Pe făgaşul normal

Cum mi-am petrecut prima zi în Pădurea Norvegiană? Ei bine... o dată ajunsă acasă azi noapte la 1, am început să-mi scriu impresiile, pe care, ulterior le-am şi publicat de dimineaţă bună. Am mers la facultate la ora 8, ceea ce e foooarte devreme pentru mine, având în vedere antecedentele din vacanţă, când mă trezeam doar pe la ora 10, poate chiar mai târziu. Am făcut alegerea asta pentru că nu ştiam drumul şi-n plus îmi părea şi foarte departe facultatea de căsuţa din pădure. Şi nu m-am înşelat. Mi-am petrecut ziua vorbind cu cine era de vorbit, scriind mailuri, anunţându-mi prietenii de aici că m-am întors şi luând contact cu noii organizatori de petreceri.

Mă prinde somnul pe la ora două şi decid să mă întorc pe jos. O anunţ pe Ingrid că am să plec pe jos, ea pare puţin sceptică fiindcă drumul e puţin îmbărligat. Mă consider o aventurieră şi decid să mă avânt. În afară de faptul că m-aş putea rătăci ce altceva s-ar mai putea întâmpla? Nu sunt o norocoasă deosebită, după evenimentele din ultima zi nici nu ştiu dacă îndrăznesc să mă numesc norocoasă, dar mă ghidez după instinct. Ajung la o răscruce şi-o iau în dreapta. La un moment dat începe să plouă. Mă opresc în mijlocul drumului, mă uit la cer şi încep să râd! De plăcere, de fericire, de încântare că m-am întors în locul acesta minunat. În mulţumirea mea constat că nu ştiu drumul spre casă. Chiar nu-l ştiu. Ajung la o altă răscruce, dar de data asta o iau la stânga. Şi în timp ce mă întrebam, în sinea mea, ce-i de făcut dacă m-am rătăcit, văd în faţa mea pisica doamnei. Mă privea lung de ceva vreme. Probabil aştepta să-mi revin din visare. Iar când a observat că am zărit-o a luat-o în faţă. Nu vă pot explica de bine m-am simţit, ce eroină de basm norvegian a crescut în mine, iar cu ajutorul unei pisici uriaşe, gri şi înţelepte ajung la destinaţie. Ca o mică paranteză... mi-am făcut un test: ce patronus din Harry Potter aş fi şi mi-a ieşit pisica. Nu sunt eu o mare iubitoare de patrupede păroase şi linguşitoare, însă trebuie să recunosc că sunt superbe, simt omul şi în parşivenia lor, îl şi ajută.

Ajung acasă plină de încântare. Drumul a durat 40 minute... cu tot cu opriri de orientare şi calculare a distanţei turnului bisericii. (vă mai aduceţi aminte de biserica şi cimitirul de anul trecut? Ei bine, am să trec zilnic pe lângă biserica din deal şi cimitirul vesel). Apreciez, aşa, la primul pas, că aş avea nevoie de 30-35 minute pe jos, si 15-20 minute cu bicicleta. Îmi propun să merg la ora 17:00 la fotbal ca să mă întâlnesc cu alţi studenţi, dar nu-mi iese pasenţa deoarece cad pradă somnului. Şi nu regret. Între timp începe şi ploaia, iar planurile de a ieşi par a se anula. Sunt 14 grade, doamna a făcut foc în casă. Eu stau în bucătărie şi tastez, mă bucur la aflarea veştii că 2 prietene de anul trecut au să se întoarcă în 2 săptămâni la Bo pentru că au iubiţi norvegieni.

Beau ceai elveţia într-o casă tipic norvegiană, cu o pisică demnă de basme, o pădure alături şi un foc viu în şemineu. Viaţă bună ... să aveţi şi voi!