De la un trecut pătat către riduri premature

Prematur, dar da, sunt gata de o supradoza. Firește, vin sărbătorile - pe mine nu mă privește, căci eu am stare de învățat. Acum, nu mai târziu - când chiar va fi nevoie. Ați observat că mai mereu folosesc cuvântul nevoie? 

N-am avut o săptămână fericită. Dar nici nefericită. A fost una încărcată, sătulă, liniștită, obosită, bolnavă. Am vrut să mă îmbolnăvesc, am rezolvat. Totul cu un sigur preț: să citesc. Și-a mers o zi, două, după care am văzut prea mulți bătrâni și copii bolnavi de-a binelea și-am hotărât să redevin o oamă sănătoasă - în primul rând la cap. Țelul meu în viață nu există. Există doar nevoia aprinsă ca atunci când voi deveni bătrâna să fiu potentă și lucidă, să fiu vioaie și să miros bine. Da. Cred că cea din urmă e cea mai importantă. Am să evit naftalina, am să evit invazia de gunoaie, am să evit să-mi iau pisici drept animale de companie și am să evit să am crescătorie de șobolani în beci. Am să evit să uit și să-mi pun memento, să mă uit urât la oamenii care nu mă lasă să stau pe scaun în autobus, să mă îmbulzesc după chestii gratis și să stau la cozi la pupat moaște și icoane. Am să evit să zic: "Ce s-au schimbat copiii din ziua de azi. Nu mai au respect pentru cei bătrâni". Povești. Dacă vrei respect, poartă-te ca atare, nu fi agasant, nu fi agresiv, nu fugi după autobus ca mai apoi să te dai osteoporozic și așa mai departe. Și toate astea numai pentru că m-am simțit agasată de o tonă de bătrâni lipsiți de bun simț. Că altfel zău că nu m-aș fi legat de bietele viețuitoare care-și duc veacu destul de greu. 

Surprinzător sau nu, toată lumea suferă de câte ceva: de nebunie, de inimă, de corason, de singurătate, de oboseală, de lipsă de afecțiune și atenție, de spiritul Crăciunului, de miopie, lovituri și scaune la cap. Eu sunt hiperactivă între patru pereți. Am revenit acasă, mi-am împodobit bradul - mai mult dând indicații decât chiar punând umărul la treabă, m-am refugiat în cușca mea din antichitate și m-am îngropat în cărți și proiecte. Am început pe puțin 5 cărți pe care le-am abandonat după primele 5 pagini - nu pentru că ar fi proaste, ci pentru că n-am răbdare și mi-ar plăcea să le citesc cap-coadă în jumătate de oră. 

Am trecut de pseudo sfârșitul lumii, nu am murit, nu m-am făcut mai deșteaptă, poate doar mai înțeleaptă. Nu am fost la party cu ocazia asta care nu-i ocazie, nu știu unde am fost și ce-am făcut. Tot ce știu e că trăiesc și am să trăiesc mult și bine pentru că trebuie să ajung o bătrână pe cinste, trebuie să am riduri și trebuie să-mi doresc să fiu ascultată. Trebuie să vreau să retrăiesc prin alții, să alerg cu gândul prin tinerețea mea zbuciumată, să le povestesc tuturor despre trecutul meu pătat și trebuie să mă apuce nostalgiile și pe mine într-o oarecare zi. Trebuie să pot spune: Pe vremea mea... și Când eram eu tânără... 

Trebuie să fiu un Ketut. 

Mascaradă de ziua ta

Primul gând la 22 ani: vreau să fiu bolnavă, să zac și să citesc.
Al doilea gând: vreau să înceteze toată lumea să mă întrebe ce-i cu mine.
Al treilea: vreau o moarte subită.

Alte dorințe? E o vârstă atât de macabră, încât nu-mi vine nici măcar să fac un smiley face sec :). Numerele pare sunt odioase. Vârstele pare sunt demoralizatoare. Oamenii care se dau interesați o dată pe an de soarta ta sunt dezgustători. Toată mascarada asta jucată cu precizia unui ceas elvețian mă face să cred că totul e un bal mascat cu protagoniști ce poartă măști defecte. Oamenii-s defecți, joacă greșit, trăiesc stricat și nu mor subit. Oamenii sunt defapt șoareci. Oameni sunteți prea puțini. Curios cum v-ați prins în propria capcană, voi, șoareci iscoditori ce sunteți. Sunt frustrată? Da. Pentru că dau prea mult, primesc nimic. Totul e falsitate. Toți suntem confecționați. 

