Dar i-am dat papucii

Ce bine că sunt o tipă rece şi nu-mi pierd minţile după Don Juani. Şi pe lângă răceală sunt şi selectivă – ochiometric. Asta cu selectivitatea ştiu ca va naşte controverse, dar criteriile mele de selecţie sunt în favoarea conchistadorului; nu-i pun beţe în roate. La început. După care urmează lungul şir de probe iniţiatice ca să văd dacă merită efortul de a “cădea în dragoste”. De cele mai multe ori nici nu se pune problema căderii, pentru că el-ul renunţă. Şi uitaţi ce urât îi spune… fall în love … cădere în dragoste. Decădere mai bine spus.

Ca să nu vă întrebaţi de ce această introducere din ţara trolului, vă spun doar că e o constatare în urma sondajelor sub acoperire pe care le-am aplicat masculilor. Încă nu mi-e clar cum oamenii se pot îndrăgosti la prima vedere, sau la a 10-a vedere, nu ştiu de ce nevoia e mai puternică dorinţa, de ce soluţia e cheia nevoii şi de ce eu sunt insensibila. Eu nu vreau să cad în dragoste, eu vreau să mă îndrăgostesc. Dar nu anul acesta că aşa mi-am propus la început, punctul 25: Să nu mă îndrăgostesc. 

Nu vreau să aduc în vedere faptul că sunt o persoană dezechilibrată şi extrem de extremistă. Extrem. Peste măsură de schimbătoare în defavoarea curentului şi a vântului. Destul însă cât să-mi pierd echilibrul interior şi să cad de pe sârmă.

Excitarea şi extazul zilei de miercuri şi joi nu aveau cum să se termine decât rău şi în fundul puţului. Asta pentru că subconștientul e mai puternic decât propria-mi superficialitate. Da, sunt rău. Sunt în puţ, puţul a ajuns să facă gaură la celălalt capăt al pământului, iar eu nu fac nimic ca să ies la suprafaţă. Nu mă ajută nici alcoolul, nici cafeaua, nici forţarea-mi de a comunica, nimic. Dar îmi va trece. Trebuie să fac loc pentru alte stări. 

Vineri. M-a prins răceala după dezbrăcarea aventuroasă din timpul săptămânii. Simptome specifice: năsolire, durere acută de gât şi indispoziţie de zile mari. Deşi mă simt nu foarte bine, ies din casă la o plimbare cu picioarele de 8 km prin oraş, în speranţa de a-mi recupera starea de extaz şi încântare, însă nu durează mai mult de câteva momente, până ajung norii să acopere soarele şi inclusiv pe mine. 

Sâmbătă am plecat într-o excursie. Să nu mă întrebaţi unde am fost şi ce am făcut pentru că nu ştiu. Pur şi simplu nu-mi amintesc. Am fost în lumea mea, extrem de necomunicativă încât am stârnit suspiciuni şi întrebări în jurul meu: "Ce se întâmplă cu Ruxi?" "Nimic. Rux e tristă, nu ştie din ce cauză şi nu vrea să vorbească". Am ajuns acasă către seară, după care am început pregătirea pentru cowboy and indian party. M-am "mascat" într-o copiliţă indiancă ce n-a fost integrată în grup, adică fără vopsea pe faţă. Am mers cu o prietenă din Suedia la un pre party, ne-am fericit relativ, căci în nefericirea mea mi-a fost greu, după care am mers la Kroa unde am stat până pe la 2:30, deşi clubul s-a închis pe la ora 2. După nebunia asta am mers la un after party despre care am aflat de la the viking. N-a fost rău. Ideea e că nu am ajuns acasă pentru că era ora 4 jumătate, era frig şi drumul spre casă era extrem de lung, aşa că am fost găzduită la un om drăguţ pe care nu ştiu cum îl cheamă şi nici măcar nu eram prieteni pe facebook până azi. M-am trezit duminică la 9 şi am plecat acasă. Am ajuns mai rău decât o mâţă plouată, spălăcită şi dezintegrată. În plus de asta mă trezesc fără internet. 

