Un destin clandestin

Acum sunt bună şi deşteaptă îndată ajung rea şi dum. Acum sunt genială, peste cinci minute sunt cea mai stupidă fiinţă. Acum sunt fiica perfectă, după ce se află c-a vecinului capră e mai de ispravă dau de naiba şi ajung o fiică neascultătoare. Acum sunt profundă şi gravă, peste cinci fraze ajung superficialitatea întruchipată. Acum primesc laude, dar nu fac doi paşi şi mi se întoarce spatele. Fac ce mi se spune, sunt prietena perfectă. Las după mine, ajung să fiu ignorată. Fac, tac, pac. Dar nu mai. 

Lene? Nu, delăsare.
Minciună? Nu, omiterea adevărului.
Provocare? Nu, doar testarea limitelor.
Ambiţie? Deloc. Doar nu calc oamenii în picioare.
Parşivenie? Dă-o naibii, nu-s taur.
Infidelitate? Da. Dar se poate şi fără.
Dublu? Sau nimic. Prefer pasivitatea.
Americană? Pentru inculţi.

Orice fac nu fac cum trebuie. Oricât fac nu-i destul. Nimic nu merge oricum. Oricare ai fi tu, ajută-mă. 

Trăiesc într-o lume departe de-a fi reală.
Departe de-a fi banală.
Departe de-a fi fatală.

Am un destin. E clandestin.
Am o soartă. Mă tot poartă.
Am un glas. Pierdut în atlas.
Am un gând. Vi-l spun plângând.
Am o idee. O fi vreo acnee?!

De ce scriu pe blog şi nu la licenţă? Pentru că în licenţă nu scriu ce mă doare. Nici aici nu scriu ce mă doare. Pentru că nu mă doare. Mă dor. Mă dor oamenii, mă dor gândurile goale, mă dor cuvintele aruncate, mă doare tăcerea uitată. Mă doare nerăbarea, liniştea apăsătoare şi ignoranţa. Mă doare şi mă dor căci mi-e dor. 

Khattam shud.