Mai știu lega cuvintele

Se pare că am avut o vară lungă. Din iunie - de când începeam să mă plâng de căldură - până la mijlocul lui decembrie - când încă nu mă pot plânge de nimic. 

Au existat nenumărate prilejuri de a scrie câte un rând răzleț sau de a-mi tapeta stările ultimelor luni, însă ceva m-a oprit. Eu i-aș zice în două feluri: fie maturizare, fie lipsă de lectură. Și dacă ar fi să aleg una dintre ele, probabil lipsa unei lecturi de domeniu li-teri(bil)ist îmi înlănțuie imaginația și-mi oprește cuvintele la granița exprimării scrise. Nu mă înțelegeți greșit, nu e ca și cum am uitat să scriu sau să mă mai scriu. E poate lipsa unei traume intense, a unei stări care se vrea a fi cathartică. Nu mai știu. Memoria...

Cu toate astea, n-am încetat să mai exist. Exist în țara mea - Ruxland, exist în Realitateland, exist și în Salsaland, RISEland sau Mall Land. Sunt mai prezentă decât mă pot prezenta. Trăiesc în lumi paralele, simt trăitul și-am renunțat de mult la a mai folosi Universul ca punct de reper al trăitului meu. Observ oamenii dornici să se exprime, îi apreciez, mă amuz și mă regăsesc - pentru că obișnuiam și eu să visez mai mult decât îmi pot întinde aripile. Prea metaforic pentru noua eu. De fapt, nu sunt atât de nouă precum cred că sunt. Am doar cu un an mai mult - în buletin doar, am o viziune mai analitică și realistă, deși Realismul nu e preferatul meu, cum nici Socio Constructivismul nu e preferatul lui. 

Mai știu lega ideile, mai știu lega cuvintele, mai știu uni literele, mai știu crea formele. Mai știu exprimarea stărilor, mai știu forma scrisului, mai știu conținutul adevărului. Mă mai cunosc și pe mine. 

Nu mă revoltă nimic, nu mă doare nimic. Nu-mi lipsește nimic. Dar încă tot nu le știu pe toate...

De-o vreme... prea om mare

Și e vară din nou. Da... vară. Vara - anotimpul în care ești mereu ud, ți-e mereu cald, iar picioarele sunt umflate. Anotimpul în care indiferent ce ai face ești mereu indispus. Oriunde ai merge ți-e mereu prea cald. Cu oricine ai fi te enervează tânțarii, orice ai face dai vina pe soare. E degeaba. E cu dureri de cap, cu bulane expuse, cu piele arsă, cu isterie bronzantă, cu terase pline, cu șlapi și pedichiuri stridente, cu transpirații bolnave, minți șterse și pauze impuse de stat. 

Să fii un om mare și ocupat nu-i atât de minunat pe cât te așteptai. Mă așteptam. Să fiu mare și fără cuvinte scrise nu-i atât de satisfăcător. Să fiu mare și să am bani dar să fiu mereu indispusă și obosită nu-i chiar ceva ce-am visat. Să fiu femeie mare cu grădină în balcon și fără timp să șed în balcon să citesc o carte nu-i chiar ceva boem. Să nu am timp și să-mi fie scârbă să citesc un roman, nu-s tocmai eu. Citesc. Însă citesc chestii pragmatice, realiste, critici, cronici, ziare, studii. Nu mai am timp de-un roman ușor. Nu mai am timp de un film ușor. Și încă n-am șef. 

N-am avut cuvintele la mine de câteva luni. Nu cuvântul scris. Nu cuvântul pentru a mă regăsi. M-am regăsit pe bune, adică în viața reală și trăită, însă, cum rămâne cu cuvintele? Cum rămâne cu revolta scriitoricească? Cum rămâne cu gândurile care se presupune c-ar trebui exploatate? Au pierit întrebările de pe hârtie. A pierit orientarea și dorința. O nouă dezordine își face apariția. Dezordinea de vară. Dezordinea cauzată de un nou sfârșit. Curând, și dezordinea amoroasă. 

