Mozoale, sarmale reci și "puritate sufletească"

Tzuc un mozol și plânge icoana. Bag 5 sarmale, un cântec tragic slăvind ceva ce nu știu ce, bag 3 ture de coate și genunchi, mă împing la rând, dorm pe-o saltea de baie, fac un mic, un pateu, o măslină să se vadă c-am cu ce, înjur aglomerația, mă uit urât la babe, fac trei cruci, caut să mă cuplez cu cineva, scriu mesaje și mă plâng de ce jeg e acolo ș-apoi mă întorc pur și spiritualizat după ce un sobor de-o tona de preoți cântă pe-un ton de jale cât de mult o iubim pe măicuță. De... ce pur sunt după! Și vin cu texte pe la camerele de filmat că am fost să mă rog pentru noroc și toate bolile mi-au dispărut și-s gata să-l reclam pe doctoru ce mi-a zis că-s bolnav. Ei drăcie sfântă!

E două mii treișpe, e din nou mijloc de august, e o sărbătoare religioasă ce musai lasă oamenii să nu lucreze, e habotnicie fără limite și da... oamenii încă mai cred că dacă umblă în genunchi și în coate, se înghesuie la sarmale și mozolesc o icoană lumea va fi mai bună și ei vor ajunge în rai de cât de pioși sunt. Și la bătrâni nu c-ar fi rău - că așa s-au obișnuit de mulți ani (50 zicea un babette la TV) și până nu dispar de pe suprafața pământului respectă tradiția asta - ceea ce hai că nu-i tare grav, însă vezi tone de tineri, oameni fără școală, șomeri, credincioși de ocazie care merg să sprijine gardurile mănăstirii, și să-și imagineze că icoana făcătoare de minuni a lăcrimat la pioșenia lor - uitând cu desăvârșire că înaintea lui o bătrână amărâtă tocmai a mozolit icoana că dade-dade, de la salivă și respirații înfiorătoare s-a îndura icoana să plângă înainte să se roage să ceară o mască de gaze. 

Mi se pare INADMISIBIL ca oamenii anului 2013 să fie fraieriți de popi, de instituția bisericii și de icoane pictate pe pereți de preasfinți și preacucernici violatori în tinerețe, refugiați de închisoare la porțile vreunei mănăstiri. 

Eu cred că există un ceva, un dumnezeu, un spirit și o entitate. Există, o simt. Dar nu vreau s-o văd. Nu vreau să mă rog la o icoană pictată de mâini umane, nu vreau să port lanțuri cu cruci primite moștenire, nu vreau să port rozare, brățări și talismane și să-mi umplu pereții ba cu icoane, ba cu cruci sub întrerupător - că de, mi-a sfințit popa casa. Nu vreau să dau bani la biserică - nici ca să se construiască vreauna, nici să-mi ierte mnezo păcatele și nici să-și ia popa vreun inel bătut în diamante. Presupușii bani din cutia milei îi dau eu pe stradă unui om când mi se face milă. Și mă simt mult mai câștigată și spiritualizată când văd rezultatul direct al bunătății mele. 

Mi-ar plăcea să ajungem niște oameni cu atâta scaun la cap încât să nu negăm existența unei entități, însă s-o căutăm prin noi, nu pe la porțile unor mănăstiri, căutând consolare spirituală de la unu care poate nu-i p-atât de spiritual ca noi, dar face ceva să-și facă meseria. 

Ș-apoi degeaba. Cu habotnicia trece și sf. mărie, trece și tona de sarmale pregătită de preacuvioșii de la Nicula, trece și puritatea sufletească și bunătatea ocazională, trec toate. Da nu-i bai... că mai sunt motive de îngrămădeală, moaște de pupat, sarmale gratis și apă sfințită în cazane de sute de litri. Doamne... de ce-s oamenii atât de proști?