Am 21 de ani şi sunt studentă. Nu eminenta, nici repetenta. Studentă. Şi mai nou una care se luptă din răsputeri să reuşească ... să se concentreze, să înveţe, să nu doarmă, să nu sucombeze. Pentru că da, e ianuarie, e zăpadă, e frig şi e mintea îngheţată. Îngheţată pe băţ. Atât de bocnă încât n-o topeşte nici căldura ecuatorială. Sunt în sesiune, v-aţi prins?
Problema nu e că e sesiune... problema e că am ghinion. Că degeaba stau cu critica în faţă, cu romanele citite şi recitite la capu patului, cu interpretări ilustre via net, căci dacă ai o karma negativă, te-ai ... vorba aia... supt. Să nu credem în destin şi semne? Păi de ce n-am face-o? Când mai ai o singură carte de citit şi n-o găseşti la librărie decizi să n-o citeşti, că n-are cum să-ţi pice tocmai aia. Ei, BA DA! Căci în caz că nu ştiţi cine sunt, sunt aia mică şi rea, care are noroc la orice altceva, mai puţin la subiecte la examene, amor, bani şi jocuri de noroc sau nenoroc. :) Dar... şi dacă-ţi pică ce vrei, tot nu-i mare scofală... că tot n-are happy end. Şi-atunci ... ajungi să te întrebi: de ce fac ceea ce fac? De ce vreau să mai fac ceea ce fac? De ce voi ajunge să fac ceea ce fac? De ce nu iau DECIZIA?
Sunt pe principiul că nota nu reflectă cât ştii. Păi DELOC şi niciodată. Nota nu reflectă munca, dăruirea, înclinaţia spre ceva, capacitatea intelectuală, felul tău de a fi, tu. Nu sunt o fire competitivă... cel puţin nu când e vorba de note. Am fost când dansam ... şi asta numai pentru că depindea de fizicul meu, depindea de totul pe care-l formam cu partenerul, de întregul care a ajuns să se spargă într-o zi, evident, de vară. Şi nu orice zi... ci una caniculară. Întâmplător, tot într-o lună care începe cu I - ironic, nu?
Nu vreau să-mi închei socotelile cu literatura.
Sunt o modernistă încă în căutarea cuvântului care să mă definească. Care-i cuvântul lui Liz Gilbert? Attraversiamo - let's cross over! Până acum, cuvântul meu a fost Follow me ... se pare că n-a dat rezultate. Pentru că, nu de multe ori, cei ce m-au urmat au făcut-o greşit şi-apoi au regretat... sau am regretat. Istoria urmatului începe în liceu, când aveam plăcerea şi pasiunea de-a scrie pe bancă, de-a desena, de-a face mozaicuri din carioca şi de-a scrie cuvinte... la întâmplare. Ştiam să desenez case şi flori iar nelipsitul cuvânt era follow. Aş îndrăzni să mă interpretez (acum, după mai bine de 6 ani) astfel: dă-mi o floare şi urmează-mă în drumul spre casă. De ce? De ce-aş mai vrea asta acum? Cuvântul trebuie schimbat.
Îmi place cum sună Help yourself... dar nu în sensul de serveşte-te ci într-al meu sens de AJUTĂ-TE... căci nimeni altcineva n-o poate face în locul tău.
Supliment de cultură franceză! Politic şi moral vreau ca totul să fie corect!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu