Totalul afișărilor de pagină

luni, 29 august 2011

Rux i eventyrland

Am avut două zile active cultural. Ieri, după ce am scris pe blog şi m-am pus la curent cu noutăţile mondene din ţară am avut marea plăcere de a merge cu doamna la o expoziţie de pictură a unei tipe din Lunde. Artista, născută în zonă, a avut o mică expoziţie cu tablouri ilustrând locuri, costume şi tradiţii celebre din Telemark. Expoziţia se afla într-o casă tipic norvegiană, cu pereţii interiorului zugrăviţi în bleu, cu ferestre luminoase, cu miros de vechi, totul în mijlocul naturii. Am căutat pe net nişte picturi ale Elisabethei de Lunde şi am găsit ceva -http://www.slide.com/r/iXF_LmmK6z8J8k5o0KFHLzX705kItbXe?previous_view=TICKER&previous_action=TICKER_ITEM_CLICK&ciid=3314649326195419985

După expoziţie am mers să vedem o ecluză pe Canalul Telemark, am băut un ceai bun de mere, scorţişoară şi stafide, iar spre seară ne-am întors acasă. Mi-e dragă doamna pentru că se ocupă de mine. Mă poartă de colo colo, mi-a făcut rost de bicicletă de la vecin, a vorbit cu o profesoară la facultate să merg la nişte cursuri de literatură până vine profesorul meu, mi-a pus totul la dispoziţie. E foarte drăguţă. E o tipă singuratică, umblă foarte mult, nu prea stă pe acasă ... şi o înţeleg... devine deprimant să stai doar în pădure. Mă văd aşa la bătrâneţe. Apreciez la ea că nu se lasă pradă oboselii şi altor factori. În după masa asta, de exemplu, a plecat la canoe, alaltăieri a fost prin pădure după afine.

Azi de dimineaţă am mers la facultate şi m-am trezit direct într-un curs despre literatura fanstastică. Am discutat despre Harry Potter, Hobbit, Cronicile din Narnia şi multe altele. Am avut un curs antrenant şi solicitant şi sunt încântată. Ulterior am citit 3 basme în norvegiană şi am aflat că eventyrland = wonderland. Cât de feeric. Mă copilăresc pe zi ce trece şi mă simt din ce în ce mai copilă... copiliţă fără minte. Cred că nu întâmplător am ales tema licenţei - basmul.

Dar... în toată copilăria asta a mea se petrec lucruri de oameni mari... de femeie cu cap de trandafiri. Ştiţi vikingul care m-a condus şi cu care am vorbit? Ei bine... în beţia lui n-a fost atât de uituc precum credeam. Ieri mi-a scris mesaj, ne-am împrietenit pe fb (uhh...şi am ajuns iar la 535 friends ... câtă superficialitate... nu Nemesis?), iar azi am avut o discuţie destul de antrenantă. Trebuie să vă spun că el-ul cu pricina e berbec, de asta mi-am şi permis să vorbesc cu el. Iniţial am simţit că e primăvăratic, dar aveam emoţii să nu fie tăuraş ... că mi-am propus s-o las moale cu taurii că-mi aduc numai belele. Şi dacă sunteţi tauri şi citiţi asta... încercaţi să fiţi mai umani! :P

Mă simt echilibrată, stabilă, inocentă, plină de energie pozitivă şi liniştită. Savurez ploaia zilnic. E totul atât de firesc aici. Curge totul, oamenii sunt paşnici, lumea îmi zâmbeşte când intru la magazin, când trec pe stradă. E de basm ... o variantă a BOrsecului ruinat, care sper să reînvie curând. Mă simt ca în copilărie în vacanţele la Borsec. O bunică cu o pisică (a mea avea câine), o căsuţă în pădure, o stare de neglijenţă, libertate şi un aer boem de cultură în juru-mi. Tăcere ... căci simt o emoţie de toamnă ...

duminică, 28 august 2011

What if ...

A trecut şi a doua zi în pădurea norvegiană. Trebuie să recunosc că sunt fascinată de această casă pentru că are nişte ferestre foarte mari şi luminoase, în bucătărie sunt constant 9 lumini/veioze aprinse, simt miros de istorie şi aud slabe glasuri de copii prin vale.

Mă trezesc ieri de dimineaţă cu gândul să merg să-mi fac nişte cumpărături. Planul pare să se anuleze din cauza vremii capricioase. Nu e frig, însă plouă continuu. Decid să-mi petrec dimineaţa şi implicit după masa la gura sobei, să citesc nişte basme norvegiene (mi-a dat doamna o carte cu basme să o răsfoiesc), până când prietenul meu spaniol de anul trecut îmi dă un semn. Mă anunţă că de întâlnim la ora 19:00.

Aşadar la ora 19:00 mă întâlnesc cu studenţii în curtea din spate a facultăţii unde e ridicat un cort mare alb. Plouă, dar vikingii nu par a fi deranjaţi şi beau fără probleme. Petrecerea asta la care merg eu e cu tema: White Party. Care mai de care îşi etalează ţinuta albă, lumea bea, dansează şi se simte bine. Petrecerea a început la ora 15:00 şi de la ora 22:00 a continuat la Kroa. Nebunie. (Vezi cum mi s-a părut că petreceau vikingii anul trecut http://ruxandra-dumitrescu.blogspot.com/2010/08/cum-petrec-vikingii.html)

Să trec acum la detalii. Momentan cunoşteam aici doar doi studenţi de anul trecut, aşa că decid să nu merg singură să stau cuc pe acolo şi aştept ora stabilită pentru întâlnirea cu spaniolii. Observ că sunt mai mulţi studenţi de anul trecut, vorbim, schimbăm impresii etc. Eu nu beau. Acuma... nu beau nu că nu aş fi vrut.. (deşi am zis că nu beau că sunt cu bicicleta şi nu am cum să conduc bicicleta în stare de ebrietate) ci pentru că după ora 18:oo nu-ţi poţi cumpăra alcool. Ce să fac? Îmi iau un iaurt cu cereale. Noroc că l-am mâncat înainte de a ajunge la petrecere, că altfel dădeam de bănuit că nu sunt la semne. Mă îndeamnă vreo 3 vikingi cu beri, insistă chiar, dar mă abţin pentru că ... la drumul de întoarcere ştiu că mă aşteaptă obstacolul de neînvins: întunericul... iar farul de la bicicletă nu funcţionează.

Cunosc o mulţime de studenţi străini şi norvegieni. Fac o impresie bună, cum că sunt singura din România, deci sunt un fel de standard (asta mi-a zis un spaniol. Sunt prima româncă pe care o cunoaşte şi să fac bine să mă port adecvat dacă vreau să aibă o părere bună despre poporul nostru. Ulterior merg cu el la Kroa şi povestim câte în lună şi în stele, iar el e surprins că ştiu să vorbesc atâtea limbi. Deştepte româncele astea.) Sunt un fel de copiliţă fără minte, micuţă, toţi se uită cu drag la mine. Nu pot decât să mă simt bine. Se oferă vikingii să mă încălzească în cerc (pentru că la un moment dat mă prinde frigul şi devin necomunicativă). Drăguţ, ce să zic. Aia mică şi drăguţă din România. Bine că nu mă ştiu drept aia mică şi rea.

Ajung la Kroa. Când încep să dansez, nu mai devin aia mică şi drăguţă, ci se schimbă privirile masculilor. Fie. Unul, mai tupeist, vine la mine să-l învăţ să danseze că ştie că am fost dansatoare. (Ne ştim de anul trecut, dar nu-mi amintesc să fi vorbit altceva în afară de salut salut. A fost aiurea anul trecut că ieşeam tot timpul cu Agata, iar ea era mai timidă, eu trebuia să stau tot timpul cu ea şi eram destul de inabordabile, fie şi pentru o discuţie oarecare). Urmează un dans antrenant cu un rac din slovacia (chiar dansează bine)! Mă trezesc prin aer de câteva ori. Masculii ăştia au impresia că dacă sunt mică mă pot arunca şi învârti ca pe o păpuşă descurcăreaţă (descurcăreaţă pentru că anticipam mişcările şi ştiam să ies din încurcăturile paşilor). Mi se propune să dau lecţii de dans. Accept. Sunt curioasă dacă în stare de neebrietate el-ul cu pricina îşi va mai aminti ce l-am învăţat şi ce m-a rugat. Dar... să rămân totuşi cere(br)ală şi să nu-mi imaginez că mintea masculină poate merge atât de departe la beţie.

