Harababură la Dumitreşti

Sunt cu un picior în licenţă, cu celălalt în demenţă. Sau ... sunt cu un picior în studenție, cu celălalt în "câmpul muncii" - în ticiuială (domniţă profesoară nu mă fac prea curând că numai cu licenţa risc să predau la Cutca - nu c-aş avea ceva cu cutcanii sau curcanii - dar "mai bine prefer" să mai şed pe băncile facultăţii - deşi iar mă văd o Alice: 

"But then, shall I never get any older than I am now? That'll be comfort, one way -- never to be an old woman -- but then -- always to have lessons to learn!"

Ş-apoi chiar aşa... să rămân Rucsică să învăţ toată viaţa?

Mi-am terminat licenţa. M-a terminat. (Dacă vreţi înlocuiţi terminat cu gătat că e mai gravă gătarea). Mi-a ieşit bine. Cel mai mult îmi place că mi-a plăcut ce-am făcut şi-am scris cu drag. Deşi... am muncit mult. Am comparat aurul norvegian cu cel românesc, Prâslea cu Askeladden, funcţii, figuri, abramburisme... şi m-am comparat şi pe mine cu Alice - că nu m-am răbdat. Şi-am motto pentru fiecare capitol câte un citat din Ţara Minunilor. Licenţă ruxistă. 

Sunt puţintel stresată (puteţi zice fricălită că-s aproape paranoic de stresată - sunt p-acolo prin prăpastia aia din care n-a ieşit mezinu numa' după ce şi-a tăiat o bucată din coapsă şi i-a dat-o balaurului... cine vrea să mă balaurească?) şi pare-se că şi oamenii din familia mea sunt. De pildă, îl rog pe tata să-mi legalizeze copia după certificatul de naştere. O legalizează, vine la Cluj special pentru asta, se întâlneşte cu mine şi pleacă. Şi UITĂ. Dar uit şi eu, nu-i problemă. Şi constatăm amândoi că drumul a fost făr' de foloase. Noroc cu vecinii. Săru' mâna nenea vecinu! 

Ba mai mult, o rog pe mama să-mi cumpere o PASTă de dinţi că n-am timp să umblu la cumpărături vreo câteva zile... şi ce-mi trimite ea??? PASTile de ţânţari. Las, mama lu' Alice, că bun e şi Raidu pentru dantură. 

Oare ... plăcerea de-a face ceva... merită efortul? 

O festivitate cu multe "greşeli de ortografie"

Am absorbit. Festivitatea a fost un fiasco. Ne-am cam făcut de ruşine cu inteligența noastră de literişti. Sau mă rog. Eu mai puţin că nu mi-am căscat gura să aberez. Ruşine mi-a fost faţă de profesori şi faţă de familia mea. Şi mi-a fost ruşine şi de mine că mă aflam acolo atât de neputincioasă. Dar pentru că n-am mişcat niciun deget cu "organizarea" nu-i tare bine să mă bag în dedesubturi. 

De-a lungul vieţii mele am învăţat că dacă nu mă simt în stare să fac ceva, nu fac. Dacă nu ştiu să spun ceva, tac. Dacă n-am idei, tac şi atunci. Iar dacă e de ieşit în faţă nu ies decât dacă mă simt capabilă şi ştiu să mă fac apreciată şi înţeleasă. Şi parcă o dată cu festivitatea asta a mea mi s-a întipărit şi mai bine în minte această constatare demult constatată. 

Aşa că... degeaba mă faceţi voi pe mine frustrată, dar cel puţin nu m-am făcut de ruşine şi n-am enervat o sală întreagă cu discursul meu. Că pe blog, dacă nu vă place ce scriu, fie nu citiţi, fie nu mai intraţi niciodată, fie închideţi şi vă mutaţi lectura în alt loc. 

Şi după această manifestare am tras eu nişte concluzii despre cum ... 

Despre cum poţi să-ţi pierzi aşa zişii prieteni făcânt un gest drăguţ. 

Despre cum poţi afla care-ţi sunt prieteni adevăraţi şi dau doi bani pe tine.  

Despre cât de prost crescuţi sunt oamenii.  

Despre cum nu ştiu oamenii răspundă la o invitaţie. 

Despre cum eşti privit dacă dai flori profesorilor şi le mulţumeşti. 

Despre cum dau numai de oameni parşivi şi ambiţioşi până peste măsură.

Despre cum frustrarea ne face să vrem să ieşim în faţă prezentându-ne gândurile fără a fi pregătiţi. 

Am să mă adresez acum prietenilor mei care, din motive de ei ştiute, n-au ajuns la festivitate. Întâi de toate mă gândesc dacă-mi mai sunt prieteni. În al doilea rând, eu când primesc o invitaţie fie o accept, fie o refuz. Ori dacă mi se întâmplă să accept şi să nu pot ajunge scriu un mesaj şi mă scuz. Aşa, de bună educaţie. O unică prietenă-mi zicea să sunt de modă veche. Nu sunt. Dar am pretenţia ca o dată ce-am spus ceva să mă ţin de cuvânt.

