamă pe pisica doamnei la care stau, cum arată doamna, cum e vremea, cât e ceasul.

Aşa, ca fapt divers, o duc mai bine decât acum vreo lună, însă mai prost decât acum vreo cinci. Sunt nemulţumită de atitudinile celor din jur, de răutate şi înfumurare, de superioritate şi idei preconcepute. În rest, nu mă plâng nici de vreme, nici de politică, nici de afaceri.

Să ne auzim cu bine din Troll Land!

joi, 11 august 2011

Varianta de vară

Nu e toamnă ... încă... dar mă simt ca şi cum aş fi. Strig după toamnă ca şi un muribund după ajutor. Şi asta nu pentru că m-aş simţi mai bine, ci... pentru ca să mă simt mai rău... mai slăbită, mai singură, mai părăsită şi mai uitată.

Am ieşit să mă bată soarele, să-mi străpungă inima de piatră şi sentimentele îngheţate. M-a înmuiat, mi-a reînviat starea de agonie, de moarte a virilităţii şi a oboselii ce poartă masca fericirii.

Nu mai are cine să-mi spună că-s dilie, cum nu mai are cine să-mi şoptească cât sunt de năroadă. Nu pot să fiu veselă (deşi mi se spune să scriu vesel ca să nu aduc ploaia)!

Nu sunt deprimată, nici tristă, nici nefericită.. sunt doar sătulă să mă îmbrac în fericire, bunătate, voie bună sau înţelepciune... toate astea, pentru cine? Am încetat să mai fiu pe aceeaşi lungime de undă cu lumea...am rămas singură, la fel cum voi fi şi peste o lună în Norvegia. Mă gândesc însă... nimic nu e la voia întâmplării. Aveam nevoie de asta. Trebuie să fie aşa. Sau nu?

... plec la celălalt capăt al lumii. Aştept şi nu prea. Vreau o provocare, dar mi-e frică de mine, de reacţiile mele dure şi tranşante.

M-am hotărât să devin hotărâtă!

luni, 18 iulie 2011

NU la pătrat

N-am murit. Nu. Nici măcar n-am sucombat. Sunt pe aici, pe undeva, prin preajma primejdioasă a primejdiei iminente. Nu fac nimic. Nu mă ocup cu nimic. Nu mă bucur de nimic. În general, aștept ceva și nu apare. Visez că vine ziua plecării și nu mai vine. Învăț cuvinte în limba franceza și vorbesc singură în oglindă. Filosofez cu prietenul Frankie - idolul puicuțelor, mă amuz cu Ariel (care nu mai folosește Lenor și a trecut pe Cocolino) și încercăm să păstrăm triunghiul pe linia de plutire.

E frustrant să nu te poți exprima, la fel cum e să nu știi dansa. Mă simt greoaie lingvistic și spiritual. Gust căldura toridă a verii și nu mă simt satisfăcută în niciun fel. Înot în ape reci, contra curenților și supraviețuiesc. Mă surprind stările mele confuze de început de primăvară tulburată. Răspund negativ provocărilor. Nu mai iubesc și nu-mi mai doresc. Nu mă dăruiesc și nu vreau să primesc nimic.

Și nu sunt nici măcar geloasă pe ea.

miercuri, 29 iunie 2011

S-au uscat trandafirii

Pentru mine vara = lene, neorganizare a timpului, delăsare cruntă, derută, prăjire şi mult somn. Statistic vorbind, n-are niciun rost anotimpul ăsta.

Întâi de toate îmi scade capacitatea de concentrare şi sunt mai mereu ameţită de cap, indecisă (ştiu, ştiu că nu ştiu lua decizii, dar acum e şi mai grav), adormită, fără trandafiri în cap. Îmi petrec majoritatea timpului lamentându-mă şi încercând să-mi găsesc activităţi. Sunt dezorganizată, pasivă, inactivă în vreun fel, flegmatică şi irascibilă. Dacă e prea cald, e prea cald şi mă lipesc ca o caramea. Dacă e prea frig am halucinaţii cum că ar fi toamnă şi mă tot umflu şi dezumflu în pene. Dacă plouă, mă linişteşte şi-mi mai place că văd o tonă de curcubeie.

