De-o vreme... prea om mare

Și e vară din nou. Da... vară. Vara - anotimpul în care ești mereu ud, ți-e mereu cald, iar picioarele sunt umflate. Anotimpul în care indiferent ce ai face ești mereu indispus. Oriunde ai merge ți-e mereu prea cald. Cu oricine ai fi te enervează tânțarii, orice ai face dai vina pe soare. E degeaba. E cu dureri de cap, cu bulane expuse, cu piele arsă, cu isterie bronzantă, cu terase pline, cu șlapi și pedichiuri stridente, cu transpirații bolnave, minți șterse și pauze impuse de stat. 

Să fii un om mare și ocupat nu-i atât de minunat pe cât te așteptai. Mă așteptam. Să fiu mare și fără cuvinte scrise nu-i atât de satisfăcător. Să fiu mare și să am bani dar să fiu mereu indispusă și obosită nu-i chiar ceva ce-am visat. Să fiu femeie mare cu grădină în balcon și fără timp să șed în balcon să citesc o carte nu-i chiar ceva boem. Să nu am timp și să-mi fie scârbă să citesc un roman, nu-s tocmai eu. Citesc. Însă citesc chestii pragmatice, realiste, critici, cronici, ziare, studii. Nu mai am timp de-un roman ușor. Nu mai am timp de un film ușor. Și încă n-am șef. 

N-am avut cuvintele la mine de câteva luni. Nu cuvântul scris. Nu cuvântul pentru a mă regăsi. M-am regăsit pe bune, adică în viața reală și trăită, însă, cum rămâne cu cuvintele? Cum rămâne cu revolta scriitoricească? Cum rămâne cu gândurile care se presupune c-ar trebui exploatate? Au pierit întrebările de pe hârtie. A pierit orientarea și dorința. O nouă dezordine își face apariția. Dezordinea de vară. Dezordinea cauzată de un nou sfârșit. Curând, și dezordinea amoroasă. 

Să nu mă mai deranjeze nimic de pe lumea asta? Să nu-mi stârnească nimic revolta? Să nu-mi doresc să ucid un inamic ș-apoi să-mi mărturisesc cu satisfacție cruzimea? Ce om... Om mare aș numi-o.... om mare m-aș numi. E odios să fii om mare. Trăiești prea mult. Prea intens. Prea te pierzi. Prea nu mai știi scrie.