Tomhet

Sunt naivă dacă ajung să cred că o melodie mi-ar putea schimba starea permanent/definitiv sau cel puțin pentru mai mult de 10 minute (4 minute melodia + 6 postludiul). Mă rog, eram. De-o vreme, de-o lună, de-un timp cred că nu mai cred în nimic. Cred, de fapt știu doar că mi-am pus clopotul de sticlă - sau pentru cei care interacționează prea puțin cu mine ca să știe ce-i cu bell jarul ăsta plath-ian, mi-am pus pelerina invizibilă de Harry Potter. La ce bun v-ați întreba? Nu prea e, dar altă soluție n-am. Trebuie să-mi ascund goliciunea. 

Asta a fost introducerea de a doua zi. Gândurile adevărate care mă străpung până în adâncul golului încep acum - scrise pe-un colț de hârtie într-o noapte inaccesibilă, fără influențe. Constatarea sună cam așa:

Vomez gol, senzații goale, dureri imune. Un virus mi s-a pitit în suflet. Mi-a mâncat interiorul, m-a secătuit asemenea unui cancer pancreatic în fază finală. M-a ucis... Bucată cu bucată, simțire cu simț, dorință după dorință. M-a secat emoțional asemenea unui puț plin cu gunoaie. Simt jegul sentimentelor. Simt indiferența, impotența, vidul. Le simt într-un moment de luciditate spirituală. Durerea? S-a dovedit a fi deja obișnuință. 

O spontaneitate vie, demnă de oribilitățile frustrante ale lui Ginsberg - atâta doar că m-am abținut să folosesc excremente ca să-mi conturez starea perfect. 

Tocmai d-asta îmi permit să scriu un poem de-a lui Allen Ginsberg - Hepatită Mâncărimi... tradus. (sună prost pe românește, beklager)

"Hepatită

Mâncărimi

greață

hemoragie

fisuri anale

Nivelul zahărului

din sânge ridicat, membrele

inferioare de plumb

moleșeală

repaus la pat

o fabrică de rahat

cadavrul ăsta

cancer. "