Să nu mă mai deranjeze nimic de pe lumea asta? Să nu-mi stârnească nimic revolta? Să nu-mi doresc să ucid un inamic ș-apoi să-mi mărturisesc cu satisfacție cruzimea? Ce om... Om mare aș numi-o.... om mare m-aș numi. E odios să fii om mare. Trăiești prea mult. Prea intens. Prea te pierzi. Prea nu mai știi scrie. 

Știi cum...

Știi cum e să fii cel mai bun dar de fapt să nu fii? Eu știu!
Știi cum e să știi dar să n-ai habar? O știu și pe asta!
Știi cum e să speculezi? P-asta n-o știu.
Știi să fii superficial? Știam.

Știi cine ești? Nu. Nu MAI știu cine sunt. Sunt atât de multe eu, sunt atât de multe ea, sunt atât de multă, atât de prezentă și totuși invizibilă, atât de activă și nemărginit de statică, atât de mobilă și creativă dar cantonată în reguli și teorii expirate. Sunt mereu o altă eu. Sunt o altă ea cu fiecare alt el. Nu sunt ea-ua nimănui, nu sunt ea-ua tuturor. Sunt o ea a unui univers libertin, a unui spațiu nemărginit, a unei existențe necreate încă. Aparțin cuiva?

Coluța

Fact: E a doua oară în ultima lună când beau Coluța. Da, știu, țin mereu teorii împotriva acestui lichid nociv, însă uneori, rar, vreau să fiu cu susu-n jos. Și reușesc. Și ce mă răstoarnă Coluța asta... nici măcar un om nu reușește să mă agresivizeze așa groaznic. Cum îmi explic? Nu prea reușesc, însă pe lângă faptul că mă scoate din starea lantentă de amorțeală - aka mă aduce pe linia de plutire energetică - mă mai și agită agresiv, într-un fel demonic, monstruos, irațional de intens. Da, și e numai o Coluță. Și e numai juma' de litru. "Decât atât."

Alte gânduri printre rânduri, greu de gândit. Motive de plâns încă nu-s. Doar azi merg în vizită la Biserici. Probabil am să adun o tonă de repulsie; sau poate nu. Poate mă voi simți bine în Casa Domnului, eu, păcătoasa ocazională de luni care bea Coluța ca pe un drog (ocazional și ăsta). Poate am să simt harul, am să-mi doresc să mă curăț sufletește și poate săptămâna viitoare voi merge și la spovedit. Că s-au adunat multe în ultimii 13 ani. Problema e, și cu spoveditul ăsta, ce să zic? Am păcate. Frumoase și nobile. Oare 3 ture de coate și genunchi m-or ajuta? 

Revin.

Plăcere, spirit liber, dans

Nu știu dacă sunteți la curent cu noutatea, dar m-am reapucat de dansat. Rareori simt un ceva de proporții vulcanice prin jurul inimii, pe acolo pe unde se presupune c-ar fi plasat sufletul. Și atunci e un musai să iau inițiativă și să fac acel ceva. Uneori ceva-ul e să vorbesc în public, la un curs sau pur și simplu de una singură. Azi, de exemplu, am simțit vulcanul într-o discuție pe teme religioase. Și cum nu rezist tentației de a-mi exprima violent părerea mea despre habotnici și anahorete, am făcut-o și bine-am făcut. Rezultatul? Sunt o umanistă, o ființă cu spirit liber - care e cea mai mare achiziție a ființei umane. Se presupune că cei cam de după '70 suntem destul de pragmatici și gândim cât de cât rațional și nu ne mai lăsăm ghidați de sfinți și moaște. Nu că n-ar exista și excepții, firește. E plin de post 90-iști îndoctrinați.Trăiască pocăiții și ăia care încă mai cred că dacă mozolești o icoană te faci mai curat sufletește. Sau dacă precurvești, dar te spovedești cineva chiar ți-a ierta păcatele. No eu ce să zic. E nevoie și de oameni d-ăștia naivi în societate. Trebuie să avem și noi pe cine manipula. Altfel, n-ar mai fi facultăți de management ca să te faci șăf. 