Duminică tristă, ploioasă, fără mijloc de amuzament, fără chef de lectură. Anost. Am văzut 3 filme, dintre care unul franţuzesc minunat: L'age de raison! E aiurea să nu ai internet când nu ai ceva mai bun de făcut. Am ascultat muzică pozitivă, m-am uitat la filme vesele, am încercat să-mi activez memoria olfactivă să simt mirosuri plăcute, dar nimic. Nu vreau să mă resemnez că sunt rece sau închisă. Vreau să-mi revin şi am s-o fac. Astăzi eram aproape pe punctul de a-mi restabili starea comunicativă într-o discuţie antrenantă cu o prietenă din Slovacia. Dar visul s-a spulberat când am ajuns acasă. Noroc că azi a funcționat netdepentul asta.

Şi da, i-am dat papucii tipului ce mi-a cerut prietenia. Vreţi motive? Iaca lista: 

1. E gemeni. Seamănă prea mult cu fostul meu partener de dans şi nu pot să fiu eu cea care pune botul, în cel mai bun caz pot juca rolul unei prietene confidente.

2. E gemeni - deci are două feţe. Ş-apoi mama mea, care-i gemeni, mi-a zis să nu mă încurc cu gemenii. De asta prefer peştii - adică pe tata. (Ş-acuma tata se fericeşte şi mama o sa intre pe net să-mi zică: "Da, că taică-to te susţine şi-ţi face toate mofturile". Să nu vă certaţi, dapoi mamă dragă tu mi-ai zis să nu mă încurc cu oameni dinăştia)!

3. Dacă e gemeni e afemeiat. Şi în plus de asta are nevoie de atenţie peste măsură. Prea mult pentru o mine tristă. 

4. Îmi plac gemenii, să nu mă înţelegi greşit. Dar nu-mi mai place de el. 

5. Sau îmi mai place şi sunt suferindă?

6. Prietena mea din Suedia mi-a zis atât: "Poţi mai mult".  Şi ţinând cont că e peşte am luat în considerare părerea ei cea adevărată.

7. Noroc 

De câte ori poţi să "cazi în dragoste"? 

Mi-a cerut prietenia!

Lucrurile bune vin la sfârşit, iar amorul şi mai la sfârşit. Mă tot gândesc dacă să vă spun sau nu. Dar cred că vă împărtăşesc noua mea suferinţă amoristică împărtăşită. Dar mai imediat, să nu sărim totuşi peste evenimente - deşi luni şi marţi au fost destul de anoste. Nu acţiune, nu lectură, nu nimic. Luni seara trebuia să ies la seară de vin în clubul din care am fost dată afară anul trecut pentru că nu aveam 20 ani (acu deşi am frumoasa vârstă şi trec pe 21 m-am temut oarecum să merg să nu fi ridicat limita de vârstă la 22 ani). Am conversat cu vikingul care mi-a promis cu trei sferturi de gură o vizită în România, m-am amuzat de una singură pe netul ăsta bleg şi neinteresant şi s-a făcut miercuri. 

Probabil ştiţi (dacă citiţi de mai multă vreme însemnările mele) că urăsc ziua de miercuri - de când eram în clasa a 8-a şi 3 miercuri la rând m-a scos mama afară de la ora de română că mie-mi era prea somn ca să mă pot concentra la ora 8 să recunosc un pronume relativ sau să mai ştiu eu ce minuni gramaticale. Ei, miercurea de 14 septembrie 2011 a fost o miercuri pe cinste. 

