Jocul minții

Să fac dragoste cu ploaia... să mă sărute numai vântul, să mă înec în ape învolburate, să zbor cu aripi de liliac, să cutremur pământul asemeni unui uriaș, să tulbur... stelele, lumea, universul. Am să te dezechilibrez, am să stârnesc potopul, furia apelor se va năpusti asupra sufletului tău, vei fi înghițit de flăcările eternului și nu vei învia ca o pasăre Phoenix. Cenușa ți-e sufletul gri, picurii îți sunt lacrimile, soarele ți-e lumina ochilor, luna - mintea ascuțită.

Gânduri de ploaie, gânduri de primăvară, gânduri nebalansate, gânduri... printre rânduri. Gândul că trăiesc prea intens mă obosește, că mă consum în propriul amor mă mulțumește. Cine sunt eu să mă judec? Cine sunt eu să-mi doresc infinitul? Cine sunt eu să-mi condamn superficialitatea? Sunt conștiința propriului eu aflat în decădere. De ce ne gândim la celălalt? Simone de Beauvoir susținea: "Omul nu se gândește niciodată decât gândindu-l pe Celălalt; el percepe lumea sub semnul dualității". Eu - Ceilalți? Când va fi Eu - Celălalt? M-am complicat. M-am încolăcit în jurul minții mele asemenea unui Boa desenat de Micul Prinț.

Când vom înceta să ne mai privim prin ochii Celorlați? De multe ori, oglinzile pot să fie înșelătoare. Să nu ne lăsăm duși de valul indiferenței și al superficialității... să privim dincolo de limite, dincolo de oglindă. Ochii-oglinda sufletului. Sufletul - oglinda ochilor?

Mintea îmi joacă feste, ploaia mă joacă pe degete. Ne jucăm prea mult. Crezi că ai să mă prinzi vreodată? Sunt șireată. Trișez și câștig. Iar când n-o fac am noroc. Prinde-mă dacă poți... Eu sunt mintea fugară, tu ești sufletul adiat de vânt.