Nu e toamnă ... încă... dar mă simt ca şi cum aş fi. Strig după toamnă ca şi un muribund după ajutor. Şi asta nu pentru că m-aş simţi mai bine, ci... pentru ca să mă simt mai rău... mai slăbită, mai singură, mai părăsită şi mai uitată.
Am ieşit să mă bată soarele, să-mi străpungă inima de piatră şi sentimentele îngheţate. M-a înmuiat, mi-a reînviat starea de agonie, de moarte a virilităţii şi a oboselii ce poartă masca fericirii.
Nu mai are cine să-mi spună că-s dilie, cum nu mai are cine să-mi şoptească cât sunt de năroadă. Nu pot să fiu veselă (deşi mi se spune să scriu vesel ca să nu aduc ploaia)!
Nu sunt deprimată, nici tristă, nici nefericită.. sunt doar sătulă să mă îmbrac în fericire, bunătate, voie bună sau înţelepciune... toate astea, pentru cine? Am încetat să mai fiu pe aceeaşi lungime de undă cu lumea...am rămas singură, la fel cum voi fi şi peste o lună în Norvegia. Mă gândesc însă... nimic nu e la voia întâmplării. Aveam nevoie de asta. Trebuie să fie aşa. Sau nu?
... plec la celălalt capăt al lumii. Aştept şi nu prea. Vreau o provocare, dar mi-e frică de mine, de reacţiile mele dure şi tranşante.
M-am hotărât să devin hotărâtă!
Varianta de vară – el.
RăspundețiȘtergereA venit toamna... deja. O simt în apă, o simt în aer, o simt în grădina grea de moartea care urmează să o înlocuiască. M-am simțit tot timpul singur, așa că am nevoie de toamnă ca să rezoneze cu starea mea. Singurătatea îmi face bine. Mă ajută să deosebesc ce are fond de ce nu e decât formă. Mă ajută să văd oamenii drept ceea ce sunt, nu ce vor să fie.
Am ieșit să mă bată soarele. Dar m-a prins aerul rece al începutului de toamnă. L-am simțit cum îmi taie plămânii. E un aer perfect, care nu denaturează nimic. Taie în carne vie. Îți intră în oase. Îți sfredelește pielea și se cuibărește în suflet.
Nu sunt deprimat, nu sunt trist, nu sunt nefericit. Sunt lipsit de expresie și de căldură. Nu am cui să spun ceva de bine, nu am cui să îi destăinui trăirile mele. Fiindcă nu stă nimeni să mă asculte. De altfel, dau dreptate tuturor. De ce ar asculta cineva ce simte un gol lipsit de expresie? Fiecare e ocupat să își umple golul propriu. Unii cu nimicuri, alții cu nimic, alții cu pasiuni, alții cu un alt fel de gol.
Și adevărul e că sunt gol. Vidat. Lipsit de tresăriri de uluire. Simt golul din mine ca pe ceva ce are consistență. Ca pe ceva palpabil pe care îl pot simți când se mișcă. Dar nu e nimic acolo, doar vântul rece de toamnă.
Şi totuşi...atât de multe neconcordanţe...
RăspundețiȘtergereŞi adevărul e că mă simt goală, plină de goliciunea-mi specifică. Goală din nou... ca ceva inexistent şi totuşi... atât de intens.
Nu m-am simţit singură de mult timp. N-am avut timpul fizic să o constat. Dovada târzie, cei drept, apare.... singură şi dezorientată, fără sprijin, fără un punct de pornire, fără ţintă... pierdută... Şi toate astea sub soarele slab de mijloc de august.
De fiecare dată i am simţit lipsa şi aştept cu nerăbdare să şi recapete puterile.Cred că următoarele cuvinte se potrivesc perfect cu trăirile din această perioadă:
RăspundețiȘtergere"Toamna îţi câştigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune faţă de descompunerea ei."
Atâta adevăr și pasiune în vorbele voastre. Pe mine toamna mă face să să îmi vină să vreau să pot plânge. Dar nu pot. Dar voi, cu vorbele voastre, mă înmuiați și mă deschideți și da de-oi plânge toamna asta. Că a venit. Și merită. Deie-ne domnu Dumnezeu sănătate și spor să răzbim, că vremuri grele se aștern înaintea noastră și toamna are să fie singura noastră alinare, căci se va întoarce roata și ea va fi cea purtătoare de compasiune față de descompunerea noastră. Scrieți, fraților, ca să înțelegeți vremurile. Și vremea.
RăspundețiȘtergereA venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
RăspundețiȘtergerecu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Oile sunt mai gustoase după o vară de mâncat iarbă. Toamna se culeg oile.
RăspundețiȘtergereBate vânt de toamnă și în București...
RăspundețiȘtergereRuxandra, îmi place poza ta cu calul :*
RăspundețiȘtergere