Dublu sau nimic

Se spune că infidelitatea e groaznică pentru cel aflat în postura de a fi înșelat. Lacrimi, suferințe, susținerile prietenilor, îmbărbătări... o serie de ritualuri de resuscitare a victimei în urma traumelor sufletești suferite. Crunt... cine a trecut prin asta, știe. Cine nu, să-și dorească, pentru că abia în momentul în care ești înșelat realizezi, de fapt, cine ești tu ca individ, cât ești de tolerant, cât de mult ai iubit, și... de ce nu, cât de fraier ai fost astfel încât l-ai împins/ai împins-o în alte brațe, mult mai moi sau mai făcute - după caz.

V-ați pus însă în situația înșelătorului? Ooo... faceți-o. Pai sentiment mai puternic și mai stabil decât să știi că înșeli nu există. De ce înșelăm? Sunt mii de motive. Printre cele mai frecvente sunt:

1. Încep certurile și nu vă mai tolerați, dar nici n-ați renunța așa de ușor la bunăciunea de lângă voi. Doar fără ea/el scade rating-ul la sexul opus.

2. Egoism
3. Superioritate
4. Nesatisfacție (fizică, spirituală)
5. Noi provocări/tentații.

Motive există cu nemiluita... bine, motive exterioare. Privind din interior și din punctul de vedere a celui care pune coarne, treaba stă diferit. Nevoia de a face ceva interzis, de a fi mereu pe fugă, de a sta cu spaima că poți fi prins sau turnat de vreun trecător, dar și deliciul de a sta față în față cu victima privind-o cu un aer de superioritate în timp ce tu ești cu părtașul înșelării în mijlocul unei partide amoroase, asta te face să te simți om.

Să nu mai spun că, multe prietenii, căsnicii, concubinaje, relații - în general, se bazează pe dualitate. Ai un iubit stabil. Îl respecți, poate-l chiar iubești, dar întâmplarea face că în același timp cât tu erai la tratative de a sta sau a nu sta cu el, se mai cuibărește sub fustă, în buzunarul din spate, un mic diavol, un mascul pasional căruia nu-i poți rezista. Și începi astfel o relație dublă. Și e ceva rău în a fi egoist și în a-ți găsi perfecțiunea în doi bărbați? De ce ne-ar judeca cineva pentru că alții sunt atât de înjumătățiți în calități încât avem nevoie de doi pentru a ne forma cel puțin 50% dintr-un întreg?

Nu-i greșit a înșela. E urât, da recunosc. Dar hai să vedem partea bună. Anais, regina înșelăciunii, femeia mai multor bărbați, pe care-i iubea pe fiecare în fel diferit, dar îi iubea, și nu era curvă afirmă: "Nu voi ajunge la mântuire din punct de vedere sexual decât când voi putea avea relaţii sexuale cu bărbaţi de la care nu primesc tandreţe. La urma urmelor, sunt atrasă de blândeţe pentru că mi-e frică de brute, şi apoi sunt dezamăgită de blândeţe, hipersensibilitate, sentimentalism, devoţiune, adulaţie!"

Sunt femeile oameni, sau nu?

De ce avem nevoie ca să fim fericiți?
De iubire.
De admirație.
De respect.
De prietenie.
De sex.

Cum ar fi să ai un prieten pe care îl respecți și-l admiri, îl iubești pe ascuns și faceți sex? N-ați mai văzut asta? Credeți că nu există prietenie între un băiat și-o fată? Ei bine, eu cred.

Prietenia între doi oameni de sex diferit merge până la absolut, până la dăruire definitivă. Un prieten nu e el-ul cu care vorbești vag despre mersul trenurilor, te cheamă la o cafea sau te sună de ziua ta. Un prieten e cel cu care poți comunica atât verbal cât și non-verbal. Înțelegeți ce spun? Ar fi bine să mă fac înțeleasă de cineva oarecare, pentru că cei din jurul meu real nu vor să accepte realitatea așa cum e. Mă folosesc de tastatură ca să comunic cu lumea - deși o fac și în realitate la fel de bine, însă mă deranjează reacțiile oamenilor - așa că prefer să nu văd și în felul acesta sunt mult mai liniștită. Primesc critici oricum, le aștept în continuare. Începând cu toate felurile astea virtuale, până la a mă opri pe stradă în timp ce hoinăresc pe străzile Clujului în căutarea Pălărierului Nebun. (vezi http://capete-in-nori.blogspot.com/2011/05/dedesubturi-ea.html?spref=fb)

