Lucrurile bune vin la sfârşit, iar amorul şi mai la sfârşit. Mă tot gândesc dacă să vă spun sau nu. Dar cred că vă împărtăşesc noua mea suferinţă amoristică împărtăşită. Dar mai imediat, să nu sărim totuşi peste evenimente - deşi luni şi marţi au fost destul de anoste. Nu acţiune, nu lectură, nu nimic. Luni seara trebuia să ies la seară de vin în clubul din care am fost dată afară anul trecut pentru că nu aveam 20 ani (acu deşi am frumoasa vârstă şi trec pe 21 m-am temut oarecum să merg să nu fi ridicat limita de vârstă la 22 ani). Am conversat cu vikingul care mi-a promis cu trei sferturi de gură o vizită în România, m-am amuzat de una singură pe netul ăsta bleg şi neinteresant şi s-a făcut miercuri.
Probabil ştiţi (dacă citiţi de mai multă vreme însemnările mele) că urăsc ziua de miercuri - de când eram în clasa a 8-a şi 3 miercuri la rând m-a scos mama afară de la ora de română că mie-mi era prea somn ca să mă pot concentra la ora 8 să recunosc un pronume relativ sau să mai ştiu eu ce minuni gramaticale. Ei, miercurea de 14 septembrie 2011 a fost o miercuri pe cinste.
Întâi de toate mi-am orgasmicizat auzul cu o melodie la radio. A fost dragoste la prima audiţie, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme. Am decis că melodia asta câştigă premiul de Norge 2011. Dar nu vă spun care e pentru că în primul rând nu am găstit-o pe toată pe net şi în al doilea rând vreau să fiu egoistă, pentru că ştiu că doar pe mine mă doare şi doar eu o trăiesc. Şi nu vreau să mă trezesc cu băgări de seamă ulterioare de genul - ei, ce melodie mai e şi aia. Se ştiu ei marii critici în viaţă, nu-i numesc! Revin. După orgasmicizarea cu melodia Norge 2011 plec la facultate să citesc o oră. Nu reuşesc mare lucru pentru că mă fură soarele. După ora de plăcere la soare (iubesc soarele primăvara şi toamna; atunci când aştepţi o rază de soare să-ţi încălzească sufletul, nu în timpul verii când nu mai ştii ce să faci să te adăpostești la umbră) am plecat la Coffee Hour, unde m-am întreţinut în poveşti, ca de obicei, cu prietenul meu spaniolul - fascinat de mine de cât de deschisă, interesantă, ciudată şi drăguţă sunt (au mai fost şi alte adjective, dar nu vreau să umplu rândurile cu laudă). După conversaţia antrenantă mă invită să merg la lac. Şi aşa am ajuns eu de mi-am petrecut miercurea după masa în pădure şi la lac. Am fost cu vreo 8 9 studenţi. Spaniolii, mai îndrăzneţi, au înotat în apa rece de munte, eu însă nu mi-am permis că nu aveam haine de schimb. Deşi, aventuriera de mine ar fi înotat şi dezbrăcată; dar e greu când nu cunoști oamenii şi trebuia să fac şi impresie bună că sunt prima şi unica româncă pe care o cunosc oamenii aştia.
Ca o paranteză, am văzut un documentar pe NRK despre ţigani/rromi. Au venit norvegienii în ROMânia şi s-au dus în nu mai ştiu care sat să se întâlnească cu Elvis de România, iar săptămâna viitoare merg să-l viziteze pe Regele Cioaba - abia aştept următorul episod. Mie-mi plac ţiganii şi-mi place cultura lor. Îmi place muzica, îmi plac dansurile, îi admir pentru dezinhibare şi libertate. Nu toţi ţiganii sunt răi, cum nu toţi românii sunt buni. Şi am reţinut o idee interesantă a lui Elvis de România: "Jumătate dintre români sunt porci, noi (ţiganii) nu suntem" - şi pe cuvânt de n-avea dreptate. Să nu mă luaţi cu rasismul şi cu uai Rux bleax că-ţi plac ţiganii, dar sunt şi ei oameni, au drepturi, au viaţă, trebuie respectaţi. Şi da, România e casa lor. Că era un ţigan norvegian şi când a ajung în România radia tot ca un radiu de fericire că e acasă. M-a impresionat, vă spun drept. Oamenii ăştia chiar trăiesc intens.
Revin acum la ziua de miercuri. Am făcut 23 km - 6 km pe jos prin pădure, restul drumuri cu bicicleta. Mă simt mândră, hiperactivă şi tonifiată. După excursia la lac am venit fuguţa acasă, m-am fudulit şi am plecat înapoi la 3 4 km distanţă, la cămine, ca să mă întâlnesc cu o prietenă din Slovacia, care acum a venit să-şi viziteze noul iubit norvegian. Am observat marea-mi încântare pentru iubirea altora, mai puţin pentru a mea. M-a încântat ideea unei iubiri la distanţă şi frumoasa revedere a celor doi, m-am bucurat că prietenul meu s-a mai echilibrat emoţional şi şi-a stabilit un punct de referinţă în fosta, mă bucură când văd doi oameni fericiţi. Pare ciudat, dar asta simt. Chiar mă fericesc.
Că vă spuneam la început de amorul care vine la sfârşit şi e şi împătăşit. Astrele m-au pus în diferite jocuri anul asta. M-am jucat, am ignorat toate regulile, căci jocurile s-au făcut după bunu-mi plac. Marte, Jupiter, Soarele şi alte cele nu mă ignoră nici luna aceasta şi m-au pus într-o conjunctură amoroasă de zile mari, cu consecințe suferinde până la urmă din cauza plecării mele. V-am spus acu ceva timp că e un tip care mi-a zis că nu poate să fie prieten cu mine că plec prea curând şi o sa sufere. Ei bine, să v-o spun pe limbaj de clasa a 4-a, mi-a cerut prietenia. Şi culmea, instinctul a zis da. Şi atât. Că acum fiecare îşi imaginează ce vrea şi ce poate! :)
În seara asta am văzut un film trist cu buni. Mie mi s-a părut trist, incestuos, cu un bărbat care plângea tot timpul şi culmea, se liniştea doar când fiică-sa mergea să-l consoleze. Aiurea. Danez, cu subtitrare în norvegiană. Puteam să sar peste momentul asta, dar simţeam nevoia să-mi exprim nemulţumirea.
Rezumat: am ascultat o melodie orgasmică care mi-a început cea mai bună zi norvegiană de când am venit. Am fost la lac şi în pădure, am parcurs 23 km, mi-a cerut un amore prietenia, iar profu de norvegiana, cu care m-am întâlnit joi (azi) a fost foarte încântat de ce am citit şi cum evoluez. Vine în România în octombrie şi abia aştept. Am primit două gesturi de afecţiune supremă de la norvegianul cu salsa şi de la profu de norvegiană (asta înseamnă o bătaie şi-o atingere uşoară pe umâr - ceea ce pe mine mă cucereşte, la fel ca şi pupatul afectiv pe frunte)
Iar ca şi concluzie: sunt fericită, împlinită, liniştită, îngheţată exterior, dar înmuiată sentimental. Ce reuşeste un corason latino să facă din Crăiasa Zăpezii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu