Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 22 aprilie 2015

Milă africană

Știți care e diferența între ambasada din Sofia și cea din Londra?
MOBILA.

Mă simt nevoită să repet că încă trăiesc, dar nu mai am traume. Am doar un regret. Că acum doi ani, când eram o eternă bolnavă închipuită și sufeream la corasoane în fiecare lună, n-am făcut eu un pas inteligent să mă reapuc de dansat. Nu-i bai. M-am deșteptat la cap în 2014 și bine am făcut. 

Ce mai fac? O ard prin cluburi elitiste de rueda și de relații internaționale la Babeș. Îi studiez în profunzime mintea criminală a lui Breivik, mă ocup de migrație, de muslimi teroriști și de multiculturalism. Dansez nocturn cu drag și spor în speranța că munca mea va fi folosibilă și se va ajunge la rezultate frumoase. (Vorbesc la singular, deși suntem o mână de talente muncitoare). 

Mă curentez (țin la curent) cu noutățile, atât cu cele mondene cât și cu cele cu adevărat valoroase. Începe să mi se facă destul de milă de africani. Motivele: diplomații români au prea mare valoare să meargă în ambasadele din Africa pe motiv că-i rușinos și, o dată ce-ai ajuns în fundul Africii, nu mai ai drumu șlefuit cu diamante către Washington sau Berlin. Ba mai mult, riscurile sunt atât de mari încât nu merită să-și miște fizicul din vila protocolară din capitală pentru o vilă cu aer condiționat manual în sărăcia continentului sub-european. Al doilea motiv, ăsta fiind pe bune, mi-e al naibii de milă de imigranții ăștia care se urcă în vase dubioase, dau bani unor traficanți, se lasă biciuiți și umiliți pentru o speranță minusculă la o viață mai bună în Europa. Și se îmbarcă ei fain frumos și, la fel ca cei de pe Titanic, ajung pe fundul mării, de data asta de vină nefiind un iceberg, ci o mână de traficanți avizi de-a câștiga de pe urma unor nenorociți pe care nu-i distingi în întunericul nopții: nici din cauza culorii, nici din cauza mizeriei în care trăiesc. 

Ce e revoltător: sunt africani, ce contează c-au murit 800. E la ordinea zilei. Presa nu vuiește pe tema asta. Vuiesc ONG-urile, UN-ul și comunitățile emigrante din Europa. Și se mai sesizează din oficiu și înalții Europei. Dacă toată scufundarea asta ar fi fost cu cetățeni americani, știrile și dezbaterile televizate ar fi eclipsat, cu siguranță, moartea mamei OZ. 

Atât. Că mi-e prea milă să gândesc mai mult. 


luni, 9 februarie 2015

Lene. Și politică contemporană românească

"Câteodată, îmi doresc să fiu neștiutoare! Îmi doresc să nu mai învăț nimic niciodată. Să fiu o leneșă adevărată, să am o carte de muncă pe care să scrie: Leneșă profesionistă. Să am un phd în lene, dar să-mi fie lene să-l scriu. Și de lene, să-l plagiez ca un premier adevărat! Dar să nu fiu trasă la răspundere. Ș-apoi, tot de lene, să fur lenea altora care ar valora vreo 10 milioane de euro. Și mi-ar plăcea să am o prietenă Bică și-o familie de cocoși alături astfel încât să răspundă ei pentru lenea mea. Pentru că eu, de lene, n-aș ști ce afaceri leneșe a făcut cocoșu cât timp eu, găina, îmi plângeam lenea la Paris cu Bicuța. 

Tot din lene se nasc ideile mele leneșe. Din lene vreau să lenevesc. Din lene vreau să putrezesc."


Mi-am scris lenea în timpul sesiunii. Atunci când Udrea era proaspătă la TV cu veștile ei surprinzătoare, când noaptea și ziua de împleteau în încercarea de a mă face pe mine deșteaptă, când Cocoșii încă nu erau reținuți de poliție, Băsescu încă nu ieșise să-i dea papucii public Elenei, iar eu nu luasem cele mai mari note din sesiune din viața mea extraterestră de studentă într-a 11-a sesiune.

Acum nu mai mi-e lene de lene. Acum mi-e bine! Acum mă bucur că nu sunt atât de leneșă pe cum mi-aș dori să fiu când am de muncă. Acum, când sunt liberă de contract - și implicit în vacanță - vreau să-mi cruț lenea și să devin productivă. Evident, când mă îngrop în hârtii mi-aș dori să mă îngrop în plapumă, când am de citit aș vrea să-mi fie stricați ochelarii, să am migrene sau să trebuiască să dau la sapă. Când am de scris un eseu aș vrea să fiu Șuiu să-l scriu în 3 ore ș-apoi să mă pot bucura de viața asta - chit că el nu se bucură așa cum mă bucur eu pentru că acolo la el în Suedia nu-i timp de lene ca la #Ardial.

Am observat că mă mai plâng și eu ca tot omu leneș. Dapoi, cine nu se plânge nu-i om. Cine nu-și dorește să aibă ce n-are, ăla o fi din ceva sectă superioară celei Zenesciene. Dară doamne ajută tuturor ălora care nu știu să se mai și plângă.

Și doamne ajută-i Elenei! Pe cuvânt că mi-e milă de ea. Ce-i drept, dacă a furat, să plătească. Da mie mi-e lene să cred că e așa frăierucă. 


luni, 15 decembrie 2014

Mai știu lega cuvintele

Se pare că am avut o vară lungă. Din iunie - de când începeam să mă plâng de căldură - până la mijlocul lui decembrie - când încă nu mă pot plânge de nimic. 

Au existat nenumărate prilejuri de a scrie câte un rând răzleț sau de a-mi tapeta stările ultimelor luni, însă ceva m-a oprit. Eu i-aș zice în două feluri: fie maturizare, fie lipsă de lectură. Și dacă ar fi să aleg una dintre ele, probabil lipsa unei lecturi de domeniu li-teri(bil)ist îmi înlănțuie imaginația și-mi oprește cuvintele la granița exprimării scrise. Nu mă înțelegeți greșit, nu e ca și cum am uitat să scriu sau să mă mai scriu. E poate lipsa unei traume intense, a unei stări care se vrea a fi cathartică. Nu mai știu. Memoria...

Cu toate astea, n-am încetat să mai exist. Exist în țara mea - Ruxland, exist în Realitateland, exist și în Salsaland, RISEland sau Mall Land. Sunt mai prezentă decât mă pot prezenta. Trăiesc în lumi paralele, simt trăitul și-am renunțat de mult la a mai folosi Universul ca punct de reper al trăitului meu. Observ oamenii dornici să se exprime, îi apreciez, mă amuz și mă regăsesc - pentru că obișnuiam și eu să visez mai mult decât îmi pot întinde aripile. Prea metaforic pentru noua eu. De fapt, nu sunt atât de nouă precum cred că sunt. Am doar cu un an mai mult - în buletin doar, am o viziune mai analitică și realistă, deși Realismul nu e preferatul meu, cum nici Socio Constructivismul nu e preferatul lui. 

Mai știu lega ideile, mai știu lega cuvintele, mai știu uni literele, mai știu crea formele. Mai știu exprimarea stărilor, mai știu forma scrisului, mai știu conținutul adevărului. Mă mai cunosc și pe mine. 

Nu mă revoltă nimic, nu mă doare nimic. Nu-mi lipsește nimic. Dar încă tot nu le știu pe toate...