19 trandafiri, dar nu pentru dragoste eternă

A fost ziua lui Buni - miercuri, joi sau vineri. Cred că joi. Sunt derutată pentru că miercuri seara a primit o vizită neaşteptată, joi am fost de serviciu la deschisul uşii pentru livrarea de flori la domiciliu (pentru că buni a fost plecată toată ziua şi nu am apucat să ne vedem), iar vineri a avut două ture de musafiri, ultima invitată rămânând până duminică. Trafic mare zilele astea. N-am făcut pe sălbatica, dar am rămas mai mult în camera mea şi mi-a lipsit statul meu în bucătărie cu laptopul pe masă, nu cu el pe picioare să mă radieze până dincolo de limitele mele. Cum a fost ziua bunicii nu puteam să nu o felicit. Vineri am ieşit în oraş, cu pretextul că merg la bibliotecă să citesc (am şi citit, dar nu m-am foarte obosit) şi am fost să-i caut cadou. Imposibil să iei un cadou unei bunici de 60 ani pe care nici n-o cunoşti foarte bine. Ştiam doar că movul e culoarea ei preferată, dar asta nu m-a ajutat la nimic. Am decis să-i iau un buchet mare de 19 trandafiri (da, ştiu, 19 trandafiri simbolizează iubirea eternă), dar erau prea frumoşi ca să renunţ la vreunul din ei. A fost încântată şi nu se aştepta. Nu poţi locui cu un om în casă şi să nu faci un gest mărunt. 

Invitata care a rămas tot weekendul e o norvegiancă pe cinste. Înaltă, ageră ca o căprioară, cu nişte ochi albaştri imenşi - foarte frumoasă şi drăguţă. Am avut un weekend mai puţin comunicativ, aşa că nu am fost marea drăguţă şi n-am făcut artă din conversaţie, ci mai degrabă a fost o conversaţie de dragul conversaţiei. Lipsa de exprimare lingvistică a fost destul de acută zilele aceastea, dar în ciuda greutăţii am ieşit sâmbătă seara. Bine, mare dialog n-a fost că n-am avut cu cine (un neamţ, vreo patru spanioli, o poloneza, trei americani şi o suedeză ...aa şi un viking nou). Dar degeaba vă spun cu cine că oricum nu-i ştiţi. M-am simţit foarte bine. Deşi cluburile se închid la ora 2 în Norvegia, nu am stat nici măcar până la ora 1. Vodka primită cadou de la prietena mea din Polonia şi-a făcut repede efectul şi şi l-a pierdut şi mai repede, aşa că am luat-o la pas spre casă, însoţită de trei spanioli micuţi, dar cu suflet mare. Mi-am demonstrat a nu ştiu câta oară că sunt tipa aia care e prietenă cu toţi băieţii şi îi mai şi sfătuieşte ce şi cum cu amorurile. Sunt o carte deschisă, un caiet şi-o peniţă în care fiecare îşi scrie nemulţumirea, după care citeşte îndemnul. 

Drumul spre casă a fost dur de data aceasta. Ploaia mi-a fost duşman, dar asta nu m-a împiedicat să simt cu plăcere fiecare strop de ploaie de pe faţă. Am o pelerină neajutătoare. Am luat-o cu mine doar pentru cazuri extreme (căci e o pelerină mică, primită cadou din ceva revistă în urmă cu câţiva ani), dar se pare că e extrem de multă ploaie în fiecare zi. Problema pelerinei e că s-a rupt gluga de cum am scos-o din ascunzătoare, aşa că orice fac ma ploua în cap ... sau pe cap ... sau poate nu am cap, dar îmi udă părul. 

În afară de viaţa asta a mea socială şi nu prea (am citit un articol că oamenii sociabili sunt slabi, aşa că facă vreţi să slăbiţi - socializaţi) mă îndeletnicesc cu lectura şi cu comunicare virtuală. Măcar atât să mai fac şi eu.

Mi-a promis buni că o să gătim împreună o prăjitură minunată. Dacă mă învaţă (deşi învăţ greu şi uit repede) am să vă dezvălui reţeta. 

Eu, frigul şi ploaia vă salutăm cu drag! Şi motanul!