Edvard Grieg - Exercitiu de receptare

Argument

Pătrunderea într-o cultură, într-un spaţiu cultural neexplorat, şi deci relativ necunoscut nouă, considerăm că se poate face prin modalităţi diferite. Dar aşa cum pentru o uşă nu există decât o cheie potrivită, alegem din diferite moduri pe acela care ni se potriveşte: muzica şi ritmurile ei interioare. Astfel, ne propunem intrarea în spaţiul cultural norvegian prin muzica lui Edvard Grieg.

Lecţia de spiritualitate

Ne punem întrebarea pe care o adresa Lucian Blaga, făcând abstracţie de exemplul pe care îl dădea, dar având totuşi legătură cu incursiunea noastră: „În ce orizont spaţial trăieşte sufletul care vorbeşte despre sine în această muzică?” (1)

Recurgem la această întrebare în încercarea de apropiere de această personalitate a muzicii norvegiene, ca exponent de spiritualitate. Iar punctul de sprijin în alcătuirea demersului îl găsim în teoria lui Lucian Blaga legată de spaţiul-matrice şi de legătura care se stabileşte între spaţiu şi spiritualitate. (2) Legătura e demonstrată de Blaga în ceea ce priveşte doina sau cântecul alpin: „Să ascultăm un cântec alpin, cu acele gâlgâituri ca de cascade, cu acele ecouri suprapuse, strigate ca din guri de văgăuni, cu acel duh vânjos şi înalt şi teluric, zgrunţuros ca stânca şi pur ca gheţarii. Presimţi în dosul cântecelor alpine un orizont spaţial propriu lor şi numai lor: spaţiu înalt, şi abrupt ca profilul unui fulger, al marelui munte”. (3)

Romantismul (Aspecte ale romantismului)

Manifestat ca o reacţie împotriva rigidităţii clasicismului, romantismul apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi se caracterizează, în general, şi prin valorificarea culturii populare, fie că e vorba de muzică, de creaţie literară, sau de dans. În cadrul romantismului sunt de remarcat două aspecte: pe de-o parte curentul e marcat de subiectivitate, accentul căzând asupra eului, asupra dimensiunilor subiective ale fiinţei, asupra resorturilor lui interioare şi, pe de altă parte, accentul se deplasează asupra unei dimensiuni colective. Aceasta din urmă este caracterizată în mod deosebit prin manifestarea conştiinţei naţionale indiferent de ţară. Este de reţinut faptul că specificul fiecărei culturi, al fiecărei naţiuni, e dat acum de caracteristicile culturii populare.

În ampla sa lucrare Romantismul în muzică, în capitolul introductiv, Literatura şi muzica, Ada Brumaru evidenţiază două aspecte fundamentale are curentului: muzica şi literatura sunt în perioada romantică aflate în strânsă legătură, iar sursele literaturii trebuie căutate în poezia populară. (4-5) Astfel se realizează o legătură între poezia populară, literatura cultă şi muzică.

În spaţiul cultural norvegian, în perioada romantismului, se remarcă două direcţii: prima stă sub semnul influenţei germane, iar cea de-a doua este evident una de emancipare, de câştigare a independenţei bazate pe originalitatea muzicii populare norvegiene. În acest sens, un rol fundamental în dezvoltarea formelor, în valorificarea specificului naţional, în cultivarea şi răspândirea lui, îl are Edvard Grieg, care înfiinţează o societate muzicală cu dublu scop: valorificarea specificului naţional şi promovarea creaţiilor compozitorilor nordici. Sfârşitul secolului al XIX-lea aduce în spaţiul cultural european primele semne / tendinţe ale unui nou curent – Realismul. Dar Grieg rămâne un romantic; „Grieg credea că ar demonstra slăbiciune sau laşitate dacă şi-ar suprima Romantismul. Ca toţi romanticii, Grieg era un mitic”. (6)

Schiţă de portret – Edvard Grieg

Istoria muzicii reţine numele lui Edvard Grieg în categoria reprezentanţilor de seamă ai muzicii romantice europene. Compozitor şi pianist norvegian, Edvard Grieg s-a născut la Bergen, în 15 iunie 1843, într-o familie cu tradiţii muzicale, fiind al patrulea din cei cinci copii ai familiei.

