Sunt ca ploaia: tare, intensă şi de scurtă durată

Am simţit pentru prima oară pustietatea apăsătoare a verii. Am fost nevoită să hoinăresc pe linia de tramvai care e de-o vreme în lucru. Am fost pusă în situaţia de-a mă adăposti într-o grădină tăinuită şi de-a bea o licoare albastră. Am stat singură. Am chilluit în stil neruxist înconjurată de-un perete de iederă şi de nişte lampioane discrete ce creează o atmosferă romantică. M-am dezlănţuit alături de ego-ul meu. Şi mi-a plăcut. M-am simţit ca evadată. Ca într-o perioadă de maximă nărozire. Mi-a nechezat sufletul. 

Mi s-au întâmplat multe lucruri ciudate. E de bine deşi la cât de multe fac şi-mi doresc aţi zice că e de rău. Mă surmenez cu chestii utile şi plăcute. Nu cu sesiunea. Care-mi încurcă destul de mult intenţia de-a vedea vreo 8 filme la Tiff. Dar nu mă las. Cu riscul de-a fi restantă în premieră n-am să ratez să-mi hrănesc spiritul. La naiba cu toate sacrificiile de dragul reputaţiei false. Sunt cine sunt şi n-am să las să mă definească o notă. Nu mai vreau evaluări subiective şi neinteresante. Ştiu cine sunt. Pentru că m-am hotărât asupra identităţii mele. Vara aceasta sunt Minerva mintoasa. Sunt Jupiter cu cap de trandafiri. Sesiunea aceasta mă bazez pe noroc. ("Acum... ori Minerva ori Jupiter... parcă ziceai că te-ai hotărât" - asta e vocea raţională de dimineaţă).  

 Am renunţat să mai fiu la fille de l'apres midi. Dar asta nu e o noutate. Je suis la belle, je suis la bête. Je suis comme la pluie: tare, intensă şi de scurtă durată.

Am scris mai multe articolaşe pentru blogrux, dar pe când le-am terminat mi-am dat seama că n-am mesaj. Adică... de ce aş vrea să vă povestesc despre prima mea ieşire la teatru la aproape 10 ani sau despre prima menstruaţie? Scopul ar putea fi unul educativ. Dar cum niciunul dintre noi nu mai avem 10 ani, ne mulţumim că facem 20 şi călcăm pentru prima oară într-un teatru. Apoi am mai scris despre imagine şi cuvânt. Ruxicolul (articol + rux) avea mesaj, n-avea formă. Pe urmă am vrut să vă spun că sunt revoltată cu licenţa care-mi proclamă demenţa. Dar mi-am dat seama că nu-i chiar atât de grav şi n-are rost să fac din ţânţar un ruxar şi am renunţat. Asta era fără fond. Şi pentru că sunt într-o perioadă făr de formă şi de fond, îmi permit în stilul meu ambramburist să vă rog să-mi daţi mână liberă să lipsesc din peisaj o vreme până am să apuc să-mi ud trandafirii. Şi trag nădejde că o dată cu ploaia aceasta să apuc să-mi revin!