Personalitatea

“Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Vestita inscripţie de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi, a cărei paternitate nu a fost în mod cert dovedită, fiind atribuită unora din cei şapte înţelepţi ai Greciei, dar devenită celebră datorită lui Socrate, pune în valoare necesitatea cunoaşterii de sine. Acesta devine principiul fundamental al gândirii lui Socrate şi a rămas printre cele mai cunoscute cugetări din lume.

Cunoaşterea de sine se dovedeşte a fi cel mai important lucru din viaţa unui om, pentru că numai cunoscându-te pe tine însuţi poţi să-i cunoşti şi să-i înţelegi pe ceilalţi, să te înţelegi pe tine şi să fii în echilibru cu tine şi cu lumea. Cunoaşterea de sine permite interacţiunea cu lumea înconjurătoare, cu ceilalţi, ea reprezintă o permanentă provocare.

În încercarea de a ne cunoaşte potenţialul/limitele, trebuie să ştim o serie de lucruri legate de: comportament, gândire, înţelegere, memorie, motivaţie, interes, afectivitate, voinţă şi atenţie pentru a reuşi să ne definim apoi ca personalitate, „să fim noi înşine”, cum se spune. “Invitaţia” la “a fi tu însuţi” poate părea paradoxală, deoarece sugerează o “stare pe loc” (termen stănescian), o rămânere a ceea ce eşti. Însă aşa cum observa Vasile Pavelcu într-o lucrare consacrată studiului personalităţii, Culmi şi abisuri ale personalităţii, “a fi ceea ce eşti înseamnă a deveni, a te realiza în funcţie de chemarea autentică a posibilităţilor şi potenţialităţii tale.” (1)

Există un domeniu al psihologiei, cel al psihologiei sociale, care oferă date, demonstrează că interacţiunea individului cu grupul/grupurile sociale, perceperea şi aprecierea de către grup reprezintă elemente esenţiale ale construirii personalităţii, ale realizării ei şi, implicit, factori ai dinamicii activităţii. Astfel, interacţionând cu diferite grupuri sociale, ne putem imagina individual ca jucând diferite “roluri”; dincolo de mască este personalitatea individului, cu rol social, plasat în ierarhiile sociale. Asimilăm personalitatea esenţei. Dincolo de aparenţă, coborând în adâncurile fiinţei umane, în acel sistem atât de complex, comparabil cu un labirint, descoperim personalitatea.

Demersul nostru stă sub semnul observaţiei de ordin general că “personalitatea este în primul rând un concept operaţional, abstract, care desemnează sub aspect psihologic un anumit mod de a fi al individului. Ceea ce este concret pentru individ este personalitatea în sensul de identitate şi unicitate a individului”. (2) Personalitatea este o realitate specifică umanului şi este, poate, cea mai complexă problemă a psihologiei care ocupă un loc central în cercetările teoretice şi aplicative, privită ca ansamblu, ca sistem ce antrenează/vizează: 1. Constituţia psiho – fiziologică

2. Elementele instinctiv – afective

3. Temperamentul

4. Aptitudinile ( latura instrumental – operaţională a personalităţii ): Inteligenţa, Creativitatea

5. Caracterul ( latura relaţional – valorică a personalităţii )

Se pare că încă în 1931, G.M. Allport enumera peste 50 de definiţii ale termenului, iar teoriile, mai mult sau mai puţin fundamentate, finalizate, sunt de asemenea foarte numeroase şi atunci ca şi în zilele noastre. Allport definea personalitatea astfel: Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea si comportamentul său caracteristic. În ceea ce priveşte teoriile referitoare la personalitate, se cunosc numeroase teorii, dintre care reţinem câteva, cum ar fi: teoria psihanalitică ( S. Freud, A. Adler, K. Jung, E, Fromm, J. Lacan ), teoria factorială ( G. Allport, H. Eysenck), teoria socio – culturală (R. Linton), fiecare dintre acestea încercând să evidenţieze un anume cadru specific de unde derivă apoi întreaga construcţie a conceptului. De exemplu, „Allport derivă sensul noţiunii de personalitate din intersectarea scructurilor bazale, tipologice şi individuale ( personalitate generală, personalitate tipică şi personalitate individuală).” (3) Dincolo de definiţia pshihologică a personalităţii, trebuie să vedem persoana, „acea unitate spirituală şi morală, conştientă de independenţa şi demnitatea sa, având identitate şi individualitate specifice.” (4)

