Marea sufletului meu!

M-am jucat cu nisipul, am adunat scoici sparte, m-am lăsat împinsă la extrem de valurile mării reci și curate... așa mi-am petrecut câteva zile de liniște, departe de cunoscut, departe de lumea care mă cunoaște, departe de ochi judecători și gesturi provocatoare. Am hoinărit singură într-o aventură a spiritului, desfătându-mi sufletul într-un cor de pescăruși, urlet de pești morți și sunete de scoici frământate sub sutele de pași dornice de-a vedea marea de 1 mai.

Aventura spiritului începe marți. O călătorie de 3 ore cu trenul până la Alba. Destinațiile episodice, personajele și vizitele nu sunt importante. Starea e cea care contează. Starea de eliberare a sufletului hoinar. O călătorie înseamnă cunoaștere. Cunoști oameni noi, îi cunoști și mai bine pe cunoscuți și realizezi că viața e o continuă călătorie - o continuă cunoaștere. Niciodată nu vezi tot ce trebuie văzut, niciodată nu vezi capătul mării, fiecare scoică, fiecare nor... infinitul. Așa și cu oamenii. Niciodată nu ajungi să cunoști un om pe deplin.... niciodată n-ajungi să te cunoști pe tine pe deplin. Reacții, stări, impresii, trăiri.... vreau să mă cunosc... vreau să știu cine sunt... vreau să vă cunosc.

Vreau să mă cunosc - Motto-ul aventurii unei aventuriere!

O decizie luată în pripă e tot o decizie, la fel ca una demult plănuită. Decid la începutul anului să ascult Vama și cu ocazia asta să și calc în Vamă. O dorință de început de an trebuie respectată, așadar fac pasul - plec. Mă închid în mine, îmi adun o tonă de sentimente și frământări interioare. Le țin închise bine cu o cheiță. Adun, refulez, tolerez, suport - iar la sfârșit explodez... mă eliberez de tot... arunc cenușa sufletului meu bolnav în apele mării, mă dezlănțui spiritual în tăcere. Ridic mâinile spre cer, inspir aerul sărat, privesc înspre nemărginita întindere de ape și răsuflu ușurată, eliberată de toate poverile.

Contestată fiindu-mi decizia de a pleca în Vamă, mă răzbat din adânc să găsesc explicații plauzibile muritorilor de rând. Adevărul e că ... "am plecat în Vama Veche - ca să îmi găsesc pereche". Ei... greșit. Am plecat. Asta contează. Nu regret, deși mulți cred c-o fac. E adevărat că m-a năucit nebunia, că m-au înfricoșat reacțiile oamenilor, dar am trecut. Face parte din mult căutatul proces de cunoaștere.

Mi-am petrecut peste 30 de ore în tren. A fost o provocare. M-am chircit pe locu-mi strâmt, am dormit în reprize, m-am parfumat cu aromă de tren, iar acum mănânc miros de accelerat. Știu că sună ciudat, dar da - asta fac.