Cum se ajunge să manifești un interes pentru o persoană oarecare? Cum ajunge să-ți placă de cineva? De ce ne plac anumiți bărbați? De ce vă plac femeile blonde? V-ați întrebat vreodată de unde plăcutu asta? I-a plăcut lui tata de Nikki Benz și hop ați decis și voi că vă place - blondă, siliconată, buzată - actriță porno. Aud frecvent bărbații spunând: "Îmi plac brunetele focoase". Ei, definește-mi bruneta focoasă. "Îmi plac femeile cu picioarele lungi". Le-ai măsurat vreodată? "Îmi plac femeile cu sânii mari". Și dacă te uiți la prietena lui nu e nici bruneta focoasă cu picioare lungi, iar de sâni să nu mai discutăm - abia dacă se văd două cireșe necoapte de mai.

Nu există oameni urâți, cum nu există oameni proști. Femeile nu-s mai puternice decât bărbații, iar bărbații trebuie respectați... și femeile la fel. Nu există egalitate între sexe. Nu există nevoi de neîmplinit. Nu există neputință, lipsă de timp, enervare inutilă. Noi suntem cauza și motivul tuturor acțiunilor noastre. Suntem unicii responsabili de deciziile luate. Avem nevoie de ajutor, îl cerem. Avem nevoie de o mângâiere, o spunem. Avem nevoie de liniște, ne izolăm. Avem nevoie de aglomerație, ieșim în lume. Avem nevoie de noi - ne căutăm. Suntem cine suntem, deși habar n-avem cine suntem. Și hai că dacă pe asta cu cine suntem am lămuri-o ar rămâne întrebarea: Cine vrem noi să fim? => Ce vrei să te faci când vei fi mare?

N-am nici cea mai vagă idee care-i rostul meu pe lume. Nu știu de ce citesc numai cărți erotice (adică știu - mi se cere). Nu știu de ce vorbesc urât cu oamenii când sunt nervoasă. Nu știu de ce beau cafea dacă după o cană mă ia somnul. Nu știu nimic despre mine. Nu știu dacă sunt o femeie trântor cum nu știu dacă am capul de trandafiri. Sunt femeie? Sunt femeile oameni, sau nu?

După cum se comportă aș zice, uneori, că sunt niște animale fioroase. Și hai să fim serioși, vouă, bărbaților vă plac femeile animal. Vreți o fiară în pat, o panteră seducătoare (dacă se poate și în haine de leopard), o dominați, o îngenunchiați, o controlați, o amăgiți și-apoi o lăsați. Ritualul de împerechere coincide cu cel al animalelor. Fie că faceți sex ca iepurii, câinele sau râma, tot sex animalic s-ar numi. Noroc cu kamasutra că mai salvează sălbăticia - dar să nu uităm de fluture!

Sexul cireșilor

Aștept apariția cireșelor mai ceva ca apariția turei a treia a "primilor fiori ai dragostei". Am așteptat necontenit apariția liliacului și a lalelelor deși nu am avut nicio lalea în casă și nici nu mi-am întins nasul să adulmec adânc aroma de liliac. În schimb am compensat cu un balsam de rufe cu aromă de liliac. Îmi amintesc cum acum vreo 4 ani mi-am cumpărat un parfum cu miros de liliac. Am fost atât de încântată de aroma puternică încât în prima săptămână m-am scârbit de atâta miros floral și a trebuit să-l dau uitării până spre toamnă, când deja nu mai cadra aroma cu anotimpul. M-am ars și cu balsamul căci deja mă scârbește floarea asta din casă.

Mi-am făcut încă un blog, de comun acord cu Vlad - colegul pe care în mod sigur îl știți din comentariile explicite pe care mi le lasă. Blogul se numește Un cuplu cu capetele pline de nori (e în dreapta sus, deasupra pozelor cu mine sau aici http://capete-in-nori.blogspot.com/) și e un blog masculino-feminin. Alegem o temă aleatorie și spunem: hai să scriem. Și astfel creăm controverse, opinii și idei ilogice. Facem și noi ce putem că doar nu avem ocupație.

Se apropie sesiunea și îmi impun în oarecare măsură să mă panichez ca să pot să mă ambiționez să învăț ceva. Semestrul asta am cam tras mâța de coadă (și la propriu și la figurat). Am citit. Mult. Relativ. Cărți despre sex. Începând cu basmele copilăriei noastre (care toate au tentă sexuală deși nu vrem s-o recunoaștem) și terminând cu Al doilea sex al Simonei de Beauvoir sau Complexul lui Portnoy al lui Philip Roth. Sex, sex, sex. În Norvegia mă plângeam că am studiat numai cărți cu teme sexuale, dar nici cu ce-am făcut pe-aici nu mă plâng. E interesant, deși mulți ar spune că nu e normal ce facem.

