Am fost la Paris. Mi l-am imaginat altfel decât l-am găsit - ca mai toate imaginațiile mele. Nici pe departe atât de strălucitor, curat și parfumat ca în vis. Și când mi-am achiziționat noul parfum franțuzesc de toamnă am fost puțin sceptică - să nu se fi infiltrat puțin miros de rahat parizian în sticlă. Sunt dezamăgită de acest oraș romantic, pe care l-am găsit prea puțin romantic în frecventul miros urinal ce mă urmărea până și într-un magazin de parfumuri. Ce-am văzut eu la Paris? Multă grandoare construită pe-un imperiu de rahat. Firește, momente frumoase și pozitive au existat, însă impresia generală e că dacă vrei să vezi Parisul nu sta mai mult de 2 zile - într-a 3a începi deja să vezi părțile negative. De fapt șocul meu a venit de la faptul că pe coridoarele Operei din Paris (după ce-am și plătit o taxă modică de 7 euro) puțea oribil a budă. Zău că era groaznic. Și n-am putut contempla grandoarea de 7 euro că m-a dat afară putoarea și m-a și irascibilizat. Acum e posibil să am eu nasul prea sensibil, să fi ajuns la Paris într-o perioadă critică a existenței mele, însă, sincer și din corason, m-a dezamăgit ce-am văzut acolo. Cine zice că Veneția pute n-a fost la Paris. Și apropo, la Veneția nu pute. La Paris, DA! Și Eco a zis-o în Baudolino: "Parisul e un sat plin de noroaie" și aș completa eu - și de rahați.
Și-am fost și la Versailles. Că no. Altă grandoare strălucitoare, aururi peste aururi, marmuri peste marmuri, mătăsuri fine, boscheți de dat date. Și... în afară de ce-i afară, de grădina care-i minunată, înăuntru nu-i mare tamtam impresionabil. Adică n-ajunge nici pân la piciorul broaștei austriece de la Schonbrunn. Să nu mai vorbim de niște suveniruri kitch-ioase cu Maria Antoaneta și alți peruchiați păduchioși ai faimoasei curți regale franceze.
După revenirea în țară, toate obiectele vechi s-au răzbunat pe mine. Mi-am pierdut ochelarii de soare - vechi, mi-am rupt cureaua de la ceasul vechi, mi-am murdărit cu vopsea trenchiul vechi. Dar nu m-au afectat foarte tare. Am înțeles că și-au făcut ciclul, le-am uzat destul și acum pot să se odihnească în pace.
De când sunt tristă fără motiv mănânc foarte mult. De când dorm peste măsură, mănânc foarte mult. De când găsesc toate cursurile plictisitoare, oamenii neinteresanți și dialogurile fără noimă mănânc foarte mult. Mănânc non stop. Și am avut astăzi un șoc pe cântar. Credeți că-mi pasă?! Am să mănânc la fel de bine și în viitor. Asta pentru că mâncarea e unica mea bucurie, unicul meu scop (tomnatic) de a trăi , unicul moment fericit dintr-o zi. Și mă condamnă cineva? Faceți-o. Puțin îmi pasă. Iubesc mai mult starea de bine cu stomacul plin decât procesul de a face mușchi cu stomacul gol.
Orice aș spune e adevărat pentru că am spus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu