Și ai venit la mine pe neașteptate - și... mi-ai dat dreptate! Ți-am zâmbit neironic hrănindu-mi astfel orgoliul. Am chicotit și tu m-ai sărutat. Nu m-am tras. M-am împins însă puternic din brațele tale și am început să râd. Te-ai uitat cu o privire ciudată, și m-ai scanat cu ochii tai pătrunzători (care nici până azi nu știu ce culoare au... și nici nu-mi doresc. Îmi place să mi te imaginez zilnic cu alți ochi). Vroiai să-mi spui ceva însă înainte te-am avertizat: Nu vreau să vorbim lucruri serioase. Atunci ai suspinat și ai renunțat. Nici până azi nu știu ce-ai vrut, deși n-au trecut foarte multe zile de atunci. Să tot fie ceva timp.
Timpul și spațiul ne joacă mereu feste. Suntem presați de viața noastră ancorată în anostul cotidian, nu avem timp să ne vedem și cu atât mai puțin să vorbim. Iubirea noastră e informatizată. Gândacii aud mereu tot ce-mi spui în dialogurile telefonice, păianjenii privesc din tavan fiecare cuvânt din sms-uri, de la fereastră o coțofană stă să pândească ce-ți spun pe messenger, iar vietățile minuscule din corpul nostru se dau de capul morții să se elibereze și să zburde în libertate.
Creez mereu ziduri de netrecut între mine și alții, între lumina mea și a celorlalți. Ai venit cu paloșul tău și mi-am distrus zidul creat cu atâta dibăcie și pasiune. Ai nimicit totul în calea ta. Ai străbătut munți, ape, te-ai dat de trei ori peste cap în încercarea de a te preface în albină ca să mă înțepi cu veninu-ți dulce. Ai vrut albină, ai ajuns scorpion. Ți-ai înfipt coada adânc în mine. M-ai otrăvit, după care ți-am cedat! Și ai trecut zidul într-un mod parșiv.
Explicație.
Titlul postării - Hai să facem stele pătrate - e imposibil. Actul în sine e irealizabil în realitate. În lumea mea însă totul are finalitate și se pot trece munții cât ai zice pește. Metafora spargerii zidului de către Făt Frumos cu ochi în ceață, e de asemenea nerealizabila în realitate.
Concluzia e că stelele pătrate și actul de spargere a zidului sunt în perfecta legătură și în perfect dezechilibru. Te sfătuiesc însă să nu te dai bătut. Cine știe de unde vine un ajutor: o omidă albastră și înțeleaptă care fumează mult, o buburuză cu puteri transfiguratoare, o baghetă de Harry Potter ori vreun troll prost.
Vreau! ... să-mi cumperi o lună pătrată!
Timpul și spațiul ne joacă mereu feste. Suntem presați de viața noastră ancorată în anostul cotidian, nu avem timp să ne vedem și cu atât mai puțin să vorbim. Iubirea noastră e informatizată. Gândacii aud mereu tot ce-mi spui în dialogurile telefonice, păianjenii privesc din tavan fiecare cuvânt din sms-uri, de la fereastră o coțofană stă să pândească ce-ți spun pe messenger, iar vietățile minuscule din corpul nostru se dau de capul morții să se elibereze și să zburde în libertate.
Creez mereu ziduri de netrecut între mine și alții, între lumina mea și a celorlalți. Ai venit cu paloșul tău și mi-am distrus zidul creat cu atâta dibăcie și pasiune. Ai nimicit totul în calea ta. Ai străbătut munți, ape, te-ai dat de trei ori peste cap în încercarea de a te preface în albină ca să mă înțepi cu veninu-ți dulce. Ai vrut albină, ai ajuns scorpion. Ți-ai înfipt coada adânc în mine. M-ai otrăvit, după care ți-am cedat! Și ai trecut zidul într-un mod parșiv.
Explicație.
Titlul postării - Hai să facem stele pătrate - e imposibil. Actul în sine e irealizabil în realitate. În lumea mea însă totul are finalitate și se pot trece munții cât ai zice pește. Metafora spargerii zidului de către Făt Frumos cu ochi în ceață, e de asemenea nerealizabila în realitate.
Concluzia e că stelele pătrate și actul de spargere a zidului sunt în perfecta legătură și în perfect dezechilibru. Te sfătuiesc însă să nu te dai bătut. Cine știe de unde vine un ajutor: o omidă albastră și înțeleaptă care fumează mult, o buburuză cu puteri transfiguratoare, o baghetă de Harry Potter ori vreun troll prost.
Vreau! ... să-mi cumperi o lună pătrată!
Ruxandra cea evidentă și pe față și explicită.