Săptămânile trecute mi-am luat două cărți pe care nu le am la bibliografie, însă fiind în temă cu erotismul și pornografia am profitat de ocazie ca să-mi lărgesc orizonturile. Pentru cei interesați de temele astea recomand: Dependente de sex sau amante, cartea Paulei Izquierdo și Pornografia sau epuizarea dorinței, Michela Marzano - ambele cărți apărute la Editura Nemira, colecția Erotikos. Sunt cărți informative, ușor de citit și dă bine dacă spui cuiva că ai citit altceva în afară de Eminescu sau Kafka (deși ca valoare nu se compară). Și referitor la Sexul cireșilor e și asta o carte scrisă de Jeanette Winterson. Și dacă e cu sex în titlu musai musai să fie citită.

De ce se numește postarea mea sexul cireșilor?
1. pentru că mi-am amintit de cartea asta a Jeanettei Winterson.
2. pentru că semestrul asta am citit numai cărți despre sex
3. pentru că urmează să apară cireșele
Simplu, sec și la obiect! Lectura ușoară!

În căutarea miraculosului

Fericire într-un borcan cu dulceață... bucurie într-o cană de ceai, entuziasm într-o plimbare de mai, stres într-un balon de cuvinte... eliberare în brațele unui spirit... plăcere într-o adiere de primăvară, desfătarea cireșilor! Mi se conturează un traseu bine definit și astfel încetez a mai visa inutil. Gândul materializării unui vis îmi dă elan... mă înalță pe culmile absolutului și îmi permite o privire de ansamblu ... superioară aș putea spune. Mă încred în puterile mele, în trăirile și sentimentele profunde, în priviri și gesturi... în oameni... în minciună și absurd. Cred cu tărie vorbele dulci, râd la glume proaste și-mi folosesc zâmbetul diplomatic de complezență. Mă manifest capricios, asemenea lunii mai. Provoc înflorirea după care arunc un ropot de ploaie. Fulger, străfulger și învolbur...apele, oamenii, licuricii... lumea!

Cum încep lucrurile? Cum începe un nou început? De obicei îmi propun: de luni fac nu știu ce, sau … de mâine mă apuc de învățat, în luna mai nu mai beau, din întâi martie nu mai înșel etc-uri. Mi-am propus oare ceva în momentul vorbirii? Poate… în genul: gata – s-a terminat, cu ăsta nu mai vorbesc în viața mea. Sau… pur și simplu gata! Și oare chiar am reușit să mă țin de promisiuni/propuneri/gânduri? Rareori. De multe ori am fost acuzată cum că aș fi un om fără cuvânt – poate… dar poate acea promisiune a fost făcută doar pentru liniștea interlocutorului și pacea mea. Nu-mi plac oamenii insistenți. Insistența mă îndepărtează cel mai mult de oameni… mai ceva ca și prostia. Totuși pe locul 1 stă parșivenia, minciunea și prefăcătoria – adică tot ce ține de registrul falsității.

Vreau un nou început. Noul este cuvântul nou din vocabularul meu. Vreau o viață nouă, prieteni noi, obiceiuri noi, gusturi noi, provocări noi. Simt că ieșirea la mare m-a ajutat să mă eliberez de un trecut cenușiu (ei nici chiar așa, că nu e nimic dramatic în trecutul meu, însă am avut momente de eșec de care am vrut să scap și să le pot uita). Vorbesc la general despre mine, despre starea mea, despre aventurile mele. Nu risc să pun totul pe tapet. Nu cred că lumea ar fi interesată de viața mea palpitantă, de aventurile mele cu ploaia și micile nebunii de primăvară.

Mai nou mă străbat niște gânduri narative. Stau și nu fac nimic, în timp ce mintea mea gândește ce-aș putea scrie, ce-aș putea crea, ce sensuri noi să mai găsesc vieții. Am învățat să fiu diplomată și tăcută, liniștită, să par pură, inocentă, rușinoasă și timidă. Nutresc puțin din toate aceste însușiri, dar le joc, mă joc cu interlocutorii mei. Nu-i las să-mi vadă adevăratele sentimente, nu-i las să vadă dacă mă dor cuvintele lor, nu par jignită la suprafață, deși în interior sunt toată măcinată. Am învățat să iert, să cer să fiu iertată, să greșesc intenționat ca să-mi dau seama de bunătatea celuilalt. Un om bun e cel care iartă, care tolerează, care înghite, care e diplomat. Bunătatea e o virtute. Sunt un om bun, care și mai nou și-a propus să creadă în Dumnezeu. Da – e o propunere. În Dumnezeul sfânt și al sfinților, nu cel al oamenilor.