Punctul culminant e când vine un viking (care m-a reperat de ceva vreme) şi mă ia la dans. Pai acuma el nu prea avea treaba cu dansul, muzica şi ritmul, dar dadea şi el din aripi arogant ca un cocoş de munte. Se dovedeşte că e defapt de la mare. (Ana, colocatar de-al tău). Dacă anul trecut am afirmat că nu se paote comunica cu norvegienii, nu se poate interacţiona, ei bine... evenimentele de aseară m-au făcut să-mi dau seama că se poate. La petrecere am purtat o discuţie cu un tip cântăreţ care studiază istoria, natura, şi alte cele şi care vrea să devină fie profesor, fie scriitor. Nemeş, dacă te interesează proza norveniană a unui tip de 26 ani spune-mi şi-ţi arăt viitoarea concurenţă pe piaţa internaţională a bestsellerurilor viitoare. Revin însă la vikingul cocoş. Era atât de "fericit" încât nu îl puteam înţelege nici în norgeviană, nici în engleză. Vine să mă conducă. Eu trebuie să-mi iau bicicleta de la facultate. Pe drum îmi spune să mergem la el. Ce să merg? Îşi scoate telefonul şi-l scapă în baltă. Mai mergem juma de metru, dă să pice în şanţ. Se împiedică de nu ştiu câte ori. Pai nu am venit la Bo să mă fac vikingsitter. Văzând că nu accept nicicum să merg la el, încearcă un şantaj emoţional. Şi-mi zice: Dar dacă eu sunt marea ta iubire? Accepţi să mă pierzi aşa uşor? Îi răspund că nu cred în iubire. El accentuează ... WHAT IF ... Am început să râd pentru că mi-am adus aminte de asta.

Ne despărţim la facultate. El îşi comandă un taxi, eu merg după bicicletă. Nu apucăm să ne zicem nimic pentru că el intră într-un tufiş, eu observ 3 secunde mai târziu, o iau înainte iar pe când trec de curbă taxiul apare, iar el pleacă. Uff.. şi am scăpat.

De la facultate acasă fac vreo 20 minute cu bicicleta. Cred, însă, că am făcut mai mult pentru că am avut de urcat un deal de anvergura celui din Gruia, apoi am intrat pe un drum de ţară neluminat, iar farul bicicletei mele nu funcționează. Am mers doar în zig-zag. Mă întreb însă .. dacă aş fi băut ... cum aş fi ajuns acasă?

Am avut o petrecere frumoasă, m-am distrat, am cunoscut muultă lume nouă, mi-am făcut prieteni, am ajuns în siguranţă acasă la ora 2 iar acum mă gândesc la mormanul de badoage din curtea facultăţii.

What if ... cum ar fi fost dacă ...


vineri, 26 august 2011

Pe făgaşul normal

Cum mi-am petrecut prima zi în Pădurea Norvegiană? Ei bine... o dată ajunsă acasă azi noapte la 1, am început să-mi scriu impresiile, pe care, ulterior le-am şi publicat de dimineaţă bună. Am mers la facultate la ora 8, ceea ce e foooarte devreme pentru mine, având în vedere antecedentele din vacanţă, când mă trezeam doar pe la ora 10, poate chiar mai târziu. Am făcut alegerea asta pentru că nu ştiam drumul şi-n plus îmi părea şi foarte departe facultatea de căsuţa din pădure. Şi nu m-am înşelat. Mi-am petrecut ziua vorbind cu cine era de vorbit, scriind mailuri, anunţându-mi prietenii de aici că m-am întors şi luând contact cu noii organizatori de petreceri.