Știi ce faci când e ziua ta? Te dai fericit. Te dai, nu ești. Ca mai apoi să te dai cu capul de pereți. Vorba Alicei: "Ah...iar am rămas singură". Nu vorbesc de-o prezență fizică. Totul e spiritual. Totul e acoperit, totul e sub control, totul pare a fi gol. Eu nu simt gol. Eu simt, trăiesc și mă doare disprețul. Știți de ce? Pentru că am așteptări. Pentru că sunt deschisă, pentru că pretind a fi fericită, pentru că joc un rol important. Recompensa? Nimeni nu face nimic când e nevoie. De exemplu, mă lupt să aflu cum trebuie să fac un raport pentru o oarecare materie. Îmi zice cineva ceva? Firește. Toți au variante diferite, toți spun: "Găsești tu acolo. Intră pe site și scrii ce scrie." Scriu ce scrie, ai?  Păi atunci să scrieți și voi ce se scrie pe la cursuri că n-am de gând să-mi donez notițele mele. Uuu.. Rux e naughty. 

Ceva pozitiv, totuși: după două săptămâni am primit cărțile mult așteptate, dar pare-se că acum n-am timp să citesc. La naiba cu toate pseudo responsabilitățile, cu spiritu Crăciunului și fericirea jalnică a celor săraci spiritual. 

Simt un șoc electric de karma negativă și gust de vomă.

Oamenii mari nu au timp de nimic

Slabă activitate scriitoricească prin luna noiembrie. Mă întreb de ce. De fapt nici n-ar trebui. Pentru că am fost atât de bine dispusă și fericită, încât n-am avut nevoie de-o descărcare încărcătoare. Știți cum e: nu poți scrie dacă n-ai vrun bai, vreo traumă, vreo durere ori vreun ghimpe. Eu n-am. Ș-apoi să scriu lucruri fericitoare... e prea ușor. E ca și cum zice Kureishi - adaptat: Orice clovn se poate îndrăgosti, dar nu oricine poate să scrie o piesă de teatru - și răstălmăcind cuvintele lui, oricine poate scrie despre fericire, nu oricine se îndrăgostește de cine trebuie. 

Treaba asta cu iubitu-i delicată. Mă uit la colegii mei enamorați până peste cap de minore - și ei minori la rândul lor - și văd ce frumos se mint ei. Niște sentimente false, niște trăiri iluzorii, niște vise ușor de spulberat, o fidelitate labilă, o stagnare. Copiii vor să fie oameni mari, uitând cu desăvârșire că "oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic singuri și e obositor pentru copii să le tot dea explicații." (Saint-Exupery). Copiii refuză să fie puer aeternus, să creadă în Peter Pan Syndrome, să se bucure de libertatea și așa neliberă și să-și dorească să exploreze. De ce? Pentru că a căuta dă dovadă de infidelitate - cred ei. Ba nu. Nici măcar a găsi nu te face infidel - spun eu. Nedorința e o treabă de oameni mari. Pentru că "oamenii mari nu au timp să cunoască nimic" (Saint-Exupery). Și oamenii mari se mulțumesc cu ce-au îmblânzit când erau copii. Dar vedeți voi, ei au fost copii și-au renunțat la asta. Ori asta e cea mai rea decizie pe care-o poate lua cineva. Să renunți. Dar e vorba strict de renunțatul la copilărie, nu de alte renunțări. Lecția despre renunțatul la timp am s-o țin în viitor. 

Acum mă simt nevoită să scriu ce-am mai făcut de când am tăcut. Dar au fost atât de multe încât bag de seamă că le-am pierdut șirul. Știu că, recent, am avut noroc și-am câștigat o invitație la Vunk. Mai știu c-am avut noroc să nu mă trezesc într-o marți să merg la test - crezând cu îndârjire c-am scăpat de chin, dar testul s-a amânat. Știu că mi-am luat o carte minunată de Kureishi - Am ceva să-ți spun. Asta deși acum vreo 2 ani când am fost în Norvegia l-am urât pe Kureishi că mi-a picat la examenul de ziua mea. Apoi am trecut la sentimente mai bune pentru că mi-am dat seama că e un profund intelectual genial și are ceva-ul ăla care mă ține și nu mă lasă. O recomand. Dacă aveți chef de-o carte cu o copertă albastră cu oameni din lemn făcând sex lemnos - sau cel puțin încercând, că nu cred că le prea iese, Am ceva să-ți spun e soluția. Kureishi e un actual Miller - dar nu pe atât de porno și destrăbălat în limbaj.  

Sfatul astrologului pentru luna decembrie: dacă vrei să primești cadouri rămâi puer aeternus; dacă vrei să simți plăcere fă-te om mare. E oarecum normal. Însă, "ce fel de normalitate preferi să te caracterizeze - normalitatea nevrotică, psihotică sau perversă?" (Kureishi)