Dansez. Sau re-dansez. Nici nu știu cum e mai bine. Sau poate, am continuat să dansez. Că în ăștia 8 ani de pauză (că 8 au trecut deja), nu cred c-au fost mai mult de 365 de zile (un an, da?) în care eu n-am dansat, măcar 2 pași în oglindă sau în vitrină. Sau pe stradă, sau măcar mental. Și merg la salsa. E și ceva nou și ceva vechi. Și la salsa dansez exact cum îmi place mie. Schimb partenerul la fiecare câteva minute. Ideal. Să nu ne plictisim, zic.

Citesc. Sau re-citesc ce mă interesează și re-găsesc găselnițe care odată m-au ajutat și mi-au deschis un drum.. un drum de căutare și găsire, de căutare și negăsire, de căutare și regăsire. Sau pur și simplu un drum.

Lipsesc din peisaj din ce în ce mai des, pentru că trăiesc din ce în ce mai alert, pentru că nu mai am timp să rescriu trăitul și să-l mai trăiesc implicit o a doua oară. Dar nu mi-am pierdut simțirea, nici nu m-am îngropat în ceva suferințe. Că de, nu-i timp de suferit când trăiești alert. Nu-i timp nici de vindecat bășicile de la un antrenament la altul, nu-i timp nici de înrădăcinat celulita sau de obosit creierul. Nu-i timp pentru ce nu-i prioritar. Dar e timp pentru plăcere.

Și cum ar zice Nedjma în Prin Țara Simțurilor: "În viață, unora le este dat să învețe bunele maniere, altora să își educe spiritul ori să își întărească tot mai mult credința. Nu am avut privilegiul de a mă bucura de niciuna dintre acestea, ba nici măcar nu știu să citesc ori să scriu din cauza pasiunii pe care mi-a insuflat-o Cel de Sus pentru plăcere."

Filmul - pretext de socializare. Iluzie colectivă

Hai la mine să ne uităm la un film.

Hai să luăm venirea în varianta adevărată a filmului, nu doar ca pretext. Doi, opt, o sută oameni adunați organizat în scopul vederii unui film. Puși laolaltă, tolăniți care pe unde, adulmecându-se reciproc, simțindu-se obsesiv, având doar un scop - să vizioneze colectiv un film, să râdă în cor și să comenteze fazele tari. După mine, o metodă slabă de socializare. De ce? Nu-mi place compania viețuitoarelor atunci când trăiesc într-alte lumi. De ce să vreau să ascult comentarii plictisitoare, râsete obositoare și intervenții și predicții nelalocul lor? Nu-mi place să aud alte zgomote în afară de cele reproduse de mine și mă deranjează orice foșnet care m-ar putea aduce la realitate. De altfel, vizionarea unui film în gloată nici nu e metodă de socializare, ci e un fel de-a nu sta liniștiți și singuri acasă. 

Te simți singur și de asta te uiți la filme singur? NU. Oamenii singuri și singuratici știu că orice moment cu ei e mai important decât oricare alt moment social cu fie și președintele Lunii. De ce să avem nevoie mereu de spectatori pentru existența noastră? De ce să râdem organizat și să trăim colectiv, dar diferit, un film? 

Merg mereu singură la cinema. Și poate și pentru că am obosit să întreb lumea dacă vine la film sau nu, sau poate pentru că nu vreau să ascult păreri despre care actor cum a jucat și ce faină a fost nuș ce fază. Nu mi se pare deplasat că mă simt bine cu mine și nu ne plictisim niciodată. Sunt atâtea lucruri frumoase de făcut când ești singur, încât orice sociopat și-ar dori să le trăiască, însă îi e frică. Singurătatea e un drog puternic. Sunt profund, acut dependentă și ar trebui să merg la o clinică de socializare ca să-mi revin. Însă probabil nu-mi doresc să-mi revin. De ce să-mi bag pe gât niște oameni neinteresanți numai de dragul comunicării banale? Prefer să-mi păstrez cuvintele, stările și sentimentele pentru într-o zi. Într-o zi când va merita să-mi părăsesc starea de liniște și calm singuratic pentru o stare de liniște duală... dar nu colectivă. 

Nu e nici rușine, nici stânjenitor să te iubești și să te simți bine cu tine.

Nu suntem toți din același film. Eu sunt dintr-altul.

Pierdut răbdare în spații geopolitice

Dacă a nins, musai să simți miros de sarmale, să vezi copii excitați aruncându-se în zăpadă și să ieși să te plimbi ca să simți scârțâitul zăpezii. Ai impresia că în curând vine Crăciunu, că mai primești o tură de cadouri, mai bagi o beție de revelion și mai ai minim 2 săptămâni până la sesiune. Nici că se poate mai greșit de atât. 

Mi-am pierdut răbdarea prin ceva spațiu geopolitic - posibil Heartland -, am obosit să scriu și să re-scriu în speranța că o să rețin. Am pierdut noțiunea timpului, contactul cu realitatea și nu vorbesc la telefon altceva decât despre examene. Un sentiment ciudat - de parcă ar fi prima sesiune, nu a 9-a. O dată cu înmulțirea sesiunilor devii din ce în ce mai preocupat de procesul de învățare, de ideea de a nu fușeri, de a parcurge totul și de a avea timp să repeți de minim 3 ori. Nu-mi place de mine varianta conștiincioasă. Și sunt și prea responsabilă. Deja m-am făcut atât de mare încât nu mai știu să fiu superficială?! Off... de ce am crescut?

Obosesc să văd că oamenii au altceva de făcut.

Îmi doresc și un alt fel de emoții și trăiri, altele față de cele tulburătoare cu subiecte de examene și căutări de semne prin univers. Zău. Vreau altfel de trăit. Nu d-ăsta dădător de celulită și mâncător de viață intrauterină.

Vreau un altceva pentru mine. De pildă, vreau să se facă 10 februarie și să fie liniște. 

Vreme de îmboldat notițele

Printre picuri ideologici și geopolitici, printre șiroaie de biți pierduți și recuperați, printre rânduri și gânduri fac un efort și-mi anunț existența. Prezența nu s-a mai făcut de mult, dar cu toate acestea ideile n-au ezitat să mi se plimbe în jurul unicului neuron imaginar. 

Pentru o bună bucată de timp m-am lipsit de virtualitate, pc și sănătate. Acum mă lipsesc de prezențe inutile și obositoare. E din nou o lună idioată cu i , e criză identitară, e somn furat, e vreme de îngroșat cuvintele cu culori țipătoare, de făcut conspecte și de sperat că totul se va termina cu un șir glorios de laude aduse creierului potento-obosit, aflat la a 9-a încercare alături de egoul ruxist. Că doar ce poate fi mai frumos decât o lume colorată și îmboldată și o licărire de succes undeva într-un viitor posibil apropiat? 

Mi-a fost dor de cuvinte, de cuvintele mele care mă definesc.

Am evitat să-mi fac vreo retrospectivă a anului impar cu iz de șarpe care tocmai s-a încheiat. Și-am evitat și să-mi mai propun Bridget Jones-isme. Știu că la un moment dat am realizat că anul ăsta o să-mi repar interfonul și o să deletez greșiții care s-au mai scurs prin agendă. A da, am să spun NU. 

Azi mai scurt pentru că e liniște și fără traume. Nicio suferință amoroasă, nicio frustrare isepistă. Liniște. Și un mediu propice pentru învățare. Mă rog, mai puțin când pisi de deasupra nu umblă cu tocuri în casă și nu se iubește agresiv cu un el în miezul nopții. 

Uneori mă întreb: De ce-am fost cum am fost? De ce sunt cum sunt? De ce am ajuns cine sunt? Cine voi fi? Cu cine?