Mă prinde somnul pe la ora două şi decid să mă întorc pe jos. O anunţ pe Ingrid că am să plec pe jos, ea pare puţin sceptică fiindcă drumul e puţin îmbărligat. Mă consider o aventurieră şi decid să mă avânt. În afară de faptul că m-aş putea rătăci ce altceva s-ar mai putea întâmpla? Nu sunt o norocoasă deosebită, după evenimentele din ultima zi nici nu ştiu dacă îndrăznesc să mă numesc norocoasă, dar mă ghidez după instinct. Ajung la o răscruce şi-o iau în dreapta. La un moment dat începe să plouă. Mă opresc în mijlocul drumului, mă uit la cer şi încep să râd! De plăcere, de fericire, de încântare că m-am întors în locul acesta minunat. În mulţumirea mea constat că nu ştiu drumul spre casă. Chiar nu-l ştiu. Ajung la o altă răscruce, dar de data asta o iau la stânga. Şi în timp ce mă întrebam, în sinea mea, ce-i de făcut dacă m-am rătăcit, văd în faţa mea pisica doamnei. Mă privea lung de ceva vreme. Probabil aştepta să-mi revin din visare. Iar când a observat că am zărit-o a luat-o în faţă. Nu vă pot explica de bine m-am simţit, ce eroină de basm norvegian a crescut în mine, iar cu ajutorul unei pisici uriaşe, gri şi înţelepte ajung la destinaţie. Ca o mică paranteză... mi-am făcut un test: ce patronus din Harry Potter aş fi şi mi-a ieşit pisica. Nu sunt eu o mare iubitoare de patrupede păroase şi linguşitoare, însă trebuie să recunosc că sunt superbe, simt omul şi în parşivenia lor, îl şi ajută.

Ajung acasă plină de încântare. Drumul a durat 40 minute... cu tot cu opriri de orientare şi calculare a distanţei turnului bisericii. (vă mai aduceţi aminte de biserica şi cimitirul de anul trecut? Ei bine, am să trec zilnic pe lângă biserica din deal şi cimitirul vesel). Apreciez, aşa, la primul pas, că aş avea nevoie de 30-35 minute pe jos, si 15-20 minute cu bicicleta. Îmi propun să merg la ora 17:00 la fotbal ca să mă întâlnesc cu alţi studenţi, dar nu-mi iese pasenţa deoarece cad pradă somnului. Şi nu regret. Între timp începe şi ploaia, iar planurile de a ieşi par a se anula. Sunt 14 grade, doamna a făcut foc în casă. Eu stau în bucătărie şi tastez, mă bucur la aflarea veştii că 2 prietene de anul trecut au să se întoarcă în 2 săptămâni la Bo pentru că au iubiţi norvegieni.

Beau ceai elveţia într-o casă tipic norvegiană, cu o pisică demnă de basme, o pădure alături şi un foc viu în şemineu. Viaţă bună ... să aveţi şi voi!

Basmul meu - Iukandia curajoasă şi stresul nimicitor




 Am ajuns! Aproape 24 ore … o călătorie interminabilă, presărată cu peripeţii, ghinioane, întârzieri, lacrimi, pierderi şi nesomn. Dacă voiajul de anul trecut l-aş putea considera unul bun şi reuşit, cel de anul acesta dă semne cum că ar fi început cu stângul. Şi să fie astea pentru că m-am întors din drum? Să fie pentru că cineva-mi pune gând rău? Să fie o răzbunare?
            
Nu mă pot plânge pentru că toate necazurile s-au rezolvat. Însă a fost prea multă tensiune şi am trecut prin stări multiple.

 Călătoria mea începe cu un scurt drum cu trenul de la Gherla la Cluj, unde port o discuţi de 45 minute cu un bărbat de 45 ani care-mi povesteşte viaţa lui, eu o parte dintr-a mea şi facem haz de necaz de viaţa asta. La Cluj îmi urează noroc şi succes cu studiile, eu îi urez toate cele bune în familie şi ne despărţim.

