Părăsită de inima ta spasmodică

Ştii senzaţia când eşti părăsit de toţi. Şi de fapt nu e de toţi. Asta e doar un fel de-a spune că te simţi singură, că un cineva nu te bagă în seamă. Defapt "părăsirea" şi starea adiacentă părăsirii se datorează unui singur întreg. Şi asta te face să te gândeşti: cât de întreg e întregul acesta din moment ce ţie-ţi lipseşte? Cât de întreg e ceva divizat? Şi mergi mai departe: de ce găseşti doar jumătăţi de măsură, dezmăţ şi suferinzi cu suferinţe anterioare încă necicatrizate? Şi aşa-i că-ţi vine să te închizi în lumea ta şi să nu mai vorbeşti cu nimeni? Aşa e. Ai noroc cu câte vreo prietenă. Una, două... dar nu nouă. Şi mai ai noroc că prietenele tale ştiu să-ţi scoată starea. Ele sunt ca marea ... "care-ţi scoate starea". 

Şi ajung să mă re-întreb: ce-mi place mai mult? O cicălire sau o ignoranţă? Şi pentru că sunt extremistă, prefer cicălirea, urmată de-o ignorare, dar din partea mea. Pentru că şi bunul meu simţ şi buna mea ascultare şi înţelegere ating punctum-ul. Şi nu fac nimic, doar că n-ai să te mai poţi înţelege cu mine. Şi n-o să fim ca în reclama de la Măgura (alta şi sunt un must de văzut ambele): 

- Ce ai? 

- Nimic. 

- Înseamnă că am eu ceva. 

Nu mă înţelegi, aşa-i? Dacă-ţi spun: Ana are mere. Înţelegi? Bun. Merg mai departe. Când nu mai înţelegi mă opreşti.

Cerul e albastru. 

Eu stau pe scaun. 

Tu stai pe scaun şi citeşti. Şi încerci să pricepi. 

Noi stăm pe scaun. Dar pe scaune diferite. 

Diferite ne sunt şi gândurile. 

Eu mă gândesc cine eşti tu. 

Tu te gândeşti de ce fac asta. 

Noi gândim, dar n-avem acelaşi gând. 

"Eu te vreau, tu mă vrei lumea noastră-i okei. Şi ce dacă!" 

Dacă tu nu mă vrei, eu mă vreau. 

Da, nu eşti confecţionat din lemn. Ai simţire, numai că e greşit orientată. Inima ta funcţionează spasmodic.