Tatăl compozitorului, Alexander Grieg, a fost „comerciant înstărit şi consul al Marii Britanii”. (7) Important de reţinut este faptul că bunicii pe linie maternă „erau membri în Misikkelskapet Harmonien, una din orchestrele cele mai vechi din lume, întemeiată în anul 1765”. (8) Mama lui Edvard Grieg, Gesine Hagerup, a luat lecţii de pian şi de canto la Altona, apoi s-a perfecţionat la Londra, devenind o pianistă cunoscută în Bergen, având şi înclinaţii spre literatură. Fire artistică, se pare că i-a insuflat copilului plăcerea muzicii şi lirismul. Gesine Hagerup a fost şi o foarte apreciată profesoară de pian, cu preocupări elevate şi multiple. „Ea a găzduit un salon muzical în care se interpreta săptămânal atât muzică clasică instrumentală, cât şi fragmente din opere”. (9) Aceste momente se pare că au contribuit la formarea personalităţii muzicale a lui Edvard Grieg, care a avut astfel prilejul de a se familiariza cu nume celebre şi, evident, cu muzica acestora: Mozart, Beethoven, Weber, Chopin, Mendelssohn.

Prima profesoară de pian a lui Edvard Grieg a fost chiar mama sa. El manifestă de timpuriu înclinaţii spre compoziţie. Se pare că la vârsta de 12 ani a compus „Variaţiuni pe o temă germană opus 1”, compoziţie care a sfârşit în foc, nefiind deloc apreciată de învăţătorul său.

În evoluţia sa un rol important a jucat violonistul Ole Bull „care i-a remarcat talentul”. (10) Îl găsim astfel pe Edvard Grieg la vârsta de 15 ani la Leipzig, studiind la conservator şi evoluând sub influenţa şcolii romantice germane. „În 1861 şi-a făcut debutul ca pianist de concert, la Karlshamn, în Suedia”. (11) În 1862, după absolvirea conservatorului, „a dat primul concert în oraşul său natal, Bergen, interpretând, între altele Sonata Patetică de Beethoven”. (12)

În anii următori îl găsim prefect integrat în spaţiul scandinav, spiritualiceşte vorbind. Chiar de la reîntoarcerea în patrie, în 1862, Edvard Grieg şi-a propus împreună cu compozitorul Rikard Nordraak (autorul muzicii imnului naţional) „să îndepărteze influenţele germane care sufocau muzica norvegiană”. (13) Această atitudine corespunde „curentului de afirmare naţională” (14) susţinut deja de L. M. Lindman cu câteva decenii înainte. Meritul lui Lindman este acela de a fi realizat o culegere de melodii populare „pe care Grieg o va folosi deseori ca izvor al compoziţiilor sale”. (15)

Trebuie menţionat faptul că muzica lui Grieg are ca sursă folclorul ţării sale. Acest fapt este reţinut şi într-un interviu acordat de compozitor într-un ziar al timpului: „Am cercetat tezaurul bogat al cântecelor populare ale patriei mele şi din această emanaţie a sufletului popular norvegian… am căutat să creez o artă naţională”. (16) Inevitabil, muzica lui Grieg devine emblemă a spaţiului-matrice (pe care îl teoretizează Blaga şi la care am făcut referire anterior) al nordului. Muzica sa ilustrează trăirile poporului său, fapt subliniat de muzicologi: „Patriot înflăcărat, Grieg a povestit lumii întregi, prin creaţiile sale, tradiţiile şi obiceiurile, basmele şi legendele poporului său. Melodiile sale, când duioase, când vioaie şi pline de elan, oglindesc viaţa poporului norvegian în greaua sa luptă cu natura aspră a nordului”. (17)

Timp de 3 ani îl găsim la Copenhaga unde împreună cu Rikard Nordraak pune bazele societăţii Euterpe, având drept scop promovarea muzicii scandinave originale.

