N-ai să mă poți uita!

Mă cunoști? Dacă da... ține minte... n-ai să mă poți uita! Dacă nu ... nu-i nimic.. .vei avea ocazia și atunci te încadrezi la n-ai să mă poți uita... oricât ai încerca!

Poate te întrebi de ce? Pentru că... ce fac eu nu se uită, eu nu sunt o persoană demnă de a fi uitată. Prietenia dintre noi nu poate fi îngropată doar pentru că tu ești un/o frustrat(ă). Dacă ți-am făcut ceva rău mă vei ține minte pentru durerile pe care ți le-am provocat. Iar dacă am fost bună și înțelegătoare cu tine mă vei ține minte... pentru că unde implic eu bunătatea se lasă cu o amintire frumoasă.

De ce ai vrea să mă uiți? De ce ai vrea să dispar? De ce? De ce crezi că ai să poți uita 100% de mine? Ce te face să crezi că un rând aruncat în vânt de cineva la întâmplare nu-ți va aminti de mine, că un gest similar cu gesturile mele nu-ți va activa instantaneu amintirea mea, că adierea unui parfum asemănător cu al meu nu-ți va provoca fluturi în stomac? De ce ești indiferent? De ce negi?

Copil fiind aveam o singură dorință. Îi spuneam mereu bunicii mele: "Dacă tu nu vii la nunta mea nici eu n-am să vin la înmormântarea ta!" Nu mi-aș fi imaginat niciodată că evenimentele s-ar putea înlănțui într-o ordine inversă. Ei bine... am ajuns să rămân fără bunică la nunta mea. În momentul în care am conștientizat asta (a fost doar la înmormântarea propriu-zisă) m-am gândit așa: N-am să te pot uita... oricât de mult aș încerca... iar atunci când va fi momentul să merg la nunta mea... am să știu sigur că vei fi cu mine!

De ce am vrea să uităm pe cineva? O despărțire, o moarte, o tragedie... se uită parțial, dar nu de tot. Nu putem uita persoanele care au fost în viața noastră... chiar dacă sunt doar personaje episodice (un străin în noapte, un avocat în tren sau un student grăbit). Tot amalgamul ăsta de sentimente ne lasă rece uneori, dar fără să vrem ne marchează.

Există iubire? Și totuși... iubirea! Există... dar de cele mai multe ori iubirea dispare. Iubirea e o flacără puternică incendiată de un dement. Când cei din jur sesizează foc, sună pompierii. Uneori cei de la 112 acționează încet, ceea ce nu poate decât să intensifice pasiunea. Când pasiunea mistuie, jetul de apă e imun... asta până la un moment. Apa e mai puternică decât focul. Focul e viu, apa e învolburată. Și asemenea unui tsunami se stinge iubirea. Ceea ce urmează după stingerea incendiului se numește obișnuință.

Și uite așa... oamenii trăiesc în obișnuință, nu în iubire. Realizăm uneori că iubim atunci când intervine gelozia. Dar gelozia asta nu e din cauza iubirii, ci din cauza inculturii. A fi gelos înseamnă a fi posesiv, egoist, rău, meschin, maltratator. Geloșii ar trebui eutanasiați. Și pe lângă gelozia asta... mai realizăm că există un strop anemic de iubire atunci când riscăm să fim părăsiți. Atunci când îți cade cerul în cap și nu știi cu ce-ai greșit și nu știi ce să mai faci și cum s-o dregi. Sfatul meu... las-o! Dacă iubirea nu-i obișnuintă el/ea are să se întoarcă la tine. Dacă nu... stai liniștit... oricum n-are cum să te uite!

Și ca să vă convingeți că nu mă veți uita și că nu veți fi uitați niciodată : http://www.youtube.com/watch?v=tKh8CWcEhuY&feature=related