În căutarea miraculosului

Fericire într-un borcan cu dulceață... bucurie într-o cană de ceai, entuziasm într-o plimbare de mai, stres într-un balon de cuvinte... eliberare în brațele unui spirit... plăcere într-o adiere de primăvară, desfătarea cireșilor! Mi se conturează un traseu bine definit și astfel încetez a mai visa inutil. Gândul materializării unui vis îmi dă elan... mă înalță pe culmile absolutului și îmi permite o privire de ansamblu ... superioară aș putea spune. Mă încred în puterile mele, în trăirile și sentimentele profunde, în priviri și gesturi... în oameni... în minciună și absurd. Cred cu tărie vorbele dulci, râd la glume proaste și-mi folosesc zâmbetul diplomatic de complezență. Mă manifest capricios, asemenea lunii mai. Provoc înflorirea după care arunc un ropot de ploaie. Fulger, străfulger și învolbur...apele, oamenii, licuricii... lumea!

Cum încep lucrurile? Cum începe un nou început? De obicei îmi propun: de luni fac nu știu ce, sau … de mâine mă apuc de învățat, în luna mai nu mai beau, din întâi martie nu mai înșel etc-uri. Mi-am propus oare ceva în momentul vorbirii? Poate… în genul: gata – s-a terminat, cu ăsta nu mai vorbesc în viața mea. Sau… pur și simplu gata! Și oare chiar am reușit să mă țin de promisiuni/propuneri/gânduri? Rareori. De multe ori am fost acuzată cum că aș fi un om fără cuvânt – poate… dar poate acea promisiune a fost făcută doar pentru liniștea interlocutorului și pacea mea. Nu-mi plac oamenii insistenți. Insistența mă îndepărtează cel mai mult de oameni… mai ceva ca și prostia. Totuși pe locul 1 stă parșivenia, minciunea și prefăcătoria – adică tot ce ține de registrul falsității.

Vreau un nou început. Noul este cuvântul nou din vocabularul meu. Vreau o viață nouă, prieteni noi, obiceiuri noi, gusturi noi, provocări noi. Simt că ieșirea la mare m-a ajutat să mă eliberez de un trecut cenușiu (ei nici chiar așa, că nu e nimic dramatic în trecutul meu, însă am avut momente de eșec de care am vrut să scap și să le pot uita). Vorbesc la general despre mine, despre starea mea, despre aventurile mele. Nu risc să pun totul pe tapet. Nu cred că lumea ar fi interesată de viața mea palpitantă, de aventurile mele cu ploaia și micile nebunii de primăvară.

Mai nou mă străbat niște gânduri narative. Stau și nu fac nimic, în timp ce mintea mea gândește ce-aș putea scrie, ce-aș putea crea, ce sensuri noi să mai găsesc vieții. Am învățat să fiu diplomată și tăcută, liniștită, să par pură, inocentă, rușinoasă și timidă. Nutresc puțin din toate aceste însușiri, dar le joc, mă joc cu interlocutorii mei. Nu-i las să-mi vadă adevăratele sentimente, nu-i las să vadă dacă mă dor cuvintele lor, nu par jignită la suprafață, deși în interior sunt toată măcinată. Am învățat să iert, să cer să fiu iertată, să greșesc intenționat ca să-mi dau seama de bunătatea celuilalt. Un om bun e cel care iartă, care tolerează, care înghite, care e diplomat. Bunătatea e o virtute. Sunt un om bun, care și mai nou și-a propus să creadă în Dumnezeu. Da – e o propunere. În Dumnezeul sfânt și al sfinților, nu cel al oamenilor.

Vreau să cred că pot să fiu cineva, că pot să ajung un om mare și mai presus de toate un om bun. Oamenii buni iubesc natura, libertatea, sacrificiile și nu sunt egoiști. Mai am de lucrat la partea cu egoismul. Sunt mult prea individualistă, iubesc singurătatea, libertatea și izolarea mai mult decât iubesc o ploaie de vară. Îmi place să fac totul singură. De la locuit până la călătorit. Experiența izolării mele în Norvegia 4 luni m-a schimbat. Mi-am dat seama ce minunat e să faci lucruri singur, să cunoști oameni de la zero, să interacționezi cu necunoscuții. Sunt un călător singuratic. Doamne, mult mi-a lipsit o călătorie cu rucsacul în spate, zeci de ore în tren, mizerie, putoare, transpirație, dureri de spate din cauza bagajului și noi provocări la tot pasul. Am explorat marea cu rucsacul în spate, acum vreau muntele. Aș pleca undeva la munte cu niște oameni pe care-i cunosc puțin, să stau mai mult singură, să am camera mea, să simt că munții sunt doar ai mei. Am să plec… am să călătoresc, am să cunosc… am să mă descopăr în sălbăticie. Eu – natura – și un aparat foto.

Imaginația e o armă mult mai puternică decât realitatea însăși.