Întâi de toate mi-am orgasmicizat auzul cu o melodie la radio. A fost dragoste la prima audiţie, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme. Am decis că melodia asta câştigă premiul de Norge 2011. Dar nu vă spun care e pentru că în primul rând nu am găstit-o pe toată pe net şi în al doilea rând vreau să fiu egoistă, pentru că ştiu că doar pe mine mă doare şi doar eu o trăiesc. Şi nu vreau să mă trezesc cu băgări de seamă ulterioare de genul - ei, ce melodie mai e şi aia. Se ştiu ei marii critici în viaţă, nu-i numesc! Revin. După orgasmicizarea cu melodia Norge 2011 plec la facultate să citesc o oră. Nu reuşesc mare lucru pentru că mă fură soarele. După ora de plăcere la soare (iubesc soarele primăvara şi toamna; atunci când aştepţi o rază de soare să-ţi încălzească sufletul, nu în timpul verii când nu mai ştii ce să faci să te adăpostești la umbră) am plecat la Coffee Hour, unde m-am întreţinut în poveşti, ca de obicei, cu prietenul meu spaniolul - fascinat de mine de cât de deschisă, interesantă, ciudată şi drăguţă sunt (au mai fost şi alte adjective, dar nu vreau să umplu rândurile cu laudă). După conversaţia antrenantă mă invită să merg la lac. Şi aşa am ajuns eu de mi-am petrecut miercurea după masa în pădure şi la lac. Am fost cu vreo 8 9 studenţi. Spaniolii, mai îndrăzneţi, au înotat în apa rece de munte, eu însă nu mi-am permis că nu aveam haine de schimb. Deşi, aventuriera de mine ar fi înotat şi dezbrăcată; dar e greu când nu cunoști oamenii şi trebuia să fac şi impresie bună că sunt prima şi unica româncă pe care o cunosc oamenii aştia. 

Ca o paranteză, am văzut un documentar pe NRK despre ţigani/rromi. Au venit norvegienii în ROMânia şi s-au dus în nu mai ştiu care sat să se întâlnească cu Elvis de România, iar săptămâna viitoare merg să-l viziteze pe Regele Cioaba - abia aştept următorul episod. Mie-mi plac ţiganii şi-mi place cultura lor. Îmi place muzica, îmi plac dansurile, îi admir pentru dezinhibare şi libertate. Nu toţi ţiganii sunt răi, cum nu toţi românii sunt buni. Şi am reţinut o idee interesantă a lui Elvis de România: "Jumătate dintre români sunt porci, noi (ţiganii) nu suntem" - şi pe cuvânt de n-avea dreptate. Să nu mă luaţi cu rasismul şi cu uai Rux bleax că-ţi plac ţiganii, dar sunt şi ei oameni, au drepturi, au viaţă, trebuie respectaţi. Şi da, România e casa lor. Că era un ţigan norvegian şi când a ajung în România radia tot ca un radiu de fericire că e acasă. M-a impresionat, vă spun drept. Oamenii ăştia chiar trăiesc intens. 

Revin acum la ziua de miercuri. Am făcut 23 km - 6 km pe jos prin pădure, restul drumuri cu bicicleta. Mă simt mândră, hiperactivă şi tonifiată. După excursia la lac am venit fuguţa acasă, m-am fudulit şi am plecat înapoi la 3 4 km distanţă, la cămine, ca să mă întâlnesc cu o prietenă din Slovacia, care acum a  venit să-şi viziteze noul iubit norvegian. Am observat marea-mi încântare pentru iubirea altora, mai puţin pentru a mea. M-a încântat ideea unei iubiri la distanţă şi frumoasa revedere a celor doi, m-am bucurat că prietenul meu s-a mai echilibrat emoţional şi şi-a stabilit un punct de referinţă în fosta, mă bucură când văd doi oameni fericiţi.  Pare ciudat, dar asta simt. Chiar mă fericesc. 

Că vă spuneam la început de amorul care vine la sfârşit şi e şi împătăşit. Astrele m-au pus în diferite jocuri anul asta. M-am jucat, am ignorat toate regulile, căci jocurile s-au făcut după bunu-mi plac. Marte, Jupiter, Soarele şi alte cele nu mă ignoră nici luna aceasta şi m-au pus într-o conjunctură amoroasă de zile mari, cu consecințe suferinde până la urmă din cauza plecării mele. V-am spus acu ceva timp că e un tip care mi-a zis că nu poate să fie prieten cu mine că plec prea curând şi o sa sufere. Ei bine, să v-o spun pe limbaj de clasa a 4-a, mi-a cerut prietenia. Şi culmea, instinctul a zis da. Şi atât. Că acum fiecare îşi imaginează ce vrea şi ce poate! :) 

În seara asta am văzut un film trist cu buni. Mie mi s-a părut trist, incestuos, cu un bărbat care plângea tot timpul şi culmea, se liniştea doar când fiică-sa mergea să-l consoleze. Aiurea. Danez, cu subtitrare în norvegiană. Puteam să sar peste momentul asta, dar simţeam nevoia să-mi exprim nemulţumirea. 

Rezumat: am ascultat o melodie orgasmică care mi-a început cea mai bună zi norvegiană de când am venit. Am fost la lac şi în pădure, am parcurs 23 km, mi-a cerut un amore prietenia, iar profu de norvegiana, cu care m-am întâlnit joi (azi) a fost foarte încântat de ce am citit şi cum evoluez. Vine în România în octombrie şi abia aştept. Am primit două gesturi de afecţiune supremă de la norvegianul cu salsa şi de la profu de norvegiană (asta înseamnă o bătaie şi-o atingere uşoară pe umâr - ceea ce pe mine mă cucereşte, la fel ca şi pupatul afectiv pe frunte) 

Iar ca şi concluzie: sunt fericită, împlinită, liniştită, îngheţată exterior, dar înmuiată sentimental. Ce reuşeste un corason latino să facă din Crăiasa Zăpezii... 

19 trandafiri, dar nu pentru dragoste eternă

A fost ziua lui Buni - miercuri, joi sau vineri. Cred că joi. Sunt derutată pentru că miercuri seara a primit o vizită neaşteptată, joi am fost de serviciu la deschisul uşii pentru livrarea de flori la domiciliu (pentru că buni a fost plecată toată ziua şi nu am apucat să ne vedem), iar vineri a avut două ture de musafiri, ultima invitată rămânând până duminică. Trafic mare zilele astea. N-am făcut pe sălbatica, dar am rămas mai mult în camera mea şi mi-a lipsit statul meu în bucătărie cu laptopul pe masă, nu cu el pe picioare să mă radieze până dincolo de limitele mele. Cum a fost ziua bunicii nu puteam să nu o felicit. Vineri am ieşit în oraş, cu pretextul că merg la bibliotecă să citesc (am şi citit, dar nu m-am foarte obosit) şi am fost să-i caut cadou. Imposibil să iei un cadou unei bunici de 60 ani pe care nici n-o cunoşti foarte bine. Ştiam doar că movul e culoarea ei preferată, dar asta nu m-a ajutat la nimic. Am decis să-i iau un buchet mare de 19 trandafiri (da, ştiu, 19 trandafiri simbolizează iubirea eternă), dar erau prea frumoşi ca să renunţ la vreunul din ei. A fost încântată şi nu se aştepta. Nu poţi locui cu un om în casă şi să nu faci un gest mărunt. 

Invitata care a rămas tot weekendul e o norvegiancă pe cinste. Înaltă, ageră ca o căprioară, cu nişte ochi albaştri imenşi - foarte frumoasă şi drăguţă. Am avut un weekend mai puţin comunicativ, aşa că nu am fost marea drăguţă şi n-am făcut artă din conversaţie, ci mai degrabă a fost o conversaţie de dragul conversaţiei. Lipsa de exprimare lingvistică a fost destul de acută zilele aceastea, dar în ciuda greutăţii am ieşit sâmbătă seara. Bine, mare dialog n-a fost că n-am avut cu cine (un neamţ, vreo patru spanioli, o poloneza, trei americani şi o suedeză ...aa şi un viking nou). Dar degeaba vă spun cu cine că oricum nu-i ştiţi. M-am simţit foarte bine. Deşi cluburile se închid la ora 2 în Norvegia, nu am stat nici măcar până la ora 1. Vodka primită cadou de la prietena mea din Polonia şi-a făcut repede efectul şi şi l-a pierdut şi mai repede, aşa că am luat-o la pas spre casă, însoţită de trei spanioli micuţi, dar cu suflet mare. Mi-am demonstrat a nu ştiu câta oară că sunt tipa aia care e prietenă cu toţi băieţii şi îi mai şi sfătuieşte ce şi cum cu amorurile. Sunt o carte deschisă, un caiet şi-o peniţă în care fiecare îşi scrie nemulţumirea, după care citeşte îndemnul. 

Drumul spre casă a fost dur de data aceasta. Ploaia mi-a fost duşman, dar asta nu m-a împiedicat să simt cu plăcere fiecare strop de ploaie de pe faţă. Am o pelerină neajutătoare. Am luat-o cu mine doar pentru cazuri extreme (căci e o pelerină mică, primită cadou din ceva revistă în urmă cu câţiva ani), dar se pare că e extrem de multă ploaie în fiecare zi. Problema pelerinei e că s-a rupt gluga de cum am scos-o din ascunzătoare, aşa că orice fac ma ploua în cap ... sau pe cap ... sau poate nu am cap, dar îmi udă părul. 

În afară de viaţa asta a mea socială şi nu prea (am citit un articol că oamenii sociabili sunt slabi, aşa că facă vreţi să slăbiţi - socializaţi) mă îndeletnicesc cu lectura şi cu comunicare virtuală. Măcar atât să mai fac şi eu.

Mi-a promis buni că o să gătim împreună o prăjitură minunată. Dacă mă învaţă (deşi învăţ greu şi uit repede) am să vă dezvălui reţeta. 

Eu, frigul şi ploaia vă salutăm cu drag! Şi motanul! 

Ciuperci şi decizii

Nu s-au petrecut multe evenimente în viaţa mea, însă am fost, relativ activă. Marţi după masă am mers cu buni la cules de ciuperci într-o pădure învecinată. Ne-am întâlnit vreo 10 adulţi (inclusiv eu), ni s-a explicat ce ciuperci să culegem şi ce nu, iar apoi ni s-a dat la dispoziţie o oră să alergăm la cules. Nu ar fi fost mare tam tam, dacă n-ar fi plouat.... tare, mult, continuu... exagerat.

Ţinuta mea de mers la ciuperci la 10 grade şi ploaie a fost următoarea: nişte buddy-momo găuriţi primiţi de la buni ca să nu-mi fie frig, pantaloni de trening şi nişte pantaloni de ploaie, numărul 44 - mari şi largi, eram ca un clovn în plin moment de acţiune. În picioare am avut nişte cizme de gumă cu vreo 3 numere mai mari decât port eu, dar am compensat cu două perechi de şosete ca să nu îngheţ. Ei bine, cu toată înfofolirea asta tot mi-a fost puţin frig în momentul în care ne-am adunat să ne arătăm strângerea. Am stat până nenea specialitu (prof de chimie la facultate) s-a uitat la fiecare ciupercă în parte ca să nu mâncăm ciuperci otrăvitoare. O oră am cules, o oră am ales.

Am ajuns îngheţată şi înfometată, deshidratată, dar mulţumită de mişcarea pe care am făcut-o prin pădure.

Ieri, miercuri, am fost la facultate la Coffee Hour si o şedinţă despre o excursie în care urmează să plec săptămâna viitoare. M-am aşezat cu fetele la masă, dar n-am avut ocazia să vorbesc cu ele, căci am fost antrenată într-o discuţie cu spaniolul despre care v-am mai zis (pentru care trebuie să mă comport frumos căci sunt prima româncă pe care o cunoaşte). Am discutat preţ de-un ceas, şi e foarte haios omuleţul. Am simţit că-i de-al lunii mai... şi am simţit bine. Bucuria mi-a fost când am văzut că nu e taur, pentru că am zis c-o termin cu bovinele.

Trebuia să merg la Open Stage aseară, dar am renunţat ... probabil din cauză că m-am dat leneşă şi obosită (deşi nu eram şi aş fi mers). Stau prost la capitolul decizii şi întotdeauna trebuie sa întreb pe cineva .... şi nimeni nu-mi spune ce vreau să aud! (aviz sfătuitorilor :P)

Na şi aseară am vorbit cu vikingul. Şi mai multe nu vă spun. Că oricum după ce vede mama ce am scris intră să mă întrebe ce-am vorbit. Şi tu ce-ai zis şi el ce-a zis ...

