Amețeală de pastile roz. Tranchilizare instantă, halucinație continuă, miros de păcat grosolan. Infracțiuni orizontale, sancțiuni ocazionale. Tulburare a simțurilor.
Ai înțeles misterul indianului din dulap? Sau al amantului de după ușă? Sau poate al iubitului zgribulit în balcon în timpul unei vizite parentale? Cu siguranță ți-e străin efectul hegemonico-hermeneutic al self-determination ului postbelic. Ți-e străin și glasul gărzii și ceasul cărții.
De ce mi se pare că iubirea e un ceva pentru oameni slabi, incapabili să se descurce singuri? De ce cred că iubirea e o stare de constantă nevoie de afecțiune, o dependentizare care ajunge la cote inexplicabile? De ce consider că iubirea nu-i pentru bărbați cum nu-i pilotajul pentru femei? Poate pentru că văd mereu oameni scurși și captivi în mrejele sentimentului și cad în fața iubirii ca un întreg batalion în faza inamicului. Sub mirajul simțirii oamenii sunt labili, slabi și existența lor se monopolizează în jurul unui singur individ, pactul cu realitatea și adevărul se rupe, iar viața pare un lung șir de vise și planuri în derulare. O dată ivită scânteia divorțului, se năruie totul, se aruncă visele la gunoi, se calcă în picioare simțirea - cândva posibil înălțătoare - și nu se reciclează decât amintirea. Ori ce poate fi mai cumplit decât să simți un frecvent gol negru îmbibat cu amintiri, guvernat de stări de vomă, patronat de-un trecut din care știi sigur că nu te poți desprinde. Și pentru că acele cazuri fericite se întâlnesc prea rar, are rost să sacrificăm un viitor pașnic pentru un prezent romanțat? Are rost să ne aruncăm în așternuturi necunoscute și să pledăm pentru o stare trecătoare de bine? Și zmeul în Sânzi și Pepelea cântă - nu există fericire în iubire. Iar în momentul ăla cuplurile din public încep să-și pună întrebări (unii), iar alții să susțină - nu mi-a plăcut cântecul ăla cu nu există fericire în iubire. Ei nu?
Mie da. Pentru că e un adevăr prezent și posibil trecător. Un adevăr al realității mele. Un motiv să mă cred rațională și barbară. Iubește cât poți. Într-o zi vei ajunge ca mine...
De ce mi se pare că iubirea e un ceva pentru oameni slabi, incapabili să se descurce singuri? De ce cred că iubirea e o stare de constantă nevoie de afecțiune, o dependentizare care ajunge la cote inexplicabile? De ce consider că iubirea nu-i pentru bărbați cum nu-i pilotajul pentru femei? Poate pentru că văd mereu oameni scurși și captivi în mrejele sentimentului și cad în fața iubirii ca un întreg batalion în faza inamicului. Sub mirajul simțirii oamenii sunt labili, slabi și existența lor se monopolizează în jurul unui singur individ, pactul cu realitatea și adevărul se rupe, iar viața pare un lung șir de vise și planuri în derulare. O dată ivită scânteia divorțului, se năruie totul, se aruncă visele la gunoi, se calcă în picioare simțirea - cândva posibil înălțătoare - și nu se reciclează decât amintirea. Ori ce poate fi mai cumplit decât să simți un frecvent gol negru îmbibat cu amintiri, guvernat de stări de vomă, patronat de-un trecut din care știi sigur că nu te poți desprinde. Și pentru că acele cazuri fericite se întâlnesc prea rar, are rost să sacrificăm un viitor pașnic pentru un prezent romanțat? Are rost să ne aruncăm în așternuturi necunoscute și să pledăm pentru o stare trecătoare de bine? Și zmeul în Sânzi și Pepelea cântă - nu există fericire în iubire. Iar în momentul ăla cuplurile din public încep să-și pună întrebări (unii), iar alții să susțină - nu mi-a plăcut cântecul ăla cu nu există fericire în iubire. Ei nu?
Mie da. Pentru că e un adevăr prezent și posibil trecător. Un adevăr al realității mele. Un motiv să mă cred rațională și barbară. Iubește cât poți. Într-o zi vei ajunge ca mine...
Iubirea ii pentru oameni puternici... Sa fii suficient de puternic incat sa permiti sa fii vulnerabil fata de o alta persoana.Si nu ma refer la visul ala Disney de iubire... Oare barbaritatea si ratiunea ascund slabiciunea ta sau cicatricile unei rani mai vechi?
RăspundețiȘtergere