RăspundețiȘtergerePropoziția asta e cea mai interesantă din articol: „Creez mereu ziduri de netrecut între mine și alții, între lumina mea și a celorlalți.” Mi se pare o metodă foarte bună și plăcută de a conviețui cu lumea din jurul tău. Dacă sunt proști, să facă laba, sau să vorbească cu pițipoance despre cum alte pițipoance sunt proaste.
Eu nu pun ziduri între mine și oameni. Eu arunc cu plăcintă. Și aleg oamenii în funcție de cât de puțină plăcintă e pe jos și câtă în mâna lor.
Dar metoda cu zidurile e mai amuzantă. Și economă. Dar tot metoda asta e și mai periculoasă. Că poți să te încercuiești cu ziduri și să nu mai vezi pe nimeni. Și nimeni să nu te mai vadă. Eu pur și simplu pot să nu mai arunc atâta plăcintă.
Zidurile rămân.
Desigur, e mai plăcut să vezi pe cineva că ajunge prin ziduri la tine. Și că ai din start parte de intimitate, grație zidurilor. Poți să mergi cu el în pielea goală prin oraș și toată lumea o să creadă că sunteți invizibili.
Riscul e să nu mai vezi decât ziduri. Și lumea să meargă în pielea goală prin oraș și tu să crezi că e invizibilă.
În rest, numai de bine.
What a comeback! Iti prieste martie :)
RăspundețiȘtergereLa plăcinte înainte, la război înapoi. Nu s-a găsit omul care să pătrundă zidul meu pe de-a întregul. Există multiple încercări, de cele mai multe ori eșuate. Îmi amintesc că și tu te plângeai în ceva comment al vreunei postări ale FCT (femeii cu cap de trandafir)că ți-e greu să treci dincolo de zidul dintre noi.
RăspundețiȘtergereOld times... ai sărit până la jumătate, după care te-ai dat bătut. Și bine ai făcut! Îți era aproape imposibil și în mod sigur ai fi fost dezamăgit că oamenii de "după ziduri" nu sunt dezbrăcați de prejudecăți și haine! Ai fi constatat haosul de dincolo. Și iată că și a renunța e minunat. Apreciez!
Plăcintele tale... asta-i ca și aruncarea cu noroi. Dăm cu ce avem. Dacă nu-i noroi sunt plăcinte... sau în cel mai bun caz roșii stricate - asta de pe vremea când încerca Shakespeare să-și îmblânzească scorpia. N-a reușit nici el, n-au reușit nici alții ulterior.
A domestici o femeie = a găsi o lună pătrată pe cer... => Imposibil!!! (în realitate)
Știu că ai ceva experiență de viață și că îți merge mintea și te pricepi la observat chestii... Dar mi se pare culmea să nu știi că luna e, de fapt, pătrată.
RăspundețiȘtergereO vedem altfel doar pentru că ochii noștri sunt rotunzi.
Prin urmare, și capul e pătrat.
Și nu m-am dat bătut. Nu mi s-a părut greu. Mi s-a părut accesibil, doar că încet și lin. Și încet.
Ne legăm de lucruri nesemnificative și deviem de la adevăratul înțeles - se numește sustrare și lașitate, imposibilitatea de a accepta un adevăr.
RăspundețiȘtergereMetaforic vorbind, toate-s pătrate. Și... nu te-ai dat bătut, poate. Poate nici n-ai încercat. A cuteza e un lucru mare, nu toți au deprinderea asta. Ți-a furat Loki paloșul și n-ai mai putut să bați cu putere în zid. Păcat... există ființe supranaturale care ajută.
Caută-ți eul într-o vietate dăruită. Ajut-o să treacă un pod, iar ea-ți va dărâma zidul... sau mai simplu... îți va deschide ușa. Toate zidurile au o ușă. :) Deschide-o! Încet și lin. Și încet!
Îmi place să trec oamenii peste poduri. Peste ape. Peste garduri. Peste ei. Mai rar și peste mine. Dar mai rar. Aș fi cutezat, dacă ar fi fost vremea bună. N-a fost vremea bună.
RăspundețiȘtergereDar a fost frumos să bat la ușă.
Repede și dur. Ca un om grăbit.
Oricum, mie îmi place să sar zidurile. Poarta e pentru conformiști.
Nu numai că-ți place să treci oamenii peste cele enumerate mai sus, o și faci cu îndemânare.
RăspundețiȘtergereAi bătut la ușă, dar n-ai așteptat să primești un răspuns. Ai primit doar un indiciu - cheia ușii e una deosebit de mică... și asemeni Alicei (din țara minunilor) trebuie să bei licoarea magică de pe măsuță, să te faci mic și să poți lua cheița. Cheița e mică, de asta e și un diminutiv al sufletului meu (sau nu al meu, al sufletului, în general)!
Cheia e la mine. Zidurile sunt împrejurul meu. Iar eu... mai liberă decât sunt... cu gândul... cu vântul ... culeg roadele aventurii!