S-au uscat trandafirii

Pentru mine vara = lene, neorganizare a timpului, delăsare cruntă, derută, prăjire şi mult somn. Statistic vorbind, n-are niciun rost anotimpul ăsta.

Întâi de toate îmi scade capacitatea de concentrare şi sunt mai mereu ameţită de cap, indecisă (ştiu, ştiu că nu ştiu lua decizii, dar acum e şi mai grav), adormită, fără trandafiri în cap. Îmi petrec majoritatea timpului lamentându-mă şi încercând să-mi găsesc activităţi. Sunt dezorganizată, pasivă, inactivă în vreun fel, flegmatică şi irascibilă. Dacă e prea cald, e prea cald şi mă lipesc ca o caramea. Dacă e prea frig am halucinaţii cum că ar fi toamnă şi mă tot umflu şi dezumflu în pene. Dacă plouă, mă linişteşte şi-mi mai place că văd o tonă de curcubeie.

Am o frazare proastă, de compunere de clasa a 5a. Nu trec prin stări, aşadar nu pot scrie. Nu pot gândi mai mult decât se întâmplă în jurul meul. Iar în jurul meu e haos - dar nu e acel haos înălţător şi dătător de stări intense, ci un haos superficial, un haos monoton şi-al naibii de bizar.

Mă exprim greoi şi în scris şi la vorbit, iar în plus de asta simt cum mă deculturalizez pe zi ce trece pentru că nu pot citi nimic. Am ajuns în stadiul în care nici ce scriu eu nu am răbdare să citesc. Nici ce-mi scrie cineva când vorbesc pe-un mess... iar de ştiri, horoscop sau vreme, nicio şansă. Am noroc că la vreme arată doar 2 cifre: un 1 şi un 4/8 adică variază temperatura între 14-18 grade.

Relaţiile mele interumane sunt aşa şi aşa, asta datorită comunicării mele aproape lipsă. Fizic nu-s deloc în formă maximă. Mă opintesc de 3 zile să merg cu bicicleta în Mihai Viteazu să-mi cumpăr cireşe, dar comoditatea are un cuvânt mai greu decât pofta. Am renunţat să mă mai lupt cu mine, cu sinea mea şi cu eul meu. Mi s-au uscat trandafirii din cap de neglijenţă, deşi am primit un tricou cu o femeie cu cap de trandafiri pe el - ca să mă motiveze să scriu. Uite, Ioana, acum stau cu el şi eu tot seacă sunt.

p.s. Dacă ştiţi cumva vreun tratament pentru trandafirii uscaţi, vă rog să mă contactaţi. Am să încerc să nu fiu egoistă, să vă ascult şi astfel să comunicăm. Mii de mulţumiri.

Trandafirii îşi vor reveni cu siguranţă din Septembrie încolo, dar nu vreau să putrezească pe timp de vară! :)

Când vrei să ...

Ce faci când vrei să dormi? Simplu – mergi la somn. Dar dacă nu poți? Cauți ceva de lucru! Dar dacă nu mă pot concentra? Te uiți pe pereți! Dar dacă e întuneric? Aprinzi lumina. Dacă s-a ars becul? Cauți o lumânare. Dacă n-am? Te pui naibii la somn și adormi! Daca nu pot? Numeri oile!

Ce faci când vrei să înveți? Înveți! Dacă nu pot? Te forțezi! Dacă nu iese? Faci altceva. Ce altceva? Dormi! Aaa…perfect! Acum se poate!

Ce faci când nu vrei sa vorbești cu nimeni? NU vorbești cu nimeni! Și dacă e musai? Îl pasezi. Și dacă se supără? Înseamnă că nu merită atenția ta! Și dacă zice că-s nesimțită? Înseamnă că așa o fi! Dar dacă mă jignește? Ghinion… înveți… aaa deci dacă nu vreau să vorbesc cu nimeni soluția e învățatul. Vezi că te-ai prins? Da.. se poate!

Ce faci când visezi urât? Te trezești! Și dacă nu poți? Atunci schimbi placa. Și dacă placa cu povestea de dragoste e uzată? Cauți alt prinț și-o uzezi și pe aia! Dar dacă nu găsesc? Furi de la careva! E frumos să furi? Nu… dar e frumos să ai coșmar mereu? Nu…Păi atunci? Atunci ce.?? Atunci fură visul altuia si nu mai spune la nimeni nimic! Adică să tac? Adică DA! … aaa… acum se poate să tac!

Ce faci când ai insomnie? Stai ca bufnița și te uiți în gol!