Termenul de personalitate îl găsim folosit din ce în ce mai des în viaţa de zi cu zi şi se subordonează conceptual ideii de model sau de emblemă. Îl descoperim astfel, în contexte multiple, cum ar fi: personalitatea complexă, personalitate culturală, personalitate artistică, personalitate enciclopedică ( a se vedea modelele: Dimitrie Cantemir şi Mircea Eliade), personalitate politică sau folost uneori cu referire la copii în formare care au anumite gesturi prin care îşi manifestă voinţa, încăpăţânarea, puterea de convingere şi sunt consideraţi de cei din jur ca “ având personalitate”.

Interacţionând zi de zi cu persoanele din jurul nostru, ne punem fără îndoială problema cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii celuilalt. În cadrul „omului real” putem delimita relativ două blocuri funcţionale de bază: individul şi personalitatea sa. (5) Noţiunea de individ presupune elemente biologice, chimice, fiziologice, ereditare/înnăscute sau dobândite, elemente ce ţin de sistemul/mecanismul de adaptare la mediu, în vreme ce noţiunea de personalitate presupune determinări/condiţionări multiple de ordin social.

Istoria literaturii române vorbeşte de modele de personaje, indivizi cuprinşi în angrenajul, în mecanismul relaţiilor sociale, definiţi în funcţie de societatea în care trăiesc, şi cărora societatea sau tipul de relaţie le determină comportamentul. O întreagă literatură de factură realistă poate fi adusă în sprijinul acestei idei. Spre exemplu, este cunoscută personalitatea malefică a lui Lică Sămădăul din nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc. Personajul este considerat demonic, aşa cum s-a spus, cel mai malefic/demonic din literatura noastră. În relaţie cu el evoluează Ghiţă, modest cizmar, care ajunge cârciumar din dorinţa de a se îmbogăţi şi care acceptă cârdăşia cu Lică, iar de la mărturia micinoasă şi tăinuirea crimei până la crimă nu e decât un pas. Reţinem ideea că întotdeauna personalitatea omului se defineşte în relaţie cu alţi oameni, cu sine şi cu societatea. Cazul amintit anterior este unul deviant, de personalitate bolnavă, de criză, când angrenajul/mecanismul social striveşte individul, îl determină să se degradeze.

Toată lumea ştie/tinde spre ideea că omul, ca fiinţă adaptabilă, trebuie să se integreze, să accepte/să fie acceptat de societate. În receptarea celor din jur, ni se întâmplă adesea să vorbim de diferite tipuri de personalităţi: timidul, inadaptabilul, personalităţi integrate sau neintegrate. Structurile componente de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Acestea sunt toate antrenate în relaţionarea cu mediul, cu ceilalţi. Este de asemenea ştiut faptul că fiecare societate are tipul ei de personalitate. În acest sens, s-a încercat studierea personalităţii prin anumite teste construite pe baza componentelor amintite anterior. Evident că trebuie luaţi în calcul şi factorii ereditari, dar şi factorii sociali, deoarece s-a dovedit că mediul influenţează evoluţia, la fel şi educaţia/cultura.

Tinerii din societatea contemporană sunt solicitaţi adesea să răspundă unor întrebări cum ar fi:

1. Aveţi nevoie de modele în construirea personalităţii voastre?
2. Care vă sunt modelele, în cazul în care consideraţi că aveţi nevoie de ele, în formarea voastră?

În mod evident, nu suntem în măsură să furnizăm rezultatele şi interpretările chestionarelor în care apar astfel de întrebări, însă putem face câteva consideraţii/aprecieri personale referitoare la aceste probleme. Considerăm că adolescenţii au nevoie de modele morale, comportamentale, de modele culturale. Aceste modele sunt, de fapt, subsumate ideii de personalitate. Astfel, modelele adolescenţilor, ale tinerilor aflaţi încă în formare, pot să vină din sfere/domenii diferite şi să fie reprezentate de: părinţi, profesori, personalităţi sociale/culturale, oameni ai timpului lor sau, de ce nu, aparţinând altor timpuri.