Vreau să cred că pot să fiu cineva, că pot să ajung un om mare și mai presus de toate un om bun. Oamenii buni iubesc natura, libertatea, sacrificiile și nu sunt egoiști. Mai am de lucrat la partea cu egoismul. Sunt mult prea individualistă, iubesc singurătatea, libertatea și izolarea mai mult decât iubesc o ploaie de vară. Îmi place să fac totul singură. De la locuit până la călătorit. Experiența izolării mele în Norvegia 4 luni m-a schimbat. Mi-am dat seama ce minunat e să faci lucruri singur, să cunoști oameni de la zero, să interacționezi cu necunoscuții. Sunt un călător singuratic. Doamne, mult mi-a lipsit o călătorie cu rucsacul în spate, zeci de ore în tren, mizerie, putoare, transpirație, dureri de spate din cauza bagajului și noi provocări la tot pasul. Am explorat marea cu rucsacul în spate, acum vreau muntele. Aș pleca undeva la munte cu niște oameni pe care-i cunosc puțin, să stau mai mult singură, să am camera mea, să simt că munții sunt doar ai mei. Am să plec… am să călătoresc, am să cunosc… am să mă descopăr în sălbăticie. Eu – natura – și un aparat foto.

Imaginația e o armă mult mai puternică decât realitatea însăși.

Marea sufletului meu!

M-am jucat cu nisipul, am adunat scoici sparte, m-am lăsat împinsă la extrem de valurile mării reci și curate... așa mi-am petrecut câteva zile de liniște, departe de cunoscut, departe de lumea care mă cunoaște, departe de ochi judecători și gesturi provocatoare. Am hoinărit singură într-o aventură a spiritului, desfătându-mi sufletul într-un cor de pescăruși, urlet de pești morți și sunete de scoici frământate sub sutele de pași dornice de-a vedea marea de 1 mai.

Aventura spiritului începe marți. O călătorie de 3 ore cu trenul până la Alba. Destinațiile episodice, personajele și vizitele nu sunt importante. Starea e cea care contează. Starea de eliberare a sufletului hoinar. O călătorie înseamnă cunoaștere. Cunoști oameni noi, îi cunoști și mai bine pe cunoscuți și realizezi că viața e o continuă călătorie - o continuă cunoaștere. Niciodată nu vezi tot ce trebuie văzut, niciodată nu vezi capătul mării, fiecare scoică, fiecare nor... infinitul. Așa și cu oamenii. Niciodată nu ajungi să cunoști un om pe deplin.... niciodată n-ajungi să te cunoști pe tine pe deplin. Reacții, stări, impresii, trăiri.... vreau să mă cunosc... vreau să știu cine sunt... vreau să vă cunosc.

Vreau să mă cunosc - Motto-ul aventurii unei aventuriere!

O decizie luată în pripă e tot o decizie, la fel ca una demult plănuită. Decid la începutul anului să ascult Vama și cu ocazia asta să și calc în Vamă. O dorință de început de an trebuie respectată, așadar fac pasul - plec. Mă închid în mine, îmi adun o tonă de sentimente și frământări interioare. Le țin închise bine cu o cheiță. Adun, refulez, tolerez, suport - iar la sfârșit explodez... mă eliberez de tot... arunc cenușa sufletului meu bolnav în apele mării, mă dezlănțui spiritual în tăcere. Ridic mâinile spre cer, inspir aerul sărat, privesc înspre nemărginita întindere de ape și răsuflu ușurată, eliberată de toate poverile.

Contestată fiindu-mi decizia de a pleca în Vamă, mă răzbat din adânc să găsesc explicații plauzibile muritorilor de rând. Adevărul e că ... "am plecat în Vama Veche - ca să îmi găsesc pereche". Ei... greșit. Am plecat. Asta contează. Nu regret, deși mulți cred c-o fac. E adevărat că m-a năucit nebunia, că m-au înfricoșat reacțiile oamenilor, dar am trecut. Face parte din mult căutatul proces de cunoaștere.

Mi-am petrecut peste 30 de ore în tren. A fost o provocare. M-am chircit pe locu-mi strâmt, am dormit în reprize, m-am parfumat cu aromă de tren, iar acum mănânc miros de accelerat. Știu că sună ciudat, dar da - asta fac.