Aşadar, sper dragi prieteni, ca pe viitor să ştiţi că regulile de bun simţ se aplică şi cu mine deşi sunt permisivă şi deschisă. 

Şi-ar mai fi de adăugat. Multe. Dar nu vreau să ziceţi că sunt rea. Deşi sunt. 

"Festivitatea a fost drăguţă. De mult nu ne-am amuzat aşa de bine la o festivitate. Ce-i drept, la început a fost plictisitor şi prezentatoarele au făcut multe greşeli de ortografie." (Asta mi-au zis oamenii filmători de la festivitate). 

Intrată prima, terminată pe drum!

De colo-colo am auzit bârfe cum că fata lu' Dumitresca şi nepoata lu' Morăriţa nu termină facultatea. Da ce-aveți, oameni buni? N-oi fi fiind eu marea premiată cu lauri, dar s-ajung să nu termin cei trei ani fatidici la Litere... ei drăcie! 

Şi ca să nu mai existe dubii, am deosebita plăcere de-a vă invita marţi, pe 19 zice-se că e, iunie (o altă lună naşparlie ce începe cu i) la Festivitatea mea de absorbire. Asta pentru că am absorbit toate informațiile prețioase din 3 ani ca un burete şi după fiecare sesiune m-am stors rapid de apă... că se împuţea treaba. 

Poate vreţi să ştiţi şi cu ce-am rămas în cap şi mai ales în suflet - deşi nu termin prima! Iată ordinea aleatorie:

1. Eroticonul Mihaelei Ursa (săru' mâna pentru Kristin Lavransdatter-izare);
2. Interpretarea al naibii de complicată a Alicei în Ţara Minunii de la cursul lui Tavi More;
3. Umorul fin şi de clasă al lui Mr. Papahagi;
4. Perfecționismul lui Attila Kelemen;
5. Diplomaţia şi profesionalismul Sandei Tomescu;
6. Săgetătorismul lui Horea Poenar (are şarm, dom'le);

7. Câinii Alinei Preda (vai bietu câine când s-a pierdut la Someş. Şi în relatare pân' l-a găsit am stat cu sufletul la gură);

8. Îmbârligăturile britanice via Sanda Berce (Şi Matei Călinescu ce nu mi-a picat mie la examen. ..Tanti doamna profesoară că mi-aţi dat fix unicul roman pe care nu l-am citit. Nu-i bai. Am recitit Atonement şi mult mi-a mai plăcut. Aş face o viaţă cursuri cu Berce şi nu m-aş plictisi. Ştiu că numai proştii se plictisesc... dar aici e vorba de-o plictiseală intelectuală);

9. Vocea caldă a lui Rareş Moldovan. Şi hai şi deschiderea spre literatura americană. Parcă merge, totuşi. Deşi n-aş mai vrea să aud în viaţa mea de Thomas Pynchon sau de Don DeLillo. Am să supravieţuiesc şi fără, vă asigur. 

10. Borseta celui mai aerian profesor - Mr. Dunăreanu.

Şi n-are trebui să uit deosebitele fiinţe de la Catedra de Studii Nordice - Roxana Dreve, Anamaria Ciobanu, Raluca Petruş, Ioana Mureşan, Raluca Răduţ. Că de la fiinţele astea dragi am învăţat eu norvegiană şi cu ajutorul lor am ajuns eu mare soprană în cor, şi m-am dat de trei ori peste cap. 

Apăi oamenii ăştia mi-au fost mie dragi, dragi şi musai să le mulţumesc aici să ştie ce mult îi admir. Aici sunt eu regina blogului meu şi pot spune ce vreau. Că la festivitate n-am cuvât. Dapăi mai bine fără emoţii. Că aici nu mă caută nimeni pe şira spinării să-mi strângă stropii de transpirație. Deşi transpirația mea e roua trandafirilor. 

Vă aştept marţi, pe 19 iunie, la 12:00 în Eminescu. Că da, termina fata lu' Dumitresca şi-a lu' nea Andrei. Şi nepoata lu' Lia şi Doru. Adică eu, fiică demnă de neamu-mi intelectual, domnia mea, Ruxandra Dumitrescu... intrată prima... terminată pe parcursul celor 3 ani! 

Un destin clandestin

Acum sunt bună şi deşteaptă îndată ajung rea şi dum. Acum sunt genială, peste cinci minute sunt cea mai stupidă fiinţă. Acum sunt fiica perfectă, după ce se află c-a vecinului capră e mai de ispravă dau de naiba şi ajung o fiică neascultătoare. Acum sunt profundă şi gravă, peste cinci fraze ajung superficialitatea întruchipată. Acum primesc laude, dar nu fac doi paşi şi mi se întoarce spatele. Fac ce mi se spune, sunt prietena perfectă. Las după mine, ajung să fiu ignorată. Fac, tac, pac. Dar nu mai. 

