Fericită pentru că parola ...

Am să încerc să scriu Matur, să mă comport ca o matură... sau o mătură... Să mă declar un om fericit și mulțumit? Să-mi manifest starea euforică prin scris? De ce mi-e mai ușor să scriu când sunt tristă decât atunci când sunt fericită? Și chiar sunt... nu neapărat fericită ci oarecum mulțumită și împăcată cu mine. Mă liniștește viața pe care o duc, deși mulți m-ar considera o nebună și ar renunța ușor. Fac din toate câte puțin... deși propriei persoane îi dau mai multă importanță. Vreau să fiu egoistă, și sunt. Vreau să fiu respectată, o impun. Vreau să zbor, dau din aripi.

Beau cafea, iar apoi mă plâng de palpitații. Stau la saună, iar apoi mi se face rău. Fac mult sport, după care cad lată. Trăiesc la extrem. Exagerez... echilibrul meu interior înseamnă dezechilibru cu exteriorul. Repet chestii ca să mă asigur că sunt înțeleasă. Imit ridicolul, mă amuz de prostie, îmi satisfac toate poftele. Beau mult... ceai. Am exclus persoanele neinteresante din viața mea. Nu dau importantă șoarecilor, deși arăt uneori ca și un șoricel... nu de bibliotecă... un șoarece care nu poate fi prins, nici măcar în capcană. Viața mea e o continuă alergătură, dominată de multă lene și comoditate. Dacă spun că sunt un paradox al acestei lumi, m-aș repeta dintr-o postare anterioară și voi fi sancționată.

Una peste alta, să scriu și ceva puțin mai inteligibil. Sâmbătă vine prietenul meu din America în vizită. Îl aștept, mă ocup cu organizarea timpului, însă am nevoie să știu ce vrea el să facă. Asta e așa... ca o paranteză. Fac și chestii utile, merg și la facultate, nu lipsesc, o fac cu plăcere. Uneori e monoton, dar un curs plictisitor îți permite să călătorești unde vrei tu, să-ți pui gândurile în ordine, să-mi pregătești următoarea strategie de atac ș.a.m.d.

Încerc să-mi respect toate propunerile de la începutul anului. În mare parte, merge. Nu citesc zilnic știrile, însă îmi consult horoscopul din cel puțin 3 surse. Am decis să nu-mi las părul lung pentru că nu mă avantajează. Ies când sunt somantă, însă uneori aplic scuze puerile doar pentru că mă simt atât de bine în singurătatea și liniștea mea, încât nu-mi doresc să fiu tulburată.

Deunăzi, am decis să-mi schimb toate parolele, toate cheile de acces. Am schimbat tot, m-am schimbat și pe mine. A doua zi le-am uitat. Am nevoie să mi se aducă aminte ce parole am... sau să reinventez altele, în care să existe și o cheiță de rezervă. Cheița e pe măsuță, eu n-o pot vedea. Am nevoie de licoarea magică să mă fac mică... mică de tot...invizibilă într-o lume umbrită... Nimeni nu știe parola spre mine... n-o știu nici eu.

Te-am pierdut!

Îmi lipsește ceva. Liniștea? Pacea interioara? O plimbare singură în ploaie? Toamna...

Mă macină lipsa ta, mă doare, mă apasă adânc. Nu pot să vorbesc cu nimeni. Nu vreau să vorbesc. Prea multă monotonie, prea multă gălăgie... mormane de mizerii. Nu fac nimic. Nu vreau să fac. Nu pot. Prea multe conversații fără rost. Plictis involuntar de aceeași oameni. Zgomotul mă ucide, ritmurile muzicii îmi creează palpitații, ploaia face loc unei primăveri însorite, și unui vânt slab de martie. Îmi doresc ceva ce încă nu știu. Trăiesc superficial, mă pierd involuntar, visez la interzis, caut imposibilul. Nu mă provoci intelectual, nu-mi dai atenție, mă sufoci cu banalități... mă zdruncină atitudinea ta.

De ce să cauți repetarea, asemănarea și nu o nouă experiență? Cauți o imagine în mine, un prototip al tău, o statură, un personaj. Orgoliul mi-e viciu și virtute... mă eviți și în același timp mă domini. Nu mă asculți și nu mă poți înțelege. Fugi de mine... defapt ai făcut-o. M-ai părăsit. Aveam nevoie de tine... Tu erai cel care-mi spunea ce sa fac.. te ascultam, mă mângâiai, îmi șopteai sfios la ureche că sunt frumoasă, îmi spuneai să fiu sigură pe mine, să înving... nu mi-ai spus însă cât de tristă poate fi victoria. M-ai lăsat să-l cuceresc, m-ai susținut deși știam că ești gelos... te-am ascultat și am picat în prăpastie. M-ai lăsat la greu... sunt singură și pustiită. Te iubesc... nu ți-am spus-o niciodată. Mă uit în ochii tăi și mă văd pe mine. Mă uit în oglinda sufletului meu prin ochii tăi. Căprui. Mari. Rotunzi. Profunzi. Privire pierdută. Te-am pierdut, suflet hoinar!

Hai să facem stele pătrate!

Și ai venit la mine pe neașteptate - și... mi-ai dat dreptate! Ți-am zâmbit neironic hrănindu-mi astfel orgoliul. Am chicotit și tu m-ai sărutat. Nu m-am tras. M-am împins însă puternic din brațele tale și am început să râd. Te-ai uitat cu o privire ciudată, și m-ai scanat cu ochii tai pătrunzători (care nici până azi nu știu ce culoare au... și nici nu-mi doresc. Îmi place să mi te imaginez zilnic cu alți ochi). Vroiai să-mi spui ceva însă înainte te-am avertizat: Nu vreau să vorbim lucruri serioase. Atunci ai suspinat și ai renunțat. Nici până azi nu știu ce-ai vrut, deși n-au trecut foarte multe zile de atunci. Să tot fie ceva timp.

Timpul și spațiul ne joacă mereu feste. Suntem presați de viața noastră ancorată în anostul cotidian, nu avem timp să ne vedem și cu atât mai puțin să vorbim. Iubirea noastră e informatizată. Gândacii aud mereu tot ce-mi spui în dialogurile telefonice, păianjenii privesc din tavan fiecare cuvânt din sms-uri, de la fereastră o coțofană stă să pândească ce-ți spun pe messenger, iar vietățile minuscule din corpul nostru se dau de capul morții să se elibereze și să zburde în libertate.

Creez mereu ziduri de netrecut între mine și alții, între lumina mea și a celorlalți. Ai venit cu paloșul tău și mi-am distrus zidul creat cu atâta dibăcie și pasiune. Ai nimicit totul în calea ta. Ai străbătut munți, ape, te-ai dat de trei ori peste cap în încercarea de a te preface în albină ca să mă înțepi cu veninu-ți dulce. Ai vrut albină, ai ajuns scorpion. Ți-ai înfipt coada adânc în mine. M-ai otrăvit, după care ți-am cedat! Și ai trecut zidul într-un mod parșiv.

Explicație.
Titlul postării - Hai să facem stele pătrate - e imposibil. Actul în sine e irealizabil în realitate. În lumea mea însă totul are finalitate și se pot trece munții cât ai zice pește. Metafora spargerii zidului de către Făt Frumos cu ochi în ceață, e de asemenea nerealizabila în realitate.
Concluzia e că stelele pătrate și actul de spargere a zidului sunt în perfecta legătură și în perfect dezechilibru. Te sfătuiesc însă să nu te dai bătut. Cine știe de unde vine un ajutor: o omidă albastră și înțeleaptă care fumează mult, o buburuză cu puteri transfiguratoare, o baghetă de Harry Potter ori vreun troll prost.

Vreau! ... să-mi cumperi o lună pătrată!