 Ajung acasă unde urmează să sosească Ana la mine. Apare Ana în jurul ore 22:00 şi nevăzându-ne toată vara stăm la taclale până în jurul orei 01:00. Încercăm să dormim. Ea reuşeşte, eu nu mă pot deconecta să adorm şi simt o tensiune şi o îngrijorare. Ignor semneleşi la ora 03:00 ne trezim. Pornim în aventura către Budapesta o oră mai târziu. Starea mea e de nelinişte inexplicabilă. Nu pot să dorm, deşi închid ochii forţat. Reuşesc să aţipesc însă vreo oră după ce trecem în Ungaria. Ajungem la Budapesta cu vreo două ore mai devreme decât e necesar.

Până aici, toate bune. Acum începe peripeţia. La 11:25 ne prezentam la check in. Ana merge înainte, e în regulă, dar când ajung eu surpriză. Nu e nicio rezervare pe numele meu. Nu apare nimic. Apare un nume Boagiu Carla. Încep să mă panichez. Aparent nu se poate face nimic. Pe rezervare apare alt nume, eu nu am verificat (din prostie). Tata mă face capră, mama încearcă să calmeze situaţia, Ana sare că-i dă ea în judecată, eu sunt varză şi încep să plâng de nervi. Rezolvăm dilema cu un telefon calm din partea tatălui meu la Bucureşti şi prin bunăvoinţa tipelor de la informaţii. Norocul meu în toată harababura a fost că am ajuns la check in printre primii pasageri şi astfel am avut timp să dau telefoane şi să aştept. O dată clarificată treaba asta cu numele meu, aflu, cu stupoare că trebuie să-mi plătesc 80 euro pentru 10 kg în plus. Le plătesc, deşi anul trecut am avut cu 8 kg mai mult şi nu a păsat nimănui. Trec printr-o serie se stări... de la tremurat, frisoane, călduri, transpiratie excesivă, rău de leşin, la plâns de fericire când s-a rezolvat situaţia. Vina mea, ce să zic.. n-am căscat ochii când am printat rezervarea. Dar culmea, pe hârtia primă scria numele meu, iar în baza lor apărea că eu al plătit biletul. Ciudat …

Mă despart de ai mei, trec de toate verificările, mă reîntâlnesc cu Ana, care aştepta să vadă daca prind sau nu avionul. Şi în timp ce aşteptam îmbarcarea observăm că avionul are 2 ore întârziere. Ulterior aflăm că în cursa de la Oslo la Budapesta a avut loc un incident: unui pasager i s-a făcut rău şi au fost nevoiţi să aterizeze de urgenţă la Copenhaga. Aşadar, alte incidente. Probabil pasagerul era un săgetător într-o zi proastă, ca şi mine. Aşteptând avionul, mă împrietenesc cu o doamnă norgeviancă din Bergen care tricotează. Povestim câte îşi permit doi străini, îmi urează succes cu studiile, eu le urez drum bun în călătoriile lor şi ne despărţim.
În sfârşit ajung la Oslo. Norocul meu e că-mi vine bagajul destul de repede (de obicei vine tot printre ultimele). Sinceră să fiu nu m-ar fi mirat să-mi pierd bagajul... la câte am pătimit ieri. Iau autobusul de la Oslo Airport la Oslo S. Pierd autobuzul de 18:40, iar când merg să-l iau pe cel de 19:40 aflu, fără uimire de data asta, că nu mai am legătură din Notodden la Bo aşa că trebuie să stau până la 22:47 să prind trenul. Ce să fac? Ce să mai fac? Mă aşez pe-o bancă, îmi iau o striclă de Cola să rezist să nu adorm şi încep să scriu într-un caiet aventura. Termin în aproximativ jumătate de oră după care mă îndeletnicesc cu privitul oamenilor. Mă înspăimântă că nu văd decât emigranţi sau norvegieni handicapaţi. Nu tu un om normal, nu tu linişte spirituală. E drept că e gară, dar... mă aşteptam la mai mult. Am zărit doi de-ai noştri - un rrom şi rroama lui. M-am bucurat că nu sunt singură. Cu chiu, cu vai se face ora 22:47 şi plec spre Bo. Reuşesc să adorm în tren. Trenul foarte luxos, cu pătură dacă ţi-e frig, cu pernă gonflabilă, cu dopuri de urechi sau ochelari de somn!
Ajung acasă. Mă aşteaptă Ingrid în gară. Doamna are în jur de 60 ani şi are o pisică motan de 15 ani. Probabil compensează lipsa masculină cu un motan gri, înţelept, dar timid. Am o cameră frumoasă, veche. Mobilă foarte veche, un pat dublu care scârţâie, comode vechi, o oglindă zbârcită de patina timpului, alizee de toamnă, un televizor scos intenţionat din priză, o combină muzicală acoperită ca să nu se depună praful şi un balansoar de pe vremea bunicii. Îmi place. E o experienţă. Bucătăria e mare şi frumoasă, utilată cu de toate.
Călătoria asta a fost ca un basm iniţiatic, presărat cu personaje episodice ajutătoare şi doritoare de bine, care m-au încurajat şi mi-au urat noroc: nenea din tren, norvegianca din aeroport, domnul cu copilul din faţa mea din gară, care a vegheat bagajul meu când am mers să-mi iau o striclă de Cola. Trolul e tipa de la eSky, Carla Boagiu, care mi-a făcut rezervarea MEA pe numele ei, dar Askeladden (tata) a rezolvat dilema. Iar în final am ajuns la căsuţa fermecată din pădure şi sunt liniştită! Sper însă să nu mă transform într-o Huldră! :)

