Ceapa, cartea şi cu vremea

Mă gândesc că poate vă gândiţi ce mai fac. Şi ca să nu vă ţin în suspans vă şi zic. Din toate câte puţin. Şi am să încep cu ce mi se pare mie (poate vouă nu) mai interesant:

1. Astăzi am curăţat prima ceapă din viaţa mea. Şi n-aş fi făcut-o, dar de când mă uit la MasterChef m-a prins pasiunea asta pentru gătit. Bine, gătesc doar pentru mine şi pentru papilele mele, nu vă gândiţi că am să vă invit la vreun peşte fiert cu legume (fără ulei) sau la un orez fiert (fără oloi şi ăsta) sau la vreo salată ruxistă. Sunt abia la primele 2 cepe şi probabil am să mai curăţ că nu-mi put mâinile. Ciudat cum se mai maturizează oamenii. Şi reţetele mele nu se limitează doar la cele 3 feluri enumerate mai sus. Ştiu să fac tot ce se fierbe singur şi apoi e mâncabil. 

2. Ieri n-am avut curent. M-am simţit ca în Norvegia în miercurea aia din 2010 când n-am avut net şi-am semi-turbat. Dar de data asta n-a fost atât de grav. Am citit o carte folositoare pentru licenţă. Cartea m-a motivat şi mai mult pentru că era cu dedicaţie din partea scriitoarei şi-mi era şi numele meu acolo. Şi m-am entuziasmat, vă daţi seama. De unde să ştie autoarea în 1997 că eu, Ruxandra Dumitrescu, am să-i citesc cartea din scoarţă în scoarţă cu scopul precis al unei documentări semi-critice pentru licenţă. Şi să nu crezi în semne şi destin. Şi asta cu cartea e una. Dar am alta şi mai de destin. Într-a 10-a m-am dat şi eu voluntară şi-am ajuns pe la Bucureşti şi acolo, întâmplător sau nu, m-am pozat cu steagul Norvegiei. 2 ani mai târziu intram prima la facultate. Da asta cu intratul prima sau ultima e irelevant. Vă zic de pe acum, să ştiţi... n-am să termin prima. Şi cu toate astea vă invit la festivitatea ceea de sfârşit de an. N-o să am discurs, că mă emoţionez şi nici nu mi-o cere nimeni. Dar vă zic vouă ce-am pe suflet când termin. Va fi într-o marţi (zice-se că).  Marţi, după Crăciun. 

3. Am învăţat că dacă ăia de la meteo zic că o să plouă se poate să nu fie adevărat. Şi concluzia nu se datorează unei experienţe trăite, ci lui Eugen Ionesco. Pentru că... atunci când bate cineva la uşă nu e nimeni sau.. e întotdeauna cineva. Cântăreaţa cheală e noua mea pasiune. Asta după Alice şi Nastratin Hogea. 

 Tare şi Um 

                                                                             

Acum stă să plouă tare că e negru peste drum. 

Vremea nu mai e frumoasă, eu strig tare Ciumciurum! 

Tare cred că anotimpul, ăsta, ce se scurge-acum

Va rămâne dus cu pluta, că-i al naibii de ne-bum. 

Cred şi eu, cu precădere, că de-ar fi să fac un bum

M-aş alege cu o rană şi-o arsură şi în scrum. 

p.s. Am zis că nu-mi put mâinile? Am fost o fraieră... Put, dom'le, put. Mă mai prindeţi în bucătărie când n-a mai mirosi peştele şi ceapa a plânge singură. 

Harta unei inimi neastÎmpărate

Ţi-ai potrivit bine ochelarii de vedere? Ia mâna de pe mouse, lasă gândurile care te frământă să se evapore, deschide ochii şi fii atent. Azi am să te învăţ să-mi citeşti harta fără lupă. Astăzi vei putea să mă dezbraci de roca dură şi să-mi vezi învelişul moale. Doar azi.

