Basmul meu - Iukandia curajoasă şi stresul nimicitor

 Am ajuns! Aproape 24 ore … o călătorie interminabilă, presărată cu peripeţii, ghinioane, întârzieri, lacrimi, pierderi şi nesomn. Dacă voiajul de anul trecut l-aş putea considera unul bun şi reuşit, cel de anul acesta dă semne cum că ar fi început cu stângul. Şi să fie astea pentru că m-am întors din drum? Să fie pentru că cineva-mi pune gând rău? Să fie o răzbunare?

            

Nu mă pot plânge pentru că toate necazurile s-au rezolvat. Însă a fost prea multă tensiune şi am trecut prin stări multiple.

 Călătoria mea începe cu un scurt drum cu trenul de la Gherla la Cluj, unde port o discuţi de 45 minute cu un bărbat de 45 ani care-mi povesteşte viaţa lui, eu o parte dintr-a mea şi facem haz de necaz de viaţa asta. La Cluj îmi urează noroc şi succes cu studiile, eu îi urez toate cele bune în familie şi ne despărţim.

 Ajung acasă unde urmează să sosească Ana la mine. Apare Ana în jurul ore 22:00 şi nevăzându-ne toată vara stăm la taclale până în jurul orei 01:00. Încercăm să dormim. Ea reuşeşte, eu nu mă pot deconecta să adorm şi simt o tensiune şi o îngrijorare. Ignor semneleşi la ora 03:00 ne trezim. Pornim în aventura către Budapesta o oră mai târziu. Starea mea e de nelinişte inexplicabilă. Nu pot să dorm, deşi închid ochii forţat. Reuşesc să aţipesc însă vreo oră după ce trecem în Ungaria. Ajungem la Budapesta cu vreo două ore mai devreme decât e necesar.

Până aici, toate bune. Acum începe peripeţia. La 11:25 ne prezentam la check in. Ana merge înainte, e în regulă, dar când ajung eu surpriză. Nu e nicio rezervare pe numele meu. Nu apare nimic. Apare un nume Boagiu Carla. Încep să mă panichez. Aparent nu se poate face nimic. Pe rezervare apare alt nume, eu nu am verificat (din prostie). Tata mă face capră, mama încearcă să calmeze situaţia, Ana sare că-i dă ea în judecată, eu sunt varză şi încep să plâng de nervi. Rezolvăm dilema cu un telefon calm din partea tatălui meu la Bucureşti şi prin bunăvoinţa tipelor de la informaţii. Norocul meu în toată harababura a fost că am ajuns la check in printre primii pasageri şi astfel am avut timp să dau telefoane şi să aştept. O dată clarificată treaba asta cu numele meu, aflu, cu stupoare că trebuie să-mi plătesc 80 euro pentru 10 kg în plus. Le plătesc, deşi anul trecut am avut cu 8 kg mai mult şi nu a păsat nimănui. Trec printr-o serie se stări... de la tremurat, frisoane, călduri, transpiratie excesivă, rău de leşin, la plâns de fericire când s-a rezolvat situaţia. Vina mea, ce să zic.. n-am căscat ochii când am printat rezervarea. Dar culmea, pe hârtia primă scria numele meu, iar în baza lor apărea că eu al plătit biletul. Ciudat …

Mă despart de ai mei, trec de toate verificările, mă reîntâlnesc cu Ana, care aştepta să vadă daca prind sau nu avionul. Şi în timp ce aşteptam îmbarcarea observăm că avionul are 2 ore întârziere. Ulterior aflăm că în cursa de la Oslo la Budapesta a avut loc un incident: unui pasager i s-a făcut rău şi au fost nevoiţi să aterizeze de urgenţă la Copenhaga. Aşadar, alte incidente. Probabil pasagerul era un săgetător într-o zi proastă, ca şi mine. Aşteptând avionul, mă împrietenesc cu o doamnă norgeviancă din Bergen care tricotează. Povestim câte îşi permit doi străini, îmi urează succes cu studiile, eu le urez drum bun în călătoriile lor şi ne despărţim.

În sfârşit ajung la Oslo. Norocul meu e că-mi vine bagajul destul de repede (de obicei vine tot printre ultimele). Sinceră să fiu nu m-ar fi mirat să-mi pierd bagajul... la câte am pătimit ieri. Iau autobusul de la Oslo Airport la Oslo S. Pierd autobuzul de 18:40, iar când merg să-l iau pe cel de 19:40 aflu, fără uimire de data asta, că nu mai am legătură din Notodden la Bo aşa că trebuie să stau până la 22:47 să prind trenul. Ce să fac? Ce să mai fac? Mă aşez pe-o bancă, îmi iau o striclă de Cola să rezist să nu adorm şi încep să scriu într-un caiet aventura. Termin în aproximativ jumătate de oră după care mă îndeletnicesc cu privitul oamenilor. Mă înspăimântă că nu văd decât emigranţi sau norvegieni handicapaţi. Nu tu un om normal, nu tu linişte spirituală. E drept că e gară, dar... mă aşteptam la mai mult. Am zărit doi de-ai noştri - un rrom şi rroama lui. M-am bucurat că nu sunt singură. Cu chiu, cu vai se face ora 22:47 şi plec spre Bo. Reuşesc să adorm în tren. Trenul foarte luxos, cu pătură dacă ţi-e frig, cu pernă gonflabilă, cu dopuri de urechi sau ochelari de somn!

Ajung acasă. Mă aşteaptă Ingrid în gară. Doamna are în jur de 60 ani şi are o pisică motan de 15 ani. Probabil compensează lipsa masculină cu un motan gri, înţelept, dar timid. Am o cameră frumoasă, veche. Mobilă foarte veche, un pat dublu care scârţâie, comode vechi, o oglindă zbârcită de patina timpului, alizee de toamnă, un televizor scos intenţionat din priză, o combină muzicală acoperită ca să nu se depună praful şi un balansoar de pe vremea bunicii. Îmi place. E o experienţă. Bucătăria e mare şi frumoasă, utilată cu de toate.

Călătoria asta a fost ca un basm iniţiatic, presărat cu personaje episodice ajutătoare şi doritoare de bine, care m-au încurajat şi mi-au urat noroc: nenea din tren, norvegianca din aeroport, domnul cu copilul din faţa mea din gară, care a vegheat bagajul meu când am mers să-mi iau o striclă de Cola. Trolul e tipa de la eSky, Carla Boagiu, care mi-a făcut rezervarea MEA pe numele ei, dar Askeladden (tata) a rezolvat dilema. Iar în final am ajuns la căsuţa fermecată din pădure şi sunt liniştită! Sper însă să nu mă transform într-o Huldră! :)