Buni are liber 2 zile, dar nu stă acasă. Îmi place că-i de-a drumului. Eu am rămas acasă cu motanul sforăitor, dar nu ne prea întâlnim pentru că "evităm maxim" ca să nu ne batem pe mâncare!

E soare norvegian în grădina norvegiană din pădurea norvegiană. Soarele pătrunde pe fereastra norvegiană şi luminează întreaga cameră norvegiană! Iar eu sunt o norvegiancă în devenire!

Merele şi pasărea de aur

Ca să nu mă las mai prejos de alţii (vreau nu vreau tot mă compar) şi ca să îmi duc mai departe snobismul (grav, dar întemeiat) am decis să-mi aleg ca basme principale, sau cel puţin de la care să pornesc, cele cu aurul - Prâslea cel voinic şi merele de aur, Pasărea măiastră (la noi), Pasărea de aur (la norvegieni). Preţios!

Mă învârt într-o lume poleită cu aur, o lume strălucitoare, nevizibilă pentru cei care nu sunt în ea, însă învăluitoare pentru protagonişti. Sunt o mică Prâslea în căutarea adevărului şi croirii unui viitor. Ştiu că sună ciudat să mă numesc Prâlea, dar Ileana Cosânzeana nu sunt. Şi nici măcar una dintre frumoasele Iele ce bântuie poveştile româneşti. Acu să vă explic de ce Prâslea. Ei, era odată un basm cu un împărat care avea trei fete şi suferea că nu are niciun fecior ca să aibă cui să-şi lase împărăţia. Se făcea că în acea perioadă împăratul ducea lupte crâncene cu vecinul lui, iar în toată împărăţia lui nu exista niciun voinic vrednic să răpună vecinii. Atunci fata cea mică se înfăţişează înaintea tatălui său, îmbrăcată în straie bărbăteşti. E o tipă vitează şi e cunoscută drept cel mai voinic de la curte. Pleacă departe, se luptă, toată lumea crede că e bărbat, şi până la urmă chiar ajunge şi se însoară cu o fată de împărat.

Mi se părea absurdă povestea asta. Nu înţelegeam cum o fată poate ajunge băiat.. Bunica îmi zicea că pur şi simplu s-a transformat - ceea ce era greu de înţeles pentru o minte de 5 ani. Acum însă pricep - trăiască travestiile şi sexualitatea în basme. Aş putea aborda şi tema erotismului în basme. Doar că în cazul aceasta aş putea trece de la snobism la obsesie sexuală şi prefer să-mi păstrez inocenţa. Şi Prâslea e un inocent, şi Harap Alb şi chiar şi Greuceanu - oricât de macho i-am considera. La fel şi Alice sau Micuţa Sirenă. În fond, majoritatea basmelor tratează tema pubertăţii şi a sfârşitului imaturităţii. Eu sunt o Alice haotică, cu ambiţie de Prâslea, fraierită ca şi Greuceanu de drăcuşori, suferindă ca şi Ariel că apare mereu o alta care să-mi ia Prinţul.

Viaţa mea asta de la Bo e foarte tihnită. Bântui biblioteca zilnic, caut cărţi pe care le iau acasă şi-mi propun să le sorb în câteva ore, însă oboseala are întotdeauna un cuvânt mai greu decât dorinţa. Weekendul mi l-am petrecut acasă. Buni a fost la Kristiansand şi m-a chemat şi pe mine să merg s-o vizitez pe Ana, însă ea a fost ocupată grav şi n-am reuşit să ne vedem. Am rămas singură în pădurea norvegiană. Spre seară am mers la o petrecere, unde m-am simţit foarte bine. Mi-am făcut prieteni noi, am povestit cu cei de anul trecut, mi s-a spus că trebuie să mă fac negociatoare sau să lucrez într-un domeniu în care să manipulez oamenii (absolut NU), am fost invitată la cafea şi la o cină, iar la plecare 4 masculi, care mai de care mai ne-pe-picioarele lor, s-au oferit să mă conducă acasă, însă am refuzat politicos şi am plecat doar eu şi Rooibos (bicicleta mea). Experienţa de a conduce bicicleta noaptea s-a dovedit a fi mai puţin înfricoşătoare decât săptămâna trecută.

Îmi place să înfrunt întunericul. Mă simt o Dona Iukandia contra întunericului .... sau a morilor de vânt?

Ca după o săptămână

Sunt în Eventyrland de o săptămână. Evenimentele n-au fost puţine, eu nu am fost docilă, basmele nu mi s-au supus, vremea a fost puţin capricioasă, dar cu toate astea am avut două zile însorite şi demne de plajă sub soarele palid de sfârşit de august.

Mi-am petrecut ultimele zile buchisind, căutând basme norvegiene şi româneşti, întâlnindu-mă cu oameni de seamă şi vorbind limba lui Ibsen până la visare. Nu mi-e uşor, dar fac ce-mi place. Joi m-am întâlnit cu profesorul care mă îndrumă şi am discutat 15 minute. Destul de puţin pentru cei peste 2000 km bătuţi până aici. Am o temă, iar când mă documentez îl caut pentru continuarea discuţiei. După întâlnirea cu profu mă retrag în bibliotecă şi încep studiul. Avântul mi-e tăiat de vremea bună şi soarele îmbietor, aşa că las lectura şi plec la plimbare - întâi 40 minute cu bicicleta până acasă, iar apoi în jurul casei, preţ de 2 km. Trebuie să vă spun că am început că capăt tot mai mult din obiceiurile norvegienilor şi ale bunicii adoptive. Îmi amintesc cum îmi petreceam în copilărie 2-3 luni de vacanţă la Borsec, iar apoi mă întorceam total schimbată acasă. Aşa şi acum cu buni Ingrid, fecioara.

Buni de la Bø îmi gătește în fiecare seară, povestim 2 3 ore zilnic, eu spăl vasele mai mereu (nu le spală decât când se umple chiuveta, iar pe mine mă deranjează şi o ajut şi eu cum pot), mă poartă de colo colo, îmi prezintă prietenii ei, profii de la facultate, e foarte grijulie. Ieri, de exemplu, am fost cu ea să avem grijă de un copil de 6 ani, pentru că părinţii lui (tatăl prof de istorie la facultate, mama momentan casnică) au trebuit să meargă la prima şedinţă cu părinţii. O familie deosebită, care m-a primit cu căldură, am discutat despre lucrearea mea de licenţă, profu m-a îndrumat cu nişte cărţi care să mă ajute să decid ce basme voi alege şamd. Dacă eşti drăguţă şi caldă primeşti înapoi înzecit.

Nu îmi place falsitatea şi parşivenia, dar am noroc că oamenii de la munte, cel puţin de la muntele norvegian, sunt destui de calzi în răceala lor aparentă. Buni are un fiu de 23 ani, dar ea tot buni e că se cam apropie de 60 ani.

Viaţa socială e destul de nesocială în pădure. În ciuda izolării în care locuiesc, miercuri mi-am făcut prieteni noi, cu ocazia celor 2 ore de wafle, ceai şi cafea organizate pentru stundeţii internaţionali în incinta facultăţii. Şi buni e foarte socială. Luni a fost la canoe, marţi şi miercuri a fost cu bicicleta la facultate, iar în drumul spre casă s-a abătut ca să se mai mişte puţin, joi am fost în vizita de grijă pentru copil, iar azi a bătut vreo 5 magazine să-şi caute laptop şi tot nu s-a hotărât. Are un obicei foarte sănătos: dacă merge cu maşina la facultate, seara neapărat face mişcare. Mănâncă foarte sănătos, toate produsele sunt eco, iar pâinea pe care o face e minunată.

Picanterii picante nu s-au mai întâmplat. V-am spus anterior că am mai vorbit cu viking cel berbec, iar momentan aştept weekendul să văd pe unde petrec. Weekend frumos tuturor şi încă vacanţă plăcută!

Cu mult drag,

Rux din Troll Land