(Norvegia, 2010 - moment de singurătate și maraton de insomnie)

Criticilor mei

Întâi de toate am un blog nou pe wordpress. Dar nu v-aș sfâtui să citiți chiar tot că e mult și nu e pentru muritorii de rând sau râcâitori. Acolo nu scriu fantasme ca și aici, ci mă axez pe literatură, critică, comentarii - chestii mai științifice. Adresa e asta: http://ruxandradumitrescu.wordpress.com/ și o găsiți și-n dreapta sus, acolo unde e și adresa cu capetele în nori. Lectură ușoară, dar nerecomandată tuturor, cel puțin nu pentru moment.

Mi-a fost musai să mă focusez puțin să scriu ceva că deja începeam să devin de-adevăratelea Derutată de la cealaltă postare.

Ei bine, am fost făcută cu ou și cu oțet că scriu literatură de proastă calitate (eu nu scriu literatură). Apoi că vreau să devin un Eminescu contemporan (nu vreau nici asta că nu scriu versuri), apoi că sunt imatură (pe asta o recunosc), că nu sunt femeie (hai, poate merge și asta) și câte și mai câte. Dar, mi le asum, ce-aș putea face. Lumea e plină de băgători de seamă, îi acceptăm și pe ei că altfel ar fi totul mult prea monoton.

Trec peste introducerea asta negativă și deprimantă și sar la lucruri puțin mai simpliste, cu un limbaj la fel de simplist (că mi s-a reproșat că folosesc sinonime complicate și citez scriitori vechi antici și de demult - asta-i citat de la criticul meu în viață). Na, păi pe cine deranjează ce scriu eu aici, să nu citească. Nu sunt ca o carte băgată pe gât de profii de română la liceu ca să ne luăm bacul.

Fiindcă sunt receptivă la critici și păreri, m-am gândit să-mi schimb puțin modul de exprimare - și anume să scriu direct ce mă doare. Mă doare în cot de păreri neavizate. Ehh.. mi-a ieșit? Simplu, fără sinonime și complicații. :)

Derută

Când știm că trebuie să facem ceva? Când știm ce e bine și ce e rău? Când știm că a sosit momentul unei despărțiri? Chiar știm?

Am de multe ori impresia că nu știu nimic despre nimic. Nu știu cum să vorbesc cu oamenii, cum să-i ascult, cum să-i las să-mi vorbească. Nu știu de ce sunt cine am ajuns să fiu... și mai mult de atât nu știu cum am ajuns aici.

Mi se pune adesea întrebarea: "Ruxandra, ce faci? Noi ce facem?" Iar eu mă blochez, mă eschivez și nu răspund. O întorc pe toate fețele numai să nu fiu nevoită să vorbesc. Prefer să scriu. Hai.. îți trimit un mail haotic și poate ma faci tu să înțeleg ceea ce eu nu sunt capabilă. Și chiar nu mă înțeleg, nu-mi înțeleg stările. De ce simt ce simt?

Săptămâna care a trecut a fost culminată de două atacuri de panică - grave. Asta nici n-ar fi atât de rău, însă am reușit să-mi răsfir starea negativă în jurul meu și am iscat mai multe furtuni decât mi-aș fi închipuit vreodată. Colac peste pupăză monștri din creierul meu erup spre sfârșitul săptămânii și are loc cea mai puternică erupție vulcanică interioară din ultimii 20 ani.

Sunt întoarsă pe dos. Ca și cum aș purta un tricou cu eticheta pe dinafară, cu niște cusături de proastă calitate la vedere, invers proporțională cu lumea și realitatea. Tu zici da, la mine e automat nu. Te-a deprimat un film trist, pe mine m-a bucurat deprimarea ta. Te-a mulțumit un succes personal, mie mi-e indiferent. Ai trecut printr-o stare de extaz, pe mine mă lasă rece. Te consumi inutil pentru o banalitate, atunci eu sunt cea mai liniștită. Am ajuns să port un război cu mine. Asta n-ar fi ceva absurd. Am ajuns să port un război cu toți din jur - involuntar. Tocmai de asta am decis că e cazul să mă retrag. Risc să pierd totul, dar nu mai contează. E ca și cum ai renunța pe ultima sută de metri ... doar asta fac eu întotdeauna. Renunț... sunt lonely and cold! Aceeași eu .... mereu în lumea mea, cu picioarele pe pământul meu, cu capul în norii mei, cu dualitatea cunoscută de toți, cu optimismul exagerat și atacurile de panică nejustificate, cu toate paradoxurile mele neechitabile.

Da ... Nu ... Poate!