Un moment important în evoluţia lui Grieg l-a constituit întâlnirea la Roma cu compatriotul său, strălucitul dramaturg Henrik Ibsen. (18)

În 1862 o cunoaşte pe Nina Hagerup, cea care îi va deveni soţie şi „interpreta privilegiată a liedurilor sale”. (19) După logodnă (1864), cei doi s-au stabilit la Oslo. Un moment important al carierei sale este acela când devine dirijor al Societăţii filarmonice din Oslo în 1867.

Opera sa este vastă, dar compusă în general din piese de mici dimensiuni. Reţinem din creaţia lui: muzică de scenă pentru piesele „Sigurd Iorsalfar” (1872) şi „Peer Gynt” (1876) – după Henrik Ibsen, de unde a extras ulterior suite simfonice, „Dansuri norvegiene” (1881) şi „Dansuri simfonice” (1898), suita lirică pentru orchestră „Zi de nuntă la Toldhausen”, suita „Din vremurile lui Holberg”, „Concert pentru pian şi orchestră în LA minor, opus 16” (1868) (interpretat pentru prima oară la Copenhaga), două cvartete de coarde, sonate pentru vioară şi pian şi violoncel şi pian, precum şi numeroase piese pentru pian şi melodii vocale.

Grieg a compus 10 caiete de „Piese lirice” pentru pian care poartă titluri programatice, după obiceiul romanticilor: „Dansul silfelor”, „Cântec naţional”, „Călătorul singuratic”, „Secretul”, „A fost odată”. În lucrarea „ Dansuri norvegiene” include peste 200 de melodii pentru voce şi pian, compuse pe versurile poeţilor norvegieni dintre care reţinem Ibsen şi Bjornson.

Edvard Grieg a întreprins numeroase turnee de concerte în Europa, la Berlin, Munchen, Oslo, Copenhaga, fiindu-i recunoscute meritele prin alegerea lui ca „membru al Academiilor din Suedia şi Franţa şi doctor onorific al universităţilor din Cambridge şi Oxford”. (20)

S-a stins din viaţă la 4 septembrie 1907 la Bergen, lăsând în urma lui o operă care nu-l reprezintă doar pe el, ci este o emblemă vie a unei naţiuni. „Artist prin excelenţă liric, sensibil şi impresionabil, Grieg nu a atins, datorită firii sale temperate, marile pasiuni care însufleţesc muzica marilor romantici … însă compoziţiile sale nu pot fi concepute în afara imaginilor Norgeviei, a cântecelor populare norvegiene”. (21)

Dintre romantici a fost influenţat de: Schumann, Chopin, Liszt, Wagner, dar a rămas aşa cum însuşi s-a definit „un modest arhitect, care, neavând capacitatea unui Bach sau Beethoven de a clădi temple pe înălţimi, a zidit mici locuinţe pentru oameni, în care aceştia să se simtă acasă, fericiţi”. (22)