În cazul în care am o inimă bună de deschis (pare a fi ferecată destul de bine... dar nu de neînduplecat) trebuie să te anunţ că e un vulcan, dar nu unul noroios. E crestată de vârfuri înalte, neexploatate încă şi de hăuri cioraniene din care o dată ieşit la suprafaţă vei tinde să renunţi. Iar până să ajungi pe pajiştea plină cu maci trebuie să deviezi de la drum, s-o iei spre dreapta, să treci peste mări şi ţări, şi abia apoi vine intersecţia. Da, intersecţia, doar nu credeai că-i atât de simplu! Am şi un atu. Munţii nu sunt extrem de înalţi aşa că n-ai să rişti să rămâi fără oxigen. Deşi pentru senzaţii tari e indicat să rămâi fără suflare.

Sunt o rocă calcaroasă, dacă vrei, un diamant neşlefuit încă după bunu-ţi plac. Sunt dură, dar modelabilă. Sunt o bucată de gheaţă, care odată topită ajung un ocean de sentimente, nu o scursură sau o baltă.

În desenul meu anti-talent m-am strofocat să-ţi explic modul de gândire al oamenilor. Femeile gândesc al naibii de mult şi de variat. Iar dacă vrei să pătrunzi în minţile lor, ştii că ţi-e imposibil. Pe de altă parte, bărbaţii au o gândire mai simplistă, dar vezi bine, nu e doar o linie şi-un punct. Linie punct; Linie . Deşi, hai să fim serioşi. Linie punct şi v-aţi scos. Eu, pentru că sunt o adulatoare a simplităţii masculine, sunt undeva la mijloc, deşi trag spre dreapta. Dar nu te linişti. Asta e doar mintea mea. Căci cu harta inimii şi-a sufletului ...

Iar pentru o mai bună reprezentare: 

Explicaţie: Tu eşti Negru, nebun de negru. Eu sunt Roşie, Împărata (neastÎmpărata) Roşie, iar cu Verde sunt Trolli. Şi acum fie că vreau, fie că nu ei tot mă apără să n-ajung pe mâini nesăbuite. Deşi, să-ţi spun drept, tare mi-ar plăcea să sar de la etaj din fortăreaţă şi să mă abat de la drum. Dar vezi tu ... Nimeni nu se simte mai bine decât omul care se lasă total transportat. 

Ş-apoi hai că mă prinzi tu cumva. Şi dacă nu găsim câmpul cu maci, ne avântăm într-un lan de rapiţă. 

Ce urăsc, mă seacă şi doboară. Soluţia nevoii mele!

Urăsc să nu existe comunicare între oameni. Amândoi vrem același lucru dar n-o știm spune. Tu n-o spui că ți-e jenă, eu că nu vreau să par aiurea… și uite așa refulăm. Și voi ajunge într-o zi când am să explodez și nu-mi va mai ajunge marea să mă eliberez – am să tânjesc spre Oceanul Atlantic. Dar poate aşa am să pot să descopăr misterele Titanicului. Da, Titanicul e una dintre marile mele obsesii. Şi am văzut filmul ăsta de peste 25 ori. Am aşteptat 15 ani să ajung să-l revăd la cinema, dar când a venit clipa.. am renunţat. Efectul ar fi total altul decât cel dorit. Îmi plac întoarcerile în timp, dar nu cele obsesive, în cazul meu.

Mă seacă perfecțiunea, oamenii perfecți și perfecționiști. Mă seacă obsesiile, prejudecățile, analiza după criterii proprii, după valori inventate de cultura de șanț. Care, cine, ce, cum și de unde și-a mai pus niște coarne în cap? 

Mă doboară ignoranța şi dezmățul spiritual. Mă încing căci mă incită gândul de-a mă trezi zilnic lângă un prieten imaginar. Lui i-aş putea spune tot. M-ar asculta, m-ar vedea singură, m-ar înțelege, dar ar tăcea. Fără nume, doar chemare. Nu e nevoie de strigăt. E acolo. E aici. E pretutindeni. E el... El Ego! 

