Înc-odată, iar şi iară

“A cunoaşte. A iubi.

Înc-odată, iar şi iară,

A cunoaşte-nseamnă iarnă,

a iubi e primăvară…

…………………….

A cunoaşte. A iubi.

Care-i drumul, ce te-ndeamnă?

A cunoaşte – ce înseamnă?”

(Lucian Blaga – Primăvara)

“Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Vestita inscripţie de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi a cărei paternitate nu a fost dovedită în mod cert, fiind atribuită unora dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei, dar devenită celebră datorită lui Socrate, pune în valoare necesitatea cunoaşterii de sine. Acesta devine principiul fundamental al gândirii lui Socrate şi a rămas printre cele mai cunoscute cugetări din lume.

Cunoaşterea de sine se dovedeşte a fi cel mai important lucru din viaţa unui om, pentru că numai cunoscându-te pe tine poţi să-i cunoşti pe ceilalţi. Cunoaşterea de sine permite interacţiunea cu lumea înconjurătoare, cu ceilalţi, ea reprezintă o permanentă provocare.

În încercarea de a ne cunoaşte potenţialul, limitele trebuie să ştim o serie de lucruri legate de : comportament, gândire, înţelegere, memorie, motivaţie, interes, afectivitate, voinţă şi atenţie.

Ce este cunoaşterea ? De unde vine ea ? De unde provine în noi dorinţa de a cunoaşte ?

Mă aplec în afară, spre lumea din afara mea. O lume întreagă se vrea descoperită. “Dacă am cunoaşte toate tainele universului am cădea într-un plictis enorm.”(Anatole France)

Lumea exterioară şi lumea interioară… între ele … eu … balanţa … echilibrul.

În încercarea de a conştientiza existenţa în lume, descopăr că viaţa e o călătorie în plan exterior, care conduce la descoperirea de sine. Sinele… Sinea… Ce vroia să spună cu asta Noica?

Lumea compusă din imagini, forme şi culoare, lumea compusă din sunete şi vibraţii, lumea, compusă din armonie şi cuvânt, toată, în întregul ei, dar absolut toată se vrea a fi cercetată. Şi indiferent la ce metodă vom recurge, la ce tip de cunoaştere vom apela (luciferică sau paradisiacă, după Lucian Blaga), misterul domneşte, el este pretutindeni. “ Poţi lua un cuvânt şi pleca cu el în lume“, spunea Constantin Noica. Să ne întoarcem însă la Sine. Rămâne o problemă ce se vrea rezolvată.

Sinele şi Sinea exprimă nuntirea omului cu lucrurile. Sinele nu se confundă cu Eul, este mai vast şi mai adânc decât acesta. Eul rămâne mut când îşi descoperă sinele său cel mai adânc. Sinea … reprezintă principiul feminin (îmi spun “ în sinea mea“). Şi într-o succesiune de iluminări deduc, cu aceeaşi inocenţă a unui Jourdain ce descoperă că vorbeşte în proză, şi nu în poezie, că şi eu sunt o lume în care Sinele se întâlneşte cu Sinea lui. Îmi revin în minte spusele lui Goethe : “Toate ideile au fost descoperite înainte, problema e să ne gândim la ele din nou“, cuvinte care mă trimit înapoi la locul meu, acela de căutător neobosit al unui univers interior, mai degrabă decât al lumii exterioare.

Există un adevăr etern, potrivit căruia nimic nu poate exista dacă nu provine mai întâi dintr-o activitate intensă şi totul este zadarnic dacă omul nu se cunoaşte mai întâi lăuntric pe sine însuşi. Astfel, tot ce întreprinde din exterior este zadarnic.

Cineva spunea : “ Când mergi prin pădure, mergi prin cuvântul pădure, când iubeşti, mergi prin cuvântul iubire. Când cunoşti, mergi chiar fără să ştii prin cuvântul cunoaştere… “ Dar când se întâmplă să merg prin lume? Atunci cobor în mine, merg prin mine cum aş rătăci printr-un oraş şi merg … prin cuvântul rătăcire. Acelaşi spunea : “ Când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul risipitor. “ Şi tot ca fiul risipitor mă întorc în lumea pe care am părăsit-o, mă întorc în mine.

Viaţa e o lungă călătorie… de fapt, coborâm în profunzimile lumii încercând să-i descoperim tainele, să ştim adevărul şi într-un moment de uimire descoperim că, de fapt, călătorim în noi.

Revenind la Socrate, la importanţa pe care el o dă cunoaşterii de sine, în urma acestui exerciţiu de cunoaştere pe care l-am făcut, reţin ideea că aceasta, cunoaşterea de sine, invită la contemplarea interioară, la introspecţie, la meditaţie asupra fiinţei mele şi implicit asupra a ceea ce spunea Socrate că este în sufletul nostru: “Persoana ta este sufletul tău.”