Exerciţiu de receptare

Din opera lui Edvarg Grieg ne atrag atenţia două lucrări: „Peer Gynt” şi „Concertul pentru pian şi orchestră în LA minor, opus 16”. Prima lucrare este, aşa cum susţineam anterior, rezultatul unei întâlniri fericite, în afara spaţiului norvegian, respectiv la Roma, a celebrului compozitor cu dramaturgul Henrik Ibsen, un alt simbol al Norvegiei. „Cheile” potrivite pentru a pătrunde într-un spaţiu cultural nou sunt, din acest moment, două, şi totuşi una, deoarece numitorul lor comun este modelul popular.
Prefaţând volumul de teatru al lui Ibsen şi făcând referire la Peer Gynt, Ovidiu Drimba notează: „Ibsen se decide să creeze în viitoare sa piesă figura popularului Peer Gynt, care în legendele norvegiene – de curând adunate de Asbørnsen într-o culegere de mare răsunet, care îl încântase şi pe Bjørnson – era un vânător pasionat, un mare fanfaron şi neîntrecut născocitor de snoave şi poveşti”. (23) Acest personaj, deşi prototipul aventurierului, al unui vântură lume, este totuşi unul confecţionat. Acelaşi autor conchide că ar fi vorba de un aventurier din colonia norvegiană de la Roma sau de violonistul norvegian Ole Bull, bărbat cu mare succes la femei şi câteva trăsături ale autorului însuşi împrumutate propriului personaj. Din punctul nostru de vedere, personajul pare că are iniţial atributele unui Păcală sau ale Baronului Münchhausen sau ale lui Francois Villon, poetul vagabond.
Poemul dramatic „Peer Gynt” permite o receptare multiplă. Mai întâi are aspectul unei comedii datorită situaţiilor prin care trece personajul. Dând la o parte exagerările voite, căutate, descoperim un substrat dramatic al sufletului personajului. De aici distingem o îmbinare de realism şi de fantezie creatoare. Lirismul de esenţă folclorică se îmbină cu caricatura şi grotescul. Dimensiunea folclorică, aspectul legendar este pus în valoare în câteva momente semnificative: moartea lui Aase, interpretată ca plecare şi călătoria lui Peer Gynt cu dobândirea liniştii la capătului drumului. De fapt, această călătorie întreprinsă de personaj are rădăcini mai adânci, posibil mitologice, putând fi tradusă în termeni de descoperire a sinelui. Din punct de vedere romantic, călătoria înseamnă evadare, creare a spaţiului compensativ în care eroul se regăseşte.
Încercând o apropiere de textul poemului dramatic al lui Ibsen şi de muzica lui Grieg care ilustrează poemul, distingem aspectul comun al celor doi care este plăcerea poveştii. În sprijinul demonstraţiei referitoare la apropierea de o cultură nouă (pentru noi) reţinem părerea lui Ovidiu Drimba care susţine că, de fapt, plăcerea poveştii este şi particularitatea poporului norvegian, iar personajul creat devine „un simbol al sufletului norvegian”. (24)
Versurile ariei lui Solveig se regăsesc în ilustrarea muzicală excepţională a lui Edvard Grieg. (25) Versurile sunt de o simplitate extremă, reduse la două motive: timpul şi moartea, iar tema este iubirea. Aria lui Solveig a cunoscut de-a lungul timpului numeroase interpretări. Una dintre cele mai reuşite şi mai recente este interpretarea Mirusia Louwerse acompaniată de orchestra condusă de André Rieu şi o alta este interpretarea Luciei Popp, Barbara Bonney.
Legătura dintre cele două personalităţi, simboluri ale spaţiului cultural norvegian, este vizibilă şi în liedurile pe care Grieg le-a compus pe versurile lui Ibsen.
Supranumit „Chopin al Nordului” Edvard Grieg se autodefineşte: „După stil şi după formă am rămas un romantic german, din şcoala lui Schumann. Dar, în acelaşi timp, am cercetat tezaurul bogat de cântece populare ale patriei mele şi din această emanaţie a sufletului poporului norvegian, până acum trecută cu vederea, am căutat să creez o artă naţională”.(26) Ne revin în minte cuvintele unui critic român care spunea că nu putem fi universali fără a fi mai întâi de toate naţionali, fără a ne baza pe specificul naţional care, până la urmă, trebuie să ne definească. Iar faptul că Edvard Grieg a reuşit să creeze o „artă naţională”, o dovedesc iubitorii de muzică din întreaga lume din secolul al XIX-lea până în zilele noastre: „Prin sinceritatea şi căldura sentimentelor exprimate, prin simplitatea lor fermecătoare şi limpezimea limbajului muzical, compoziţiile lui Grieg s-au răspândit în lumea întreagă, cucerind inimile iubitorilor de muzică de pretutindeni”. (27)