Am nevoie de un echilibru: interior-exterior. Mă dezorientează oamenii mai nehotărâți decât mine. Nu știu ce vreau să fac, nu pot să decid până nu-mi consult soarta. Obișnuiam să recurg la zar sau la cititul în stele.  N-o mai fac. Nu mai e de ce. M-am maturizat. Binele și răul încep să conlucreze, se creează un destin pentru fiecare din noi, iar șansa se scurge printre degete asemenea nisipului fin de pe plajele din sudul Italiei. Şi ce e de făcut? Să lăsăm luna şi luna aprilie să-şi pună influenţa asupra stării nostre de bine? Medităm şi vrem victorie. 

Încerc să răspund unui şir de întrebări: Ce este un vis? Cine trăieşte ce? Şi unde şi când? Cine-mi pecetluiește mie soarta? De ce m-aș împotrivi destinului?

Şi deşi par a fi o Sofie în căutarea lunii (vezi Lumea Sofiei de Jostein Gaarder) sunt tot o Alice care rămâne mereu singură şi visează la iluzii. Domnule iepure, domnule iepure... mai staţi, vă rog.. domnule iepure, unde plecaţi? Ah.. am rămas din nou singură ...

Matematica, femeile şi ignoranţa

"Cu cât îmbătrânim, cu atât mai mare devine uimirea când vedem câtă ignoranță încape în noi fără să ne crape hainele." (Mark Twain)

Şi-mi permit să spun că ignoranţa nu se raportează numai la vârstă, ci şi la caracter. Dar se pare că deşi ar trebui să fim maturi şi să avem scaun la cap, noi ne pierdem memoria şi uităm... de la întâlnirea cu loveru până la porţia zilnică de hrană. E foarte ciudat cum nu putem fi perfecţi. E şi mai ciudat cum nu ne mulţumeşte nimic şi avem mereu motive de ceartă. E ciudat cum rămâi singur şi eşti nevoit să vorbeşti cu pereţii. E ciudat şi trist să nu te caute nimeni. E ciudată viaţa asta. 

(a+b)2 = a2 + 2ab + b2. E tot ce mai ştiu din matematică. Formula e simplă. O ea + un el împarantezaţi într-un amor propriu = fericirea ei + fericirea lor + fericirea lui. Dar ziceam săptămâna trecut că nu există fericire. Probabil bucurie... care e mai scurtă decât fericirea, dar tot în zona de la puterea a 2a. 

Ce-are în comun ignoranţa cu matematica? Declar, deşi nu e o surpriză, mi-a plăcut mai mult să calculez decât să citesc. Iar de scris nu mai vorbesc. Mereu mi s-a părut stupid să scriu compuneri. Dar acum asta fac... scriu compuneri frustrante. Dar cel puţin le scriu din mine, nu din obligaţia de-a luat un 10 sau de-a face o impresie bună. Se zice că o femeie care gândeşte singură gândeşte rele. Femeile preferă să rezolve ecuaţii matematice decât să fie ţinta ignoranţei. Asta deşi femeia cunoaște numai o formulă din algebră şi mai are habar de-o tangentă... şi nu c-ar şti la ce foloseşte, dar sună bine. " Mi-a tras Ăla o tangentă" = Mi-a tras o privire. Sau mi-a bagat o privire... depinde de limbajul elevat al tipei tangenţiate. Aşadar, ignoranţa matematicii conduce la ignoranţa femeii?!Tare-aş vrea să cred asta. Aş opta, mai degrabă spre afirmaţia: Matematica - o cale sigură de-a ignora femeia. Suna mai.. plauzibil, nu? 

Ar mai fi şi teorema lui Thales (nu m-a ajutat niciodată), dar e irelevant când vine vorba de cei 3I: iubit, iertat, ignorat. Deşi mulţi nu aplică I2 = iertat şi trec direct la I3 care-i al naibii de grav şi dureros. Dar trebuie să ne obişnuim. Pentru că indiferent de cât de multe persoane ar fi în jur, tot singuri suntem când facem duş, tot singuri hoinărim în vis, tot singuri ne facem abonament la Ratuc, singuri udăm florile, singuri umblăm şi noi singuri vedem că aşa e. Pentru că nimeni n-are degând să-ţi fie la dispoziţie în afară de "tine-le" tău. Starea îţi înţelege starea, sufletul îţi înţelege sufletul, tu probabil te înţelegi pe tine... iar de restu ... ia mai dă-o încolo şi mai gândeşte-te numai la tine. E vreme de egoism. 

