M-am ars. Nu LOVEsc și nu cred

Cât de grav să fie să privești o priză ore în șir și să rămâi în aceeași beznă? Da. Niciun moment spectaculos în a privi două găuri pătrunse de un cablu care nu produce lumină, sunete sau energie pozitivă. Există mașină de scos din budă? Ceva pompă folosită la puțuri... Un mecanism pentru ceva adânc, noroit și deja putrezit. Bine, nu ca și corpul ăla deja scurs și fața mâncată de muște ca în a treia secvență din The Holy Mountain a lui Jodorowsky... drum lung până la o astfel de descompunere.

Fără doar și poate am folosit curentul pentru altceva. Pentru o arsură semi-superficială, dar în deajuns de profundă să-mi destabilizeze echilibrul și așa pe jumătate pierdut. M-am ars. De data asta fizic. Cu ceară. Nu de lumânare. Am leșinat după. Am amețit și a treia zi de la arsură. La 5 zile sunt încă copleșită de durere și indispusă. Starea proastă n-are drept țap ispășitor arsura. Probabil vreo traumă internă inconștient ieșită să tulbure și apa deja tulbure. 

N-am curent. Nu conectez cu nimic. Nu am energii. Nu mă bate nici soarele, nu mă mișcă nimic. Cea mai intensă relație am dezvoltat-o cu halatul și patul, cu Oximedul și Baneocinul. Mouse-ul primește atingeri noi - atingerea necunoscută a mâinii stângi - care e al naibii de stângă și nu știe face nimic. Apa atinge fără presiune, aerul se respiră fără purificare, mirosul e atrofiat. Primăvara pare să nu mai vină, praful stă să mă îngroape, hainele formează mormane pe jos, florile stau ofilite... o mare dezordine neamoroasă. 

Mi s-a zis că am nevoie să LOVEsc. Nu pot lovi. Nici nu pot cădea în lov-ire.

Nu mai cred în terapia prin muzică - pentru că mi s-au hâit boxele și nu aud bine. Nu mai cred în terapia prin dans - n-am echilibru din cauza mâinii arse și nu pot finaliza mișcările. Nu cred în terapia prin descărcare - low battery. Nu mai cred nici în zilele nesfârșite în pat în fața unui serial stupid. Nu cred nici în mâncare bună - toate au același gust. Nu mai cred nici în șeruit năcazurile cu vreun altu în la fel de mare budă ca tine - îți dai seama că tu stai pe o budă superficială defapt. Nu mai cred nici în superficialitate - se pare că unicul meu defect acceptat e defapt o calitate și înseamnă selectivitate. Nu mai cred nici în citit cărți. Nu mai cred nici în Henry Miller. Pur și simplu nu mai am credință. 

Crede-mă! Cred că nu mai trebuie să credem nimic.

Re-semnare

Resemnare. Că nimic nu strălucește nici în soare, nici în ochi. Că albastrul e înșelător, căpruiul e nedornic. Resemnare. Dacă nu ți-e dat, nu ți-e luat. Dacă e să fie, probabil nu ar fi fost să nu fie. Dacă nu-ți dorești, nu emani - nici dorință, nici putință, nici potență. Emanam. Acum e glob de cristal. Eman nimicuri, transmit goliciune, simplitate, trăiri apatice și indiferente. Resemnare. Și înveți să apreciezi ce ai avut când tu credeai că e prea mult, apreciezi excesele anterioare, multitudinea și diversitatea cândva copleșitoare, dualitatea și infuzia ermetică a unor sentimente ce se vroiau a fi ascunse. Atunci. Acum se vor a fi ieșite la lumină, se vor a fi re-descoperite. Trăiri care se re-caută, gânduri care re-macină. Resemnare. A unui ieri văzut cu ochi de Crăiasă, a unui mâine incert, al unui azi prea monoton să fie povestit. 

Resemnare. Că noaptea nu mai e pentru dormit. E pentru re-trăit trăitul, re-iubit iubitul, re-simțit simțitul. În vis. 

Re-semnare. Că aș semna un pact cu sinea, cu exaltarea, entuziasmul și voioșia. Aș re-semna cu minele divizat, dar împlinit, cu minele de aur. 

Din bube, mucegaiuri și noroi

Resemna-m-aș fără mult puroi. 

7 ani de o altă acasă

Pentru prima oară în viața mea de muzicolog m-am blocat într-o toaletă. Și am râs. După ce primele 5 secunde m-am panicat. Am stat, am chibzuit și m-am cățărat. Cu geanta în mână, cu paltonul pe mine, cu aerul unei domnițe prinse în turn, m-am ridicat agale pe veceu, mi-am rotit de două ori umerii - să-mi fac încălzirea - am pus piciorul drept pe-o ceva de sprijin, m-am ridicat din  brațe și poc am dat un picior ușii din exterior care brusc s-a deschis. Poc am aterizat, m-am aranjat să nu dau de bănuit c-aș fi vreo soție de Spiderman și-am ieșit pe coridoarele Conservatorului. Că da. Credeam eu că la Litere-i Antichitatea, dar la Conservator nu prea-i depășit Neoliticul. Oricum, am fost satisfăcută de elasticitatea-mi și de banii economisiți pe orele de stretching - mă autoplătesc să mă întind agale ca mâțele la mângâiat. 

După 7 ani de acasă - alți 7 ani, nu ăia de educat - am pășit pentru prima oară la un concurs de dans. Da, 7 ani de la lăsare. M-am pregătit moral două zile înainte să pot să fiu capabilă să văd un concurs. Am visat și m-am visat dansând +-3 zile. Puțin maltratant, dar mă așteptam să fie mai rău. Cumva, matura din mine a realizat că la belle epoque s-a terminat și acum trăiesc pentru alte idei obsedante. Mai brutal, mai cathartic, mai pe față și mai puțin evident din punct de vedere al evoluției. Și toate astea numa din cauză că, la un moment dat am depins de un mascul, am depins de mai mulți chiar. Și poate 15 ani a fost vârsta când în subconștient mi-am zis că nu mai trebuie să mă dependentizez vreodată de cineva, că nu trebuie să mă bazez pe nimeni, mai ales pe un mascul. Pe mai mulți.. că știți că la mine merge cu dublul sau nimicul. Poate tot atunci mi-am zis că dacă m-aș naște încă o dată m-aș face balerină, aș face ceva ce să depindă strict de mine. Și poate tot atunci mi-am zis că vreau să fiu independentă - adică să-mi car valiza singură și să nu cer ajutor. 

Așa o fi fost atunci. Acum însă e bine. E gol, dar bine. E liniște și nu-i obligație. E calm și niciun motiv de ceartă. Și și de-ar fi motive, nu-i cu cine. Și asta-i bine. Înveți să te iubești mai mult, să te respecți și apreciezi pentru fiecare clipă petrecută cu tine, cu sinea.

Halal fengshui au ăia cu nevoi.