În ultima vreme s-a încercat punerea în practică a unui sistem de evaluare a personalităţii. Psihologia evaluează persoana în funcţie de câteva caracteristici, considerate de unii cercetători a fi importante. De exemplu, după Constantin Enăchescu sunt importante următoarele:

1. unitatea sau identitatea
2. vitalitatea
3. conştiinţa de sine
4. raporturile cu mediul extern, dar şi cu lumea semenilor
5. creaţiile personalităţii. (6)

Vorbind de dinamica personalităţii, într-un domeniu care câştigă din ce în ce mai mult teren, şi anume domeniul psihanalizei, acelaşi autor analiza, preluând ideile lui O. Rank, că în procesul de formare a personalităţii se remarcă patru faze majore:

1. faza familială
2. faza socială
3. faza artistică
4. faza spirituală.

Nu ne propunem a dezvolta aici aceste aspecte, ci doar a reţine ideea că dinamica personalităţii devine un teritoriu generos pentru studiul psihanalizei şi se dezvoltă în paralel cu domeniul psihologic şi cel psihiatric, bazat fiind pe analiza diferitelor complexe.

Trebuie să reţinem ideea că de-a lungul timpului omul a fost analizat comportamental şi biologie, social şi cultural. Studiile mai recente arată faptul că cercetătorii americani, şi nu numai ei, au încercat găsirea unor trăsături, a teoretizării noţiunii de trăsătură ca reprezentând centrul sudierii ştiinţifice a personalităţii umane, deoarece „dacă există o specialitate numită personalitate, caracteristica ei specifică şi, prin urmare, definitorie, o constituie trăsăturile”.(7) Importanţa introducerii acestora in studiul personalităţii este aceea că ele permit măsurarea, evaluarea.

Teoria trăsăturilor este veche şi încă în 1937 Allport făcea referire la ea, transmiţând ideea că trebuie să se folosească termenii legaţi de trăsături. Ca metodă de studiu a personalităţii, am reţinut Chestionarul celor 16 factori de personalitate (16PF) a cărei origine trebuie căutată la Cattell, 1971. El a demarat cercetarea personalităţii sintetizând o serie de trăsături, un lexicon, se poate spune, al trăsăturilor capabile să definească personalitatea. Se pun astfel în opoziţie următoarele trăsături: extravertit/rezervat, inimos/detaşat, neemotiv/emotiv, calm/schimbător, autoritar/modest, dominant/docil, voios/rezervat, plin de viaţă/taciturn, conştiincios/superficial, perseverent/nedisciplinat, îndrăzneţ/timid, întreprinzător/retras din plan social, dur/tandru, autonom/impresionabil, bănuitor/încrezător, sceptic/acomodant, inventiv/practic,boem/convenţionalviclean/onest,ascuns/direct, înclinat spre culpabilizare/rezistent, încrezător în sine, radical/conservator,dornic de experienţe noi/tradiţionalist,independent/dependent de grup, controlat/necontrolat, obsesiv/ neglijent, tensionat/destins, surmenat/liniştit. (8)

Lista trăsăturilor este însoţită de exemplificări. Ne reţine atenţia opoziţia conştiincios/ superficial cu exemplificarea Maica Tereza/Casanova. Exemplul nu are sens să fie discutat, deoarece trăsăturile îşi dovedesc validitatea în această situaţie. Toată lumea cunoaşte personalitatea Maicii Tereza, că a fost dedicată domeniului în care a activate şi toată lumea cunoaşte superficialitatea lui Casanova, care a dat naştere unui tip (vorbim despre un individ care nu se poate defini sentimental că este “un Casanova”.

Clasificările sunt mult mai numeroase, şi vizează structuri de profunzime, însă considerăm că acest tip de clasificare amintit anterior este cel mai amplu şi deocamdato operant, chiar şi în domeniul literaturii, pentru că, de unde altundeva decât din societate se inspiră scriitorii dacă nu din realitate, de unde le vin modelele, dacă nu dintre semeni.