Şi referitor la frustrarea mea aruncată în cuvinte, iată răspunsul: 

"A scrie înseamnă a face o plângere. Nu e mare diferenţă între un roman şi o reclamaţie făcută la poştă." (Frederic Beigbeder, Dragostea durează 3 ani) .... sau în cazul meu... 3 luni.. da bine, hai fie.. sau multiplu de 3. 

Tu ce fel de fluture eşti?

Al naibii de ciudaţi sunt oamenii! Pe când crezi că se liniștesc apele apar ei ca un tsunami şi-ţi invadează teritoriul. Ba mai mult, te învăluie în cuvinte pe care n-ai fi crezut că sunt capabili să le rostească... cuvinte mari de la oameni mici. De data asta n-am să merg la nonstop-ul de masculi şi condoame nocturne, ci am să optez pentru o prăvălie cu vise. 

Pentru că eu colecționez... idei şi semne de carte. Vise şi arome din natură. Ceaiuri şi creioane. Cuvinte şi impresii. Colecţionez particule de aer, miresme de primăvară şi nori încărcaţi. Adun raze de soare pentru zile mohorâte, picuri de ploaie pentru zile secetose, fără pic de iubire şi voci calde pentru nopţi lipsite de somn. Conserv bunăstarea pentru ca s-o pot dărui nefericiţilor. Îmi divid bunătatea şi candoarea cu orice necunoscut. Zâmbesc cu ochii, dar nu renunţ la privirea ironică. Zâmbesc cu pomeţii încărcaţi de pulbere arămie, zâmbesc când mi se cere. Şi nu fac nimic din obligaţie. Nici măcar din obligaţie morală. 

Mi-am studiat mutările. Mi-am studiat viitoarele mutări, iar acum sunt Regina. Iar problema Reginei e aceea de a da cât mai repede şah mat Regelui, spre a rămâne singură cu Nebunul. În termeni flutureşti înseamnă că s-a săturat să zboare alături de FlutureLE. Şi deşi are nişte aripi încă potente şi-o viaţă vie înainte, Fluturela vrea un Nebun. Nebunul e tot din regnul fluturesc, doar nu-şi doreşte un cocostârc. Cât despre traducerea asta în termeni ruxistici, ei bine, ... nu e nevoie să fim atât de expliciţi. Se prea poate să fie fantezie. 

Sunt oarbă.

Şi asta doar pentru că am stat pe întuneric aseară preţ de-o oră. Dar mi-a plăcut. Căci mi-am aprins 6 lumânări parfumate, le-am aşezat "feng shui" la capul patului, l-am luat pe Gatsby în braţe şi-am căzut în lectură. Dar nu pentru mult timp... pentru că mi-am dat seama că-i inutil ce fac, având în vedere că în dealul de peste drum ardeau becurile fără pic de milă. Şi-am renunţat... la mijloc, evident, şi-am preferat să-l văd pe Johnny Deep în Public Enemies... asta până când a început să se americanizeze acut filmul şi-am mutat.

Sunt oarbă.

Ştiu, e-un început.
De-ar fi creionul să-l ascut
Aş face ca o turturea
Şi m-aş preface într-o stea
Şi aş zbura spre infinit
Şi-aş adormi, da... negreşit.

De când mă ştiu mă caut. Mă caut şi mă tot găsesc. Mă descopăr şi mă acopăr. Mă astup şi mă destup la minte. Eu vreau să ştiu tot, dar nu vreau să depun efort. Eu văd, aud, simt, dar sunt oarbă. Eu zbor, dar nu am ţintă. Eu sunt .... dar acum spune-mi despre tine. Tu ce fel de fluture eşti? Crezi că putem zbura împreună?