Am o frazare proastă, de compunere de clasa a 5a. Nu trec prin stări, aşadar nu pot scrie. Nu pot gândi mai mult decât se întâmplă în jurul meul. Iar în jurul meu e haos - dar nu e acel haos înălţător şi dătător de stări intense, ci un haos superficial, un haos monoton şi-al naibii de bizar.

Mă exprim greoi şi în scris şi la vorbit, iar în plus de asta simt cum mă deculturalizez pe zi ce trece pentru că nu pot citi nimic. Am ajuns în stadiul în care nici ce scriu eu nu am răbdare să citesc. Nici ce-mi scrie cineva când vorbesc pe-un mess... iar de ştiri, horoscop sau vreme, nicio şansă. Am noroc că la vreme arată doar 2 cifre: un 1 şi un 4/8 adică variază temperatura între 14-18 grade.

Relaţiile mele interumane sunt aşa şi aşa, asta datorită comunicării mele aproape lipsă. Fizic nu-s deloc în formă maximă. Mă opintesc de 3 zile să merg cu bicicleta în Mihai Viteazu să-mi cumpăr cireşe, dar comoditatea are un cuvânt mai greu decât pofta. Am renunţat să mă mai lupt cu mine, cu sinea mea şi cu eul meu. Mi s-au uscat trandafirii din cap de neglijenţă, deşi am primit un tricou cu o femeie cu cap de trandafiri pe el - ca să mă motiveze să scriu. Uite, Ioana, acum stau cu el şi eu tot seacă sunt.

p.s. Dacă ştiţi cumva vreun tratament pentru trandafirii uscaţi, vă rog să mă contactaţi. Am să încerc să nu fiu egoistă, să vă ascult şi astfel să comunicăm. Mii de mulţumiri.

Trandafirii îşi vor reveni cu siguranţă din Septembrie încolo, dar nu vreau să putrezească pe timp de vară! :)

vineri, 17 iunie 2011

Când vrei să ...

Ce faci când vrei să dormi? Simplu – mergi la somn. Dar dacă nu poți? Cauți ceva de lucru! Dar dacă nu mă pot concentra? Te uiți pe pereți! Dar dacă e întuneric? Aprinzi lumina. Dacă s-a ars becul? Cauți o lumânare. Dacă n-am? Te pui naibii la somn și adormi! Daca nu pot? Numeri oile!
Ce faci când vrei să înveți? Înveți! Dacă nu pot? Te forțezi! Dacă nu iese? Faci altceva. Ce altceva? Dormi! Aaa…perfect! Acum se poate!
Ce faci când nu vrei sa vorbești cu nimeni? NU vorbești cu nimeni! Și dacă e musai? Îl pasezi. Și dacă se supără? Înseamnă că nu merită atenția ta! Și dacă zice că-s nesimțită? Înseamnă că așa o fi! Dar dacă mă jignește? Ghinion… înveți… aaa deci dacă nu vreau să vorbesc cu nimeni soluția e învățatul. Vezi că te-ai prins? Da.. se poate!
Ce faci când visezi urât? Te trezești! Și dacă nu poți? Atunci schimbi placa. Și dacă placa cu povestea de dragoste e uzată? Cauți alt prinț și-o uzezi și pe aia! Dar dacă nu găsesc? Furi de la careva! E frumos să furi? Nu… dar e frumos să ai coșmar mereu? Nu…Păi atunci? Atunci ce.?? Atunci fură visul altuia si nu mai spune la nimeni nimic! Adică să tac? Adică DA! … aaa… acum se poate să tac!
Ce faci când ai insomnie? Stai ca bufnița și te uiți în gol!

(Norvegia, 2010 - moment de singurătate și maraton de insomnie)