Lene? Nu, delăsare.
Minciună? Nu, omiterea adevărului.
Provocare? Nu, doar testarea limitelor.
Ambiţie? Deloc. Doar nu calc oamenii în picioare.
Parşivenie? Dă-o naibii, nu-s taur.
Infidelitate? Da. Dar se poate şi fără.
Dublu? Sau nimic. Prefer pasivitatea.
Americană? Pentru inculţi.

Orice fac nu fac cum trebuie. Oricât fac nu-i destul. Nimic nu merge oricum. Oricare ai fi tu, ajută-mă. 

Trăiesc într-o lume departe de-a fi reală.
Departe de-a fi banală.
Departe de-a fi fatală.

Am un destin. E clandestin.
Am o soartă. Mă tot poartă.
Am un glas. Pierdut în atlas.
Am un gând. Vi-l spun plângând.
Am o idee. O fi vreo acnee?!

De ce scriu pe blog şi nu la licenţă? Pentru că în licenţă nu scriu ce mă doare. Nici aici nu scriu ce mă doare. Pentru că nu mă doare. Mă dor. Mă dor oamenii, mă dor gândurile goale, mă dor cuvintele aruncate, mă doare tăcerea uitată. Mă doare nerăbarea, liniştea apăsătoare şi ignoranţa. Mă doare şi mă dor căci mi-e dor. 

Khattam shud. 

Pa Nică Ruxozaura

Dacă acum mi s-ar sparge condom-ul n-aş fi deloc tristă şi nici nu m-aş oftica. Ba mai mult, aş fi al naibii de fericită că mi se mai oxigenează mintea şi aşa neerectă din cauză de căldură şi putregai. 

Sunt un ghiocel cu căciuliţă. Aplecat şi protejat. Neajutorat şi închistat. Ghiocelul e mintea, căciuliţa e ceaţa. Căci deşi am voinţă, n-am putinţă. Văd ceaţă şi de la oboseală, şi de la PIE şi de la Gatsby şi de la dioptriile care se joacă cu ochii mei încercănaţi şi împânziţi de-o negură fină.. de-o pâclă de vid şi impotenţă. De pildă, într-o pauză din cititul pentru examene, mi-am focusat privirea pe-un articol despre poziţionarea încleştată a oamenilor în momente tandre în horoscop. Sar peste toate cele 11 zodii că nu mă priveşte (ba mă priveşte - cine mă priveşte? - şi mint acum, dar prefer să mă dau interesantă şi ignorantă şi pe deasupra să mă şi dau de gol cu sinceritatea) şi ajung la a mea zodie aeriană dar de foc. Şi-aici îmi zice: poziţia preferată: dansul în ploaie! 

Citesc. Ploa-ie. Ploaie. Dansul în ploaie. Măi al naibii ce de multe ştiu ei despre cum îmi place mie ploaia. Problema e că nu merge ploaia cu linguriţa şi alte ciumciurumuri. Da. Ploaia e poală. Dar... acuma ploaie, poală.. totuna e... important e că îmi place să dansez. Unde şi când? Unde apuc şi când se iveşte.

Din cauza ploii n-am ajuns la vot. Defapt nu atât ploaia cât tanti soţia lu' nenea şi nota pe care am luat-o la examen m-au făcut să nu votez - poc poc. Şi nu regret, că văd că s-au ocupat bine clujenii de vot şi-a ieşit nenea soţu lu' tanti. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău că nu mă pricep la politică.

Tot din cauza ploii am avut parte de nişte ne-irigări la creier şi de-o panică lăcrimoasă înainte de examenul la americană. Panică, pa Nică şi s-a terminat şi cu Gatsby&Bartleby On the Road.

În zilele astea pline cu stări negative, cu încărcări tensionate şi descărcări electrice am ajuns la concluzia că sunt Ultima Oamă care mă înţelege. Şi pentru că tot sunt dinozaurii şi balaurii în trend cu lucrarea mea de licenţă, m-am auto proclamat o Ruxozaură... o Ruxozaură pe cale de dispariţie. Dar n-am să dispar aşa cu una cu două. Încă-mi place de mine şi încă mai sunt oameni care mă vor. Şi mai sunt oameni care-mi vorbesc la persoana a 2a plural, de exemplu: voi femeile faceţi şi dregeţi, voi femeile ziceţi întotdeauna nu ştiu ce, voi femeile vă simţiţi ignorate, voi voi voi. Aş vrea să mai aud tu tu tu... tacata!

Până când o să mă mai pălească inspiraţia ruxometrică eu, domnia mea Ruxozaura, vă salut în ruxeşte: Ciumciurux!