marți, 23 august 2011

Norvegia pe val

Îmi pregătesc bagajele, mă pregătesc sufleteşte şi aştept să plec în Norvegia - mâine noapte de la Cluj, poimâine de la Budapesta. Plec tot la Bø, unde am fost şi vara trecută, doar că acum am să stau doar o lună. Merg pentru studii ... bla bla .... detalii!

Am să repet obiceiul de anul trecut, în sensul că am să scriu pe blog ce fac şi cum o duc, astfel o să-mi menajez stările şi nu voi fi nevoită să repet la nesfârşit detalii gen: ce am mâncat, ce am făcut, ce am studiat, cu cine m-am întâlnit, ce am vorbit, la ce oră m-am trezit şi m-am culcat, cum o cheamă pe pisica doamnei la care stau, cum arată doamna, cum e vremea, cât e ceasul.

Aşa, ca fapt divers, o duc mai bine decât acum vreo lună, însă mai prost decât acum vreo cinci. Sunt nemulţumită de atitudinile celor din jur, de răutate şi înfumurare, de superioritate şi idei preconcepute. În rest, nu mă plâng nici de vreme, nici de politică, nici de afaceri.

Să ne auzim cu bine din Troll Land!

joi, 11 august 2011

Varianta de vară

Nu e toamnă ... încă... dar mă simt ca şi cum aş fi. Strig după toamnă ca şi un muribund după ajutor. Şi asta nu pentru că m-aş simţi mai bine, ci... pentru ca să mă simt mai rău... mai slăbită, mai singură, mai părăsită şi mai uitată.

Am ieşit să mă bată soarele, să-mi străpungă inima de piatră şi sentimentele îngheţate. M-a înmuiat, mi-a reînviat starea de agonie, de moarte a virilităţii şi a oboselii ce poartă masca fericirii.

Nu mai are cine să-mi spună că-s dilie, cum nu mai are cine să-mi şoptească cât sunt de năroadă. Nu pot să fiu veselă (deşi mi se spune să scriu vesel ca să nu aduc ploaia)!

Nu sunt deprimată, nici tristă, nici nefericită.. sunt doar sătulă să mă îmbrac în fericire, bunătate, voie bună sau înţelepciune... toate astea, pentru cine? Am încetat să mai fiu pe aceeaşi lungime de undă cu lumea...am rămas singură, la fel cum voi fi şi peste o lună în Norvegia. Mă gândesc însă... nimic nu e la voia întâmplării. Aveam nevoie de asta. Trebuie să fie aşa. Sau nu?

... plec la celălalt capăt al lumii. Aştept şi nu prea. Vreau o provocare, dar mi-e frică de mine, de reacţiile mele dure şi tranşante